Propaganda românească în 1917

Autor 3368 vizualizări


La sfârșitul anului 1916, atât cât mai rămăsese din România se afla în plin haos și în cumplită suferință. Înțelegând dimensiunea dezastrului, primul ministru Ionel I.C. Brătianu se temea de tot ce putea fi mai rău: o revoltă generală care ar fi măturat nu doar clasa politică, ci și dinastia. Ceva trebuia făcut imediat pentru redresarea moralului românilor, fie aceștia militari sau civili. Doar așa lupta mai putea continua.

Dacă în perioada neutralității 1914-1916, propaganda românească la nivelul întregii țări a fost lăsată în voia liberei exprimări a opțiunilor politice ale fiecăruia, generând astfel un cor propagandistic polifonic și adesea disarmonic, dureroasele și umilitoarele înfrângerile suferite în toamna lui 1916 au impus măsuri coerente și imperative. Dintr-o dată refacerea moralului românilor sub arme sau civili a devenit o problemă vitală pentru supraviețuirea regatului român. Inițiativa propagandistică a fost preluată de instituțiile centrale ale statului (Armată, Guvern, Casă regală), așa înghesuite cum erau în refugiul din Moldova și a fost aplicată pe toate planurile mediatice existente în acele vremuri. 

Greutățile retragerii la Iași

Brusc, în decurs de câteva săptămâni, Moldova și principalele sale orașe în frunte cu Iașiul a fost invadată nu doar de clasa politică și administrativă de la București, dar mai ales de valuri de refugiați din Muntenia și Dobrogea, provincii ocupate de trupele germane, austro-ungare și bulgare, populația crescând de patru ori. Mai săraci, mai bogați, soldați răniți sau pierduți de regimentele și diviziile lor, ofițeri debusolați, politicieni sau afaceriști, magnați sau simpli funcționari bucureșteni, craioveni sau constănțeni, toți își căutau cu disperare un refugiu, un adăpost, un rost în Moldova.

Ziarele locale din Iași, apărute în prima jumătate a anului 1917, precum „Evenimentul”, „Opinia” sau „Ecoul Moldovei” au reflectat fără triumfalismele și eufemismele postbelice, realitatea cruntă, publicând numeroase reportaje, știri cuprinzând informații despre lipsa produselor de îngrijire (în speță săpunul), penuria de alimente, criza de locuințe. Din toate aceste articole de presă răzbăteau resentimentele, exasperarea și chiar revolta ieșenilor față de aroganța nou-veniților bogați de la București, față de abuzurile și ostentațiile ofițerilor români, dar și ruși. Impresionante erau și informațiile despre numărul uriaș de morți și răniți atât pe front, cât și în urma epidemiei de tifos exantematic.

Epidemia fusese generată de starea generală de aglomerație și de lipsa unor elementare măsuri de igienă personală și colectivă (adesea oamenii dormeau claie-grămadă, în aceleași spații cu animalele, nu se spălau pentru că nu aveau cu ce, iar subnutriția era la ordinea zilei). Din presa locală ieșeană nu au lipsit nici articolele ce criticau lipsa de prevedere, organizarea haotică și nerațională, precum și slaba capacitate administrativă a autorităților. Tensiunea la Iași atingea adesea pragul nivelului de revoltă populară, iar starea de spirit a populației civile și militarilor trebuia ținută sub control și ameliorată cu orice preț.

„VOI ÎNVINGE!”

În mod firesc, propaganda pentru refacerea moralului combativ și contracararea defetismului a fost îndreptată în primul rând asupra personalului armatei și în primul rând către soldatul-țăran, cel mai afectat de mizeria tranșeelor, de epidemia de tifos exantematic, de dorul de casă, de aroganța și uneori brutalitatea ofițerilor, dar și de rănile și spectrul morții din prima linie. În acest sens, un efect deosebit l-a avut „Crezul soldatului român”, scris de soldatul Petre Florea, multiplicat şi difuzat în rândul trupelor române în iarna anului 1916-1917, manifest cu un mesaj şi o retorică pe cât de simplă, pe atât de profundă:

„Sunt un brav Ostaş Român. Nu mă tem de nimic, nu mă tem nici de duşmanul cel mai aprig, nici de suferinţa cea mai grozavă, nici de moarte nu mă tem. VOI ÎNVINGE!... Îmi iubesc Patria, Neamul, Regele. Mă supun legilor şi sunt gata să ajut Patria apărând-o; sunt gata în orice clipă a-mi jertfi viaţa pentru ea... SUNT ÎNVINGĂTOR!”.

În Instrucțiunile generale referitoare la organizarea armatei, emise de Marele Cartier General în februarie 1917, se specifica încă din preambul:

„Instrucțiunea morală a soldatului prezintă o mare importanță. Sentimentele cele mai înalte trebuiesc dezvoltate la el; i se va vorbi despre Patrie, i se va descrie în linii mari Istoria României, i se vor arăta pericolele și durerile unei servitudini politice, i se va face să zărească viitorul mai bun, când, prin curajul și tenacitatea sa va fi participant la crearea României Mari. Un soldat fără ideal este un trup fără suflet. Fiecare soldat român să știe pentru ce luptă. Totodată este bine a se procura distracțiuni soldatului; se vor reînvia cântecele și muzicile militare vor cânta cât mai des”.

Aceste precizări lasă să se înțeleagă că până în acel moment nu se dăduse o atenție prea mare pregătirii psihologice pentru luptă a soldatului și motivării acestuia, mai ales că presa din anii neutralității (în speță ziarul de stânga „Adevărul”) publicase încă din 1913 destule articole și relatări din armată despre bătăi și alte rele tratamente aplicate soldatului de către ofițeri și gradați, maltratările în armată continuând în pofida faptului că erau considerate „un rău dezastruos pentru înarmarea noastră națională”. Mentalitatea epocii din Vechiul Regat făcea ca soldatul-țăran să fie tratat cu același dispreț și duritate cum era tratat și cetățeanul-țăran pe moșie.

Un întreg arsenal de persuasiune a fost folosit de autorităţile politice şi militare pentru menținerea moralului soldatului, dar și a ofițerilor de grad inferior, mulți mobilizați în grabă, cu doar câteva luni înainte: citări prin ordine de zi pe unitate sau pe întreaga armată, ordine generale ale şefului Marelui Cartier General, ale comandanţilor sau proclamaţii ale suveranului, conferinţe şi discuţii de la om la om, susţinute de ofiţeri superiori sau preoţi militari însărcinați cu predici de ridicare a moralului regimentelor, dar mai ales de foşti prizonieri români întorşi din captivitate de la germani.

O categorie aparte au reprezentat-o spectacolele de divertisment (concerte, dansuri, teatru, cinema), cu rol de stimulent al sentimentelor patriotice. Acestea au fost susţinute chiar de marii artişti români ai vremii, precum George Enescu, Elena Zamora, Constantin Tănase. A rămas memorabil concertul lui George Enescu din 12 ianuarie 1917 atunci când a interpretat „Rapsodia română” în fața răniților din spitalul militar din Dorohoi.

Tot așa Constantin Nottara triumfase – dar în fața unui public select din Iași – în februarie 1917 cu piesa „Sărmanul artist”. Repetatele vizite ale Reginei Maria în spitale, spre mângâierea și îmbărbătarea numeroșilor răniți sau schilodiți, au intrat in legendă, dar ele nu puteau consola decât o mică parte din suferințele umane ale războiului. La nivelul soldatului-țăran, de mult mai mare și imediat efect au fost … muzica și țigările: în regimentul său, colonelul Radu Rosetti a organizat cu mult succes momente de dansuri și cântece populare, cu acompaniament la fluier sau vioară și cu participarea întregului efectiv. De altfel, acest tip de activități erau recomandate în instrucțiunile Marelui Cartier General sus-menționate. 

Fără îndoială, pentru soldații români un important factor în redobândirea încrederii în victorie sau cel puțin într-o luptă de la egal la egal cu germanii, l-a constituit sosirea masivă a armamentului din Franța și a instructorilor din Misiunea militară franceză. După ce în marile bătălii din toamna anului 1916 fuseseră strivite la propriu și la figurat de superioritatea covârșitoare a armamentului german (artilerie grea, mitraliere, puști, mijloace de transport mecanizate), în vara anului 1917 diviziile românești erau la fel de bine înzestrate cu tehnică de luptă precum cele germane, fiind superioare chiar celor austro-ungare. Un alt efect pozitiv al prezenței ofițerilor francezi în cadrul regimentelor românești a fost și ameliorarea considerabilă a comportamentelor a ofițerilor români față de soldații-țărani, în sensul diminuării bătăilor și atitudinilor arogant-disprețuitoare.

Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Iorga etc., în prima linie pentru refacerea moralului

La toate aceste acțiuni și măsuri concrete de refacere a potențialului militar și capacității de luptă a armatei, s-au adăugat un val de periodice, broşuri, cărţi tipărite pentru lectura soldaţilor, dar şi ca instrument ajutător activităţilor de propagandă efectuate de către ofiţeri, la care au contribuit substanţial scriitori de talia lui Octavian Goga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu, Radu D. Rosetti.

Dintre periodicele de război româneşti de o bună audienţă şi popularitate (asiguată prin distribuirea gratuită către soldați a jumătate din tirajul de 30.000 de exemplare) s-a bucurat primul cotidian militar românesc de informaţie, reportaj şi comentariu, intitulat „România” (editat de Marele Cartier General în perioada 2 februarie 1917-20 martie 1918 cu locotenentul în rezervă Mihail Sadoveanu drept director şi Octavian Goga, redactor-şef).

Pe 2 ianuarie 1917, locotenentul Mihail Sadoveanu a ierarhizat astfel obiectivele și liniile de forță ale noii publicatii destinate atât unui cititor militar, cât și civil: a) idea biruinței noastre; b) combaterea propagandei germane; c) cruzimile nemțești, ungurești și bulgărești; d) raporturile cu aliații noștri, strângerea legăturilor între noi și ei; e) credința către dinastie; f) solidaritatea națională în legătură cu participarea întregului popor, prin toate mijloacele, la acest războiu; lupta împotriva dușmanilor interni; g) țăranul soldat și binefacerile acestui războiu, cu privire la drepturile lui definitive, potrivit cuvântului regesc; h) educația urii împotriva inamicului cotropitor și abia pe ultimul plan, situația militară pe frontul nostru și al aliaților.

Toate aceste linii de persuasiune formulate de Mihail Sadoveanu (viitor lider și propagandist comunist) se vor regăsi, în aceeași odine, și în campania de propagandă a regimului Antonescu pe frontul de est, fiind chiar recuperate în mare parte, cu ajustările ideologice de rigoare chiar și de comuniști, după 23 august 1944, în campania armatei române pe frontul de vest anti-hitlerist. Despre înflăcăratele articole ale lui Octavian Goga din „România” (precum „Spre biruință” – articolul inaugural sau „Către țăranii soldați”, „Talpa țării”, „Ne învață Mărășeștii”) generalul Constantin Prezan – inițiatorul ziarului, spunea că au efectul a două divizii: „Nu suntem înfrânți. Ne-am cheltuit, dar nu ne-am istovit. Puterea n-a secat încă și credința rămâne în picioare”, scria Goga. În total, în perioada februarie 1917 – martie 1918, au fost trimise pe front 5.097.949 exemplare din ziarul „România”, până când apariția sa a fost suspendată de guvernul Marghiloman la presiunea germanilor, în cadrul negocierilor de pace.

În același spirit, dar cu o mai puțin celebră și talentată echipă redacțională, a fost editată și gazeta ostăşească „În Carpaţi”, iniţiată de comandantul Armatei a II-a, generalul Alexandru Averescu şi destinată militarilor din subordinea sa, dar apariția sa a încetat după doar câteva numere. Alte publicații de război cu rol propagandistic au fost „Revista tranșeelor” apărută trimestrial la Iași, în perioada 21 septembrie 1916 – februarie 1918, destinată „pentru inima și sufletul ostașilor” și având un conținut informativ-literar, dar și „România Mare” editată la Kiev în perioada 1917-1918 de Corpul voluntarilor români din Austro-Ungaria, la care au colaborat atât Mihail Sadoveanu, cât și Octavian Goga.

Rămâne totuși fără un răspuns plauzibil și cuantificabil, următoarea întrebare: Ce efect real asupra moralului și voinței combative au avut concertele lui George Enescu, reprezentațiile lui Constantin Nottara sau vorbele înflăcărate ale lui Octavian Goga sau Nicolae Iorga asupra soldatului-țăran analfabet din tranșeea mizerabilă și înghețată, asupra familiei flămânde și înfrigurate înghesuită într-o magherniță insalubră și amenințată de epidemii groaznice sau asupra părintelui ce-și căuta disperat soția sau copilul pierduți în tragica debandadă a marii retrageri în Moldova?

În ceea ce privește presa centrală editată în Moldova, la Iași (marile cotidiene de la București, „Adevărul”, „Dimineața”, „Universul” își încetaseră apariția pe timpul ocupației germane), liderul de opinie a fost ziarul lui Nicolae Iorga, „Neamul românesc”, devenit cotidian. Despre Iorga, Pamfil Șeicaru spunea că era „unul din rarii agitator de mase care putea să exalte opinia public”, iar influența ziarului său „Neamul românesc” a fost mai mare decât cea publicației militare „România”.

Ziarul „România Mare” a avut un puternic impact psihologic în rândul soldaților români din Ardeal

În pătimașele sale articole, Iorga a conturat pentru opinia publică știutoare de carte, din ceea ce mai rămăsese din România, un portret robot al dușmanului neamului românesc din acel moment, portret care permitea identificarea facilă a acestuia în viața reală. Astfel dușmanul era fie unul extern (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria), fie unul intern (presa vândută, străinii, colaboraționiștii, agenții străini ai puterilor beligerante). Principalele înzestrări ale dușmanului aducător de moarte, de care românul trebuia să se ferească erau în viziunea lui Iorga duplicitatea și propaganda.

Desigur, Ungaria beneficia de nominalizările cele mai vitriolante, deoarece stăpânea în mod nelegitim Transilvania, dar nici Bulgaria care râvnea la toată Dobrogea nu era uitată. După Revoluția din februarie 1917 din Rusia, cu ecouri din ce în ce mai alarmante în rândul trupelor rusești de pe frontul din Moldova, Iorga nu a ezitat să scrie editorialul „Încă un dușman?” Cu multă vervă, Nicolae Iorga i-a atacat și pe colaboratorii rămași în Muntenia ocupată de trupele germane, spre exemplu, statura academică a lui Grigore Antipa – colaboraționistul, fiind intens ridiculizată până la condiția de „paznic de bălți”.

Ceea ce cu siguranță a contribuit substanțial la înverșunarea și eroismul cu care au luptat militarii români în aprigele încleștări din vara anului 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz au fost două decizii politice fundamentale anunțate de Regele Ferdinand privind reforma agrară și cea electoral. În proclamația sa din 23 martie/5 aprilie 1917, Regele Ferdinand promitea astfel:

„Vouă fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, Vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoștința neamului nostru întreg, ați câștigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat. Eu regele vostru voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da și o largă participare la trebile statului…”.

Figurile de stil din retorica folosită de Ferdinand în acest document vor fi frecvent reluate în majoritatea discursurilor postbelice cu caracter patriotic-mobilizator.

Propaganda Puterilor Centrale și apariția pericolului bolșevismului

Propaganda autorităților române din Moldova a trebuit să răspundă imediat și altor provocări de natură mai perfidă, precum pericolul molipsirii la propaganda anarhistă și mai apoi bolșevică provenită din rândul diviziilor rusești aliate, amenințarea permanentă reprezentată de puternica propagandă germană și austro-ungară peste linia frontului, dar și prevenirea unor dezertări în masă din rândul propriilor trupe sub mirajul promisiunilor germane sau bolșevice. În acest sens un prim eveniment, de care autoritățile s-au speriat inițial foarte tare a fost dezertarea la germani a colonelului Alexandru Sturdza, fiul liderului liberal Dimitrie Surdza de patru ori  prim-ministru și erou decorat în război.

Pe 29 ianuarie 1917, generalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a rămasă pe linia frontului nota în jurnalul său: „Oribil... colonelul Sturdza a trecut la inamic! Astăzi au fost prinși mai mulți soldați de-ai noștri prizonieri, trimiși de Sturdza cu manifeste prin care îndeamnă trupele să treacă la dușman! Locot. Colonel Crăiniceanu (fiul generalului Gr. Crăiniceanu, n.a.) comandantul Reg. 25 Inf. a fost arestat pentru că a avut o întrevedere cu Sturdza între linii și s-a înapoiat cu un sul de manifeste” (fapt pentru care Alexandru Crăiniceanu a fost judecat, condamnat și împușcat în fața regimentului său chiar în Vinerea Paștilor, n.a.). De fapt, cifrele arată că rata dezertărilor a fost redusă la câteva sute de soldați și nu a avut un caracter de masă.

Manifest german intitulat „Ostași Români!”, prin care militarii români sunt îndemnați să dezerteze și să treacă în teritoriul ocupa

Mult mai periculoasă putea fi contagiunea anarhic-bolșevică venită dinspre ruși. Pe 19 martie 1917, - deci la câeva zile de la izbucnirea revoluția democratice și abdicarea țarului Nicolae al II-lea - tot în notițele de război ale generalului Averescu se află următoarea consemnare ce reflectă starea de spirit a momentului: „Ideile revoluționare din Rusia se întind cu repeziciune. Soldații poată cocarde roșii. S-a suprimat salutul și actele de necuviință (nu mai zic de indisciplină, căci disciplina a dispărut) nu mai cunosc margini. Am fost la Piatra și am dat acolo de o manifestațiune. Am intrat în vorbă cu niște soldați ruși asupra înțelesului acelei manifestațiuni și nu au știut ce să-mi spuie. Știau numai că ei au acuma libertate și atâta.” Totuși țăranul-soldat român s-a dovedit impermeabil la această utopie a libertății de proveniență rusească.

Propaganda germană contra trupelor române a fost însă pe cât de sistematică, pe atât de puternică, atât înainte, cât și după marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Un document elaborat de Secţia informaţiilor din Marele Cartier General al Armatei Române în 1917, sintetizează astfel marea varietate de mijloace şi ingeniozitatea la care recurgeau germanii pentru a demoraliza trupele române. 

a) Difuzarea unor ziare şi ilustraţii (române, franceze, germane şi ruse) precum „Gazeta Bucureştilor”, „Lumina”, „Timpul”, „Gazette des Ardennes”, „L’Independence”, „Helvetique”, „Gazette de Loraine”, „Buk”, „Tageblatt”, „Putna Zeitung”, „Donau Armee Zeitung”, „Der Bund”, „Rumanien in Wort und Bild”. Răspândind prin acestea ştirile cele mai tendenţioase, năzuiau să producă nedumerire şi şovăire în inimile luptătorilor. Diseminarea materialelor tipărite se făcea prin aeroplane care le aruncau în linii şi în spatele frontului; prin patrule care le duceau la răscruci şi îndeosebi pe la vadurile de apă; prin saci umpluţi cu ele şi aruncaţi peste reţelele de sârmă prin aruncătoarele de mine; prin baloanele de hârtie. Caracteristic la aceste baloane este că fiecare avea o adresă pe care găsitorul era rugat să o completeze cu indicaţia unde a găsit-o şi în ce timp, voind probabil prin aceasta să afle până unde a ajuns balonul purtător de manifeste. 

b) De obicei orice eveniment mai de seamă petrecut pe fronturi sau în domeniul politic era tendenţios redactat și răspândit trupelor române prin manifestele care vorbeau despre fericirea din teritoriul ocupat şi îndeamnau pe soldaţi să nu mai lupte.

c) Pentru ca să-i momească pe soldații „mai slabi de înger”, germanii făceau pe factorii poştali, colectând scrisori din teritoriul ocupat şi aruncându-le peste reţelele noastre de sârmă ghimpată, pentru ca dorul să biruie pe soldaţi, făcându-i să-şi părăsească poziţiile. Trimiteau apoi și scrisori din partea unor soldaţi români care îi invitau pe camarazii lor la dezertare, căci nemţii îi primeau bine, le dădeau ţigări cu carton şi cafea, iar posturile lor nu trăgeau în ei.

d) Ca un corolar al scrisorilor, germanii aruncau în liniile românești fotografii luate în teritoriul ocupat. Ele înfăţişau pretinşii prizonieri sau dezertori români care o duceau foarte bine, plimbându-se cu barca, tunzând oile, mânând plugul.

e) Afară de aceste încercări, care se adresau sufletului soldatului român, doritor de cămin şi de familie, germanii n-au neglijat nici partea materială, astfel: aruncau şi presărau în toate părţile ţigări şi alte daruri momitoare; în timpul arminstiţiului, recurgeau – contrar stipulaţiunilor categorice – la întâlniri şi organizau cu tenacitate aşa numitele înfrăţiri. În sectoarele ruse au deschis mici prăvălii în care se împărţea gratuit rachiu, iar ofiţerii superiori veneau la aceste înfrăţiri, în care soldatul rus e foarte uşor de zăpăcit. Afară de aceasta germanii îşi instruiau trupa ca, chiar în cazul când ar cădea cineva prizonier să devină instrument de propagandă. <…> Acelaşi rezultat îl urmăreau şi prin echipe de copii între 12 şi 14 ani pe care îi înstruiau, îi plăteau şi şi treceau prin liniile noastre, pentru ca sosind în Moldova să povestească la fel”.

Abia după victoriile militare din vara lui 1917, Armata Româna a reuşit să treacă la contraofensivă propagandistică, chiar dacă nu dispunea nici pe departe de resursele material și experiența propagandistică a angrenajului de război german. Vârful de lance l-a reprezentat începând din noiembrie 1917 periodicul de limbă germană, în patru pagini, „Die Kriegswoche”, destinat trupelor germane și austro-ungare. Publicaţia cuprindea în primul rând informaţii despre mersul real al războiului şi al situaţiei politice şi sociale (despre demonstrațiile pentru pace de la Berlin, despre scăderea valorii mărcii germane), care erau din ce în ce mai defavorabile Puterilor Centrale „căutând să facă să apară în adevărata lumină zgomotoasele laude cu care sunt orbiţi soldaţii inamici de către conducătorii lor”.

Totodată au fost editate manifeste şi fluturaşi de propagandă destinate trupelor austro-ungare şi germane - aruncate din avion, aruncătoare de mine, sau amplasate în locuri de circulaţie obligatorie a acestora, la fel cum făcuseră şi germanii. Apariția și diseminarea acestor tipărituri a continuat până în martie 1918, când au încetat în contextul deschiderii tensionatelor tratative de pace, sub amenințare germană. Glenn Torrey menționează mai multe ale replici propagandistice în perioada septembrie 1917- martie 1918 ale militarilor români împotriva germanilor și după modelul practicat de aceștia, precum înlocuirea placardelor cu mesaje propagandistice amplasate de germani sau austrieci între linii cu propriile placarde conținând informații despre victoriile armatelor aliate pe alte fronturi.

Propaganda românească în străinătate

Și în plan extern, românii au început să reacționeze propagandistic, așa cum probabil ar fi trebuit s-o facă de la începutul războiului. În august 1917, Asociațiunea profesorilor universitari din Iași „a ridicat chestiunea propagandei românești în străinătate unde lipsia aproape cu totul.” Un grup de zece universitari ieșeni de diferite specialități și-a asumat misiunea de a conduce propaganda românească în străinătate, „așa cum profesorii universitari sârbi își conduceau pe a lor la Londra, la Paris, și la Geneva, așa cum universitarii unguri lucrau în Elveția pentru triumful cauzei ungurești, imitați de profesorii universitari bulgari, în frunte cu faimosul Ișircoff”.

Astfel a fost editat la Paris ziarul „La Roumanie”, dar și numeroase alte broșuri și pamflete care au făcut cunoscut argumentele și punctul de vedere românesc în capital diplomatic a Europei acelor vremuri. Avatarurile altruist-entuziaste ale acestui grup de intelectuali la Paris, reușitele, dar și eșecurile lor, dificultățile avute în colaborarea cu personalul Ambasadei României din capitala Franței de-a lungul anului 1918, au fost amănunțit descrise de unul dintre membri grupului, profesorul Orest Tafrali, într-un volum publicat după război. 


Octombrie, 1917: Ilustrație apărută în ziarul francez „Le petit journal” despre „moartea glorioasă a unei eroine române” (Ecaterina Teodoroiu)

Spre deosebire de occidentali care au clădit pe timpul războiului formidabil de puternice instituții centrale de propagandă ale statului, românii au reacționat, cu spatele la zid fiind, într-un mod artizanal, spontan, cel mai adesea preluând în grabă și din mers modelul zărit la aliați sau improvizând o replică propagandistică dușmanilor germani și austrieci de dincolo de no-men’s-land. La fel ca și în Marea Britanie, floarea scriitorimii române s-a angajat în efortul propagandistic general pentru susținerea moralului trupelor și populației. Aici era punctul sensibil și vulnerabil al românilor.

Cu toate acestea, soldatul-țăran român, în cvasitotalitate analfabet și ne-educat, întrunea, prin întreg profilul său format în secole de istorie medievală, acele calități ce-l recomandau drept oșteanul perfect: o imensă capacitate de a răbda foamea, frigul, boala, dorul, mizeria sau orice alte suferințe; un îndelungat exercițiu al supunerii fără crâcnire în fața ordinelor stăpânului (boierul care acum era un ofițer), o ancestrală acceptare sau resemnare în fața sorții hărăzite de Dumnezeu, oricare ar fi fost aceasta. Soldatul francez sau britanic și chiar german, deși era mult mai bine echipar și asigurat logistic, mai educat, mai emancipat și conștient civic de drepturile sale, era, prin comparație, mai ușor penetrabil de un spirit defetist, de argumentele propagandei inamicului sau de inconsistența motivațiilor și propaganda oficială. 

Propaganda românească, spre deosebire de occidentali a fost doar una albă, adică cu asumarea deschisă a provenienței mesajului. Această orientare s-a produs în mod firesc, drept ecou al firii deschise a românilor și nu în urma unei decizii politice sau instituționale. De altfel, românii nici nu au avut vreo instituție centrală de propagandă, precum Ministerul Informațiilor britanic, Maison de la Presse franceză sau Kriegpresseamt german.

Singura instituție de propagandă creată de români în timpul războiului, în noiembrie 1916, cu sprijin logistic francez, a fost Studioul Foto-Cinematografic al Armatei, menit încă de la înființare, potrivit instrucțiunilor Marelui Cartier General „de a lua ca imagini … tot ceea ce poate da o impresie puternică de forţă materială şi morală a armatei… fixându-se prin imagine diferitele faze ale războiului”. Indiferent de suportul propagandistic sau evoluția războiului, românii nu au recurs la demonizări excesive ale dușmanului, la promisiuni deșarte sau la minciuni în mesajele lor propagandistice, deși limbajul viu-colorat sau accentele emoțional-patriotarde nu au lipsit din textele publicate sau discursurile oficiale ale acelui an dramatic. 

Propaganda românească din 1917 a fost la fel de importantă pentru supraviețuirea statului român precum victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, pentru că au dat identitate și sens național acestora. Desigur, așa cum sus-numitele trei mari bătălii, devenite mitologice în istoria românilor, sunt ignorate în marea istorie a Primului Război Mondial, fiind considerate periferice, tot așa nici propaganda românească nu se poate compara cu cea britanică, franceză sau germană. Dar fără aceste bătălii câștigate și această propagandă așa haotică și empirică, săracă și emoțională, timidă și sinceră cum a fost, noi, românii am fi fost astăzi altcineva. Nu știu în ce sens.

Citește și:

Mărăşeşti, «our finest hour»

Bătălia de la Mărăști. «Prima victorie adevărată din istoria armatei române moderne»

Bătălia de la Oituz. «Lăsați ca oasele dușmanului să albească câmpiile și plaiurile pentru a fi o vie mărturie a răzbunării românilor»

Bibliografie

Ardeleanu, Eftimie, ș.a. (1996), Marele Cartier General al Armatei Române. Documente 1916-1920, București, editura Machiavelli

Averescu, Alexandru, (1992), Notițe zilnice din război, vol. 2., București, Editura militară

Giurescu, Dinu C. ș.a. (2010), Istoria României în date, București, Editura enciclopedică

Hentea, Călin, (2014), Propaganda în război. O istorie universală, Târgoviște, editura Cetatea de Scaun

Ilcev, Iva, (2002), Are dreptate sau nu, e patria mea. Propaganda în politica externă a țărilor balcanice. 1821-1923, București, editura Curtea Veche

Negoiță Cătălin, Ilie Zanfir, coord. (2015), Presa primului război mondial, București, editura Tritonic

Nicolescu, Gheorghe (2003), România, un ziar în slujba armatei române, în revista „Document”, Buletinul Arhivelor Militare Române, nr. 2 (20) / 2003

Pandea, Adrian, (2000), O armă subtilă - propaganda, în revista „Document”, Buletinul Arhivelor Militare Române, nr. 2 din 2000

Tafrali, Orest, (1920), Propaganda românească în străinătate, Craiova, editura Ramuri

Torrey, E. Glenn, (2014), Românii în Primul Război Mondial, București, editura Meteor Publishing

Tudorancea, Radu, (2015), Frontul de acasă. Propagandă, atitudini și curente de opinie în România primului război mondial, București, editura Eikon

Șeicaru, Pamfil (1994), România în marele război, București, editura Eminescu