Autor 5847 vizualizări


Laurenţiu Erbiceanu (1876 – 1936) a absolvit Şcoala de Poduri şi Şosele de la Polizu, unde i-a avut drept profesori pe cei mai mari ingineri din România: Anghel Saligny, Elie Radu şi Ion Ionescu-Bizeţ. Ajunsese acolo la recomandarea tatălui său care se cunoştea bine de la Iaşi cu inginerul Gheorghe Duca, directorul şcolii. 

Diploma sa de absolvire, din 19 iulie 1901, este semnată de însuşi Ion I.C. Brătianu, ministru secretar de stat la Lucrări Publice din 1897, care-l urmărise în şcoală. Erbiceanu era primul inginer român absolvent între promoţiile de ingineri al instituţiei. Liberalul este, aşadar, al doilea om care-i determină cariera, dându-i o sarcină extrem de importantă: modernizarea portului Constanţa, aflat pe atunci într-o criză istorică.

Adrian Hallier, a cărui antrepriză a fost sprijinită de bănci din Germania şi Franţa şi de familia regală belgiană, câştigase o mare licitaţie organizată de Carol I pentru modernizarea portului. Mare proiect! La demararea lucrărilor, în 1885, însuşi Carol I făcuse prima săpătură.

 După patru ani de guvernare liberală şi după ce statul plătise deja 18 milioane de lei, românii observă însă că planul era departe de-a fi îndeplinit. Antrepriza Hallier nu respectase contractul. Aceasta este „afacerea Hallier“, unul dintre primele mari gheşefturi din istoria noastră, poate cunoaşteţi. În fine, după un proces internaţional de arbitraj, statul român a fost obligat să-i plătească lui Hallier peste 6,2 milioane de lei pentru ruperea contractului.

Afaceristul fusese reprezentat de către cunoscutul avocat Raymond Poincaré, autorul celebrei vorbe de duh: „suntem aici, la porţile Orientului, unde totul trebuie luat mai puţin în serios“, dar şi viitor preşedinte al Franţei. În ciuda consecinţelor unui arbitraj atât de costisitor, proiectul trebuia dus mai departe.

Portul Constanţa trebuia pus pe picioare. Ionel Brătianu, care fusese numit Secretar de Stat la Ministerul Lucrărilor Publice, îl convinge însă să-şi asume întregul proiect pe tânărul inginer Laurenţiu Erbiceanu. Nimeni nu ştie cum. Îl trimisese, practic, în pustiu.

Crivăţul sufla şase luni pe an, încă mai alergau lupii la drumul mare, nu se găseau lemne de foc pentru sobe şi nici măcar sobe de teracotă nu erau, ci doar godine de tablă. Brătianu nu-i oferise nici măcar cine ştie ce salariu – o mare parte dintre cheltuieli erau suportate de tatăl acestuia, academicianul Constantin Erbiceanu. Câştiga acolo 351 de lei, în condiţiile în care o pâine era jumătate de leu, iar un costum de haine – 2.000.

Un „ţambalagiu“ în familia Erbiceanu

Mai mult, Laurenţiu Erbiceanu ar fi putut avea o viaţă boemă, aproape fără griji, dacă ar fi rămas în Capitală: în anul 1901, după ce făcuse cursuri particulare de pian la Bucureşi şi Iaşi, fusese chiar selecţionat în urma unui concert susţinut pe scena Ateneului Român pentru perfecţionare la Conservatorul de Muzică din Paris!

Da, era şi un excelent pianist. La Ateneu interpretase Concertul nr. 2 de pian al lui Chopin. Era concertul său de licenţă – nu degeaba împrumutase fracul lui Nicolae Iorga, vecinul său şi prieten cu tatăl lui Laurenţiu Erbiceanu, academicianul Constantin Erbiceanu. Când Papa a aflat că fiul său ar fi trebui să plece în toamnă la Paris, s-a făcut foc şi pară: „Îmi ajunge un ţambalagiu în familie!“. Acesta a fost momentul când tânărul de 25 de ani şi-a schimbat radical cariera, luând drumul Constanţei. Şi de atunci nu a apărut niciodată în public drept pianist.

La Constanţa, pe teren, Laurenţiu Erbiceanu era extrem de scrupulos, pe măsura responsabilităţii pe care o avea. De pildă, ca să-i verifice pe scafandrii profesionişti ai portului, care aşezau blocuri de beton de 40 de tone sub apă pentru construcţia digului de larg în porţiunea sa terminală, spre Farul Carol I, a îmbrăcat el însuşi costumul de scafandru, cu cască, furtun de aer, telefon şi călăuză.

Unii spun că, din această cauză, ar fi căpătat ceea ce se cheamă „boala de cheson“, lucru care i-a grăbit sfârşitul. Cei care l-au cunoscut însă spun că, într-una dintre scufundări, tubul de oxigen i-a fost tăiat, inginerul fiind cât pe ce să se sufoce. Ar fi fost salvat in extremis, iar tăietura brutală i-ar fi lăsat sechele la inimă.

În slujba reginei Elisabeta

În 1906, Anghel Saligny îi încredinţează misiunea de a construi şi amenaja Pavilionul Regal, unde regina Elisabeta urma să vină pentru tratament balnear la Constanţa. Avea 60 de ani atunci regina şi o supăra deja reumatismul.

În 1909, la sugestia lui Laurenţiu Erbiceanu, pavilionul a fost reamenajat. Pe terasa deschisă de la est a pavilionului, în 1914, a fost surprins un moment istoric: vizita imperială la Constanţa a Ţarului Nicolae al II-lea Romanov al Rusiei, însoţit de regele Carol I şi de principele moştenitor Ferdinand I (foto dreapta). Laurenţiu Erbiceanu a fost şi el acolo, a primit în calitate de gazdă capetele încoronate.

După ce-a ajuns directorul portului, s-a ocupat de recuperarea pagubelor aduse de rechiziţiile, furturile şi jafurile armatelor de ocupaţie din Primul Război: turceşti, bulgare şi germane. L-a ajutat mult prietenul său, Anghel Saligny.

Un exemplu îl oferă Petre Covacef, în volumul „Istoria portului Constanţa“, dedicat marelui inginer Laurenţiu Erbiceanu: la doar un singur an după război, în 1919, magaziile cu silozuri, staţia de petrol şi bazinul de petrol au atins capacitatea antebelică. Nu e puţin lucru, mai ales că toate fuseseră distruse şi dezmembrate de război.

Efectul s-a văzut cel mai bine în visteria ţării. Erbiceanu avea vechime de doar un an în funcţia de director al portului, deşi atribuţiile sale erau aceleaşi cam din 1913. Din anul 1900 şi până în 1913, datorită înaintării lucrărilor coordonate de nobilul inginer, importurile şi exporturile din port au crescut cu 850%! Pe când Erbiceanu era directorul portului, Ion Flueraş conducea sindicatul lucrătorilor porturari.

Socialistul chiar a organizat o grevă legală faţă de conducerea portului, fără măcar să bănuiască faptul că, peste ani, se vor găsi în aceeaşi familie, după căsătoria copiilor lor. În 1912, Laurenţiu se căsătoreşte cu domnişoara Eufrosina Popovici-Bâznoşanu, din familie veche de boieri mari. Luna de miere şi-o petrec la Paris şi, într-un an, se naşte şi primul copil: Constantin (Dinu) Erbiceanu. În 1915 apare pe lume şi Florica Erbiceanu.

În 1922, când Laurenţiu Erbiceanu şi-a încheiat misiunea în port, bilanţul anual era uluitor: cheltuieli de 5,5 milioane de lei aur şi venituri de 6,1 milioane de lei aur. El avea salariul de 1.655 de lei, cu un spor de 500 de lei. Nu în lei aur, ci în leii devalorizaţi de după război. În 1923, a părăsit portul Constanţa pentru un post la Societatea Creditul Industrial. Fusese ofertat de economistul Victor Slăvescu, pe care-l cunoscuse la Iaşi, în timpul războiului. În sfertul de veac petrecut la Marea Neagră, atinsese acelaşi grad ingineresc precum Anghel Saligny, fostul său profesor. La plecare, Pio Benzi, cel care avea să-i succeadă în funcţie, îi dăruieşte un album omagial şi un pendul lucrat în dalta unui sculptor renumit. Dar cel mai frumos cadou îl reprezintă buchetul de discursuri împănate cu complimente şi omagii al subalternilor săi.

În 1927, pentru că statutul funcţionăresc îl cam obliga să renunţe la locuinţa de pe strada Polonă, din Bucureşti, Laurenţiu Erbiceanu, acum director tehnic la Societatea Creditul Industrial, construieşte o superbă casă în stil neoromânesc, la doar o stradă distanţă, pe strada Pia Brătianu.

Citește mai multe amănunte despre istoria familiei Erbiceanu pe adevarul.ro

""