Bătălia de la Mărăști. «Prima victorie adevărată din istoria armatei române moderne»

Autor 20893 vizualizări


Bătălia de la Mărăști reprezintă una dintre cele mai importante victorii ale Armatei Române atât în din Marelui Război, cât și în cadrul istoriei militare a poporului român. Lupta s-a bucurat de o bogată atenție atât în perioada interbelică cât și în perioada național-comunistă. În ambele perioade, victoria Armatei Române a fost însă intens exploatată în scop propagandistic.

Dacă în prima dintre perioade, victoria de la Mărăști a pus bazele unui adevărat „cult al personalității Mareșalului Averescu”, în cea de-a doua perioadă, pe lângă aspectele mai mult literare decât istorice, am putut observa diminuarea, până la omitere, a impactului pe care l-a avut revoluția din 1917 asupra evenimentelor. Și, totuși, bătălia de la Mărăști reprezintă un capitol de aur în istoria poporului român, în ciuda regimurilor care au încercat să o exploateze propagandistic.

Armata română din primăvara anului 1917 era radical schimbată față de cea din toamna anului 1916. Dotările cu armament și echipament modern au fost urmate de o atentă instrucție în materie de folosire a acestuia. În plus, celebrul discurs al regelui Ferdinand referitor la reformele agrară și electorală și noile înzestrări ale armatei au favorizat un moral bun pentru soldatul român. Astfel, soldatul român nu avea doar un scop pentru care să lupte, ci și posibilitatea concretă de a atinge acest scop, întrucât el se putea măsura cu inamicul, din punctul de vedere al dotării cu armament. Ofensiva de la Mărăști nu a vizat exclusiv elemente de strategie militară, ci a reprezentat și un important moment de întărire a moralului ostașului român. Acesta trebuia, așa cum s-a și întâmplat, să vadă pentru prima dată ostașul german bătând în retragere.

Preludiul bătăliei

Planul Marelui Cartier General prevedea inițial o ofensivă importantă în sectorul Armatei I Române alături de Armata a IV-a Rusă, în zona Nămoloasa. În zilele premergătoare bătăliei de la Mărăști, o serie de materiale și trupe se deplasau către această zonă aleasă inițial, în scopul declanșării mult doritei ofensive. Între artizanul planului, generalul Prezan, și generalul Averescu au existat însă o serie de neînțelegeri. Planul lui Averescu urmărea o străpungere în regiunea Vrancea, între Armata a IX-a Germană și Armata I Austriacă. Punctele slabe ale acestui plan erau reprezentate, pe de o parte, de faptul că se pleca de la premisa că unitățile rusești vor lupta bine și, pe de altă parte, nu luau în considerare posibilele întăriri ale inamicului. În cele din urmă, lui Averescu i s-a dat libertatea de a își elabora propriul plan de operațiuni (1). Armata a II-a, la comanda căreia se afla, avea în componență următoarele unități militare:

  • Corpul 2 armată, comandat de generalul Arthur Văitoianu, format din : Divizia 1 infanterie (general de brigadă Dumitru Stratilescu) și 3 infanterie (comandant general de brigadă Alexandru Mărgineanu).
  • Corpul 4 armată, comandat de generalul Gheorghe Văleanu, compus din: Divizia 6 (general de brigadă Nicolae Arghirescu) și Divizia 8 infanterie (general de brigadă Pătrașcu Ioan).

În structura armatei se mai aflau și Brigada 2 călărași, artileria armată cu 3 divizioane și 7 baterii tunuri și obuziere de diferite calibre. Deși diviziile 7 și 12 infanterie au fost trecute în rezerva Marelui Cartier General român, Armata a II-a română beneficia de o serie de noi tehnici ale războiului modern: Grupul 1 aeronautic cu 3 escadrile, un batalion de pionieri, subunități de transmisiuni și, așa cum vom vedea mai departe, nu lipseau nici mașinile blindate, folosite în premieră (2). Trupele aliate erau reprezentate de Corpul VIII Rus.

Dincolo de linia frontului se afla Grupul Gerok, împărțit în:

  • Corpul 8 Armată, situat în Nord, având în componență Brigăzile 8 Munte și 112 Infanterie Germană și Diviziile 71 și 72 Infanterie Austro-Ungare.
  • Corpul Ruiz, situat la Sud, avea în componență Diviziile 218 Germană și 1 Cavalerie Austro-Ungară.

Terenul era întărit de către trupele inamice cu 18 centre de rezistență, întărituri din beton și sârmă ghimpată, urmate de o a doua linie mult mai slab apărată. Acestea eraU dispuse pe un sector de front ce făcea legătura între înălțimile: Măgura Cașinului (1164 m), Dealul Încărcătoarea (711 m) și Dealul Momâia (630 m). Se poate observa o descreștere a altitudinii pe axa NV-SE. Un alt aspect pe care trebuie să îl menționăm îl reprezintă transferurile către alte fronturi ale Armatei I Austro-Ungare, un mare număr de soldați fiind relocați pe frontul italian din regiunea Isonzo. Aceste transferuri, precum și slăbirea puterii de foc a trupelor germane s-au produs și în speranța unei facile păci separate cu Rusia, în urma Revoluției din Martie de la Petrograd (3).

Forțele armate române beneficiau în această zonă de un avantaj numeric al atacatorului de 2/1, în raport cu trupele germane, iar din punct de vedere al susținerii artileriei, dotările românilor erau net superioare. Planul lui Averescu avea la bază împărțirea frontului Armatei a II-a în două sectoare. Primul dintre acestea, întinzându-se pe 25 de kilometri spre sud-est, între Măgura Cașinului și dealul Încărcătoarea, urma a fi acoperit, în principal, de trupe ale Corpului IV. Acesta urma să disimuleze un posibil atac, în ajunul bătăliei, fiind pregătit intens de artilerie, pe toată linia frontului. Al doilea sector era acoperit, în principal, de Corpul II, împreună cu aliații ruși și urma să dea atacul principal. Trupele române trebuiau să ocupe satul Mărăști, puternic fortificat, în timp ce rușii urmau să ocupe dealul Momâia.

Operațiunile militare

În data de 9/22 iulie acțiunile au debutat cu un puternic bombardament de artilerie pe toată linia frontului Armatei a II-a. Încrederea și moralul bun sunt ilustrate atât de mărturiile soldaților, cât și de jurnalul viitorului mareșal Alexandru Averescu:

„9. VII. 1917 În fine, ziua mult așteptată începe. (...) Ne măsurăm, în condițiuni aproape egale, cu cei mai buni soldați din lume. Sunt convins că vom învinge. Timp urât, posomorât ploaie fină... Bombardamentul a început de dimineață, dar din cauza timpului nefavorabil a trebuit să fie întrerupt între orele 15-17 (...) După ora 17 cerul s-a înseninat, bombardamentul a fost reluat și s-a prelungit până la căderea nopții cu rezultate cât se poate de bune. Mâine voi merge sus la observator, astă seară prefer să rămân aici la Bâlca. Liniștea și încrederea se citesc și în ochii celor ce mă înconjoară. (4)”


Dispunerea și acțiunile forțelor combatante în timpul bătăliei de la Mărăști

La data de 24/11 iulie ora 3.45 din noapte începe atacul de infanterie. Diviziile 3, 1 și părți din Divizia 6 infanterie aveau ca obiectiv cucerirea satului Mărăști, bombardat de artilerie în zilele precedente. Este de menționat că localitatea ce a dat numele bătăliei fusese fortificată de inamic în urma unor lucrări genistice. La ora 6.30, după intense lupte, satul Mărăști a fost cucerit. Artileria a continuat tragerea, iar infanteria și-a reluat înaintarea. După alte trei ore, a fost cucerit și dealul Teiușul. Urmează apoi cucerirea dealului Mănăștioara.

Un episod interesant îl reprezintă aici capturarea unui tun de 105 mm ce a fost rapid întors spre inamic. În aceeași zi, rușii au reușit cucerirea dealului Momâia și satul Voloșcani. Prima zi a ofensivei a fost finalizată cu succes, singura excepție o reprezentau luptele pentru cucerirea dealului Încărcătoarea, unde trupe ale Diviziei 6 infanterie ducea o luptă de uzură, făcând față și unui important contraatac al germanilor.
În ziua următoare, comandantul german Friedrich von Gerok ia decizia retragerii pe un aliniament favorabil apărării între Dealul Arșița - Dealul Tiharale - Dealul Răchitasele - Est Dealul Teiuș (826 m). Averescu a hotărât să continue atacul, cucerind Dealul Fântâna Puturoasă și să înainteze spre Pârâul Vizantea. Ocuparea Dealului Încărcătoarea, unde avuseseră loc lupte importante în ziua precedentă, oferea noilor ocupanți imagini terifiante:
„Spectacolul ce se înfățișa înaintea ochilor soldaților noștri era înspăimântător. Artileria română, în special mortierele de tranșee, grămădite în fața redutelor făcuseră ravagii în lucrările lor: tranșee, tunuri, mortiere sfărâmate erau amestecate cu cadavre și cu numeroși răniți ce se văitau. Printre rețelele intacte de sârmă zăceau bravii soldați ai coloanelor de atac, prinși de moarte în pozițiile cele mai bizare, sfâșiați de ghimpii sârmelor, cu hainele și carnea ruptă loviți de focurile celor dinăuntru ca și ale celor din afară, unii cu membrele smulse, alții fără capete. Tragicul revers al biruinței” (5).
Noaptea au avut loc importante riposte ale inamicului. Divizia 3 Infanterie reușește eliberarea a două noi localități, este vorba despre Câmpuri și Rosculeți.

Marele Cartier General decide oprirea ofensivei!

La 12/25 iulie, Marele Cartier General trimite „Ordinul de operații nr. 34”, prin care se hotăra oprirea ofensivei:

„Cu tot succesul obținut continuarea operațiunilor pe frontul nostru nu mai este posibilă din cauza situațiunii generale a frontului oriental. În consecință se ordonă: 1. Armata 2 se va opri pe frontul pe care ajunge în seara de 12 iulie [stil vechi]. Trupele se vor întări puternic pe cea mai bună pozițiune de rezistență care se află în lungul frontului cucerit. Pozițiunea va fi în legătură cu aceea pe care se va întări Armata 4 Rusă” (6).

Stoparea ofensivei a fost legată de primirea la 25 iulie de către generalul rus Șcerbacev a unei telegrame din partea guvernului Kerenski prin care li se cerea tuturor armatelor ruse stoparea acțiunilor ofensive. Acest fapt se producea atât pe fondul agitațiilor bolșevice printre soldații de pe linia frontului, cât și a unei ofensive germane în Galiția și Bucovina. Așa cum reiese din memoriile sale, generalul Berthelot a încercat să îl determine pe omologul său rus Șcerbacev să continue ofensiva, însă fără succes:

„25 iulie [stil nou]- La amiază, lovitură de teatru! Generalul Presan mă informează că o telegramă a lui Kerenski cere oprirea atacurilor și suspendarea oricărei ofensive. Alerg la Șcerbacev, care îmi confirmă vestea. Îi cer să-i telegrafieze lui Kerenski pentru a-și retrage ordinul în ceea ce privește frontul românesc. Adaug chiar că, dacă aș primi într-un astfel de moment un asemenea ordin, l-aș băga pur și simplu în buzunar. Șcerbacev îmi spune că așa ceva este imposibil: telegrama a sosit în clar, lovitura morală a fost dată, toate sovietele de pe frontul românesc au luat la cunoștință de acest ordin cu o oră înaintea lui și l-au comunicat tuturor trupelor ruse. El ar vrea să nu țină cont de ordin dar nimeni nu i s-ar supune. Dacă am insista liniile ar fi abandonate.” (7)

În fața noilor decizii, Averescu decide să continue ofensiva pentru ocuparea rapidă a unor noi poziții. Trupele Corpului II armată își continuă urmărirea Diviziei 218 germane în timp ce aceasta se retrăgea spre Soveja. Mai mult decât atât, comandatul viza chiar ocuparea unui mic teritoriu dincolo de granița din 1916:

„Generalul Văitoianu este de părere că în direcțiunea Lepșei, am putea merge până peste frontieră. Ideea îmi surâde, mi-ar plăcea să pot planta un drapel pe un petec din pământul ce voim să îl cucerim, pentru a se simboliza aspirațiunile noastre. L-am rugat în acest sens și mi-a făgăduit că dorința mea va fi satisfăcută”.(8)

În ziua următoare, trupele române ocupau localitatea Soveja, important centru de sprijin al Diviziei 218 germane. Venirea trupelor române a fost întâmpinată cu flori de către localnici, purtând cu mândrie costume naționale. Pierderea Sovejei crea inamicului dificultăți majore, respectiv pierderea a 2/3 din efectivele diviziei germane staționate aici, precum și pierderi pentru Divizia 1 Cavalerie Austro-Ungară. Regimentul 7 husari, în care se afla și fiul arhiducelui Iosif, ar fi putut evita capturarea, printr-o retragere de-a lungul unor păduri seculare și munți stâncoși. Prin pierderea Sovejei, aceste căi de retragere au fost însă tăiate (9).

În seara zilei de 14/27 iulie, trupele Diviziei 1 au atins râul Putna. Un episod mai puțin fericit îl reprezintă decimarea Regimentului 22, surprins în mijlocul unei ambuscade inamice. Eroul principal al acestuia a fost căpitanul Coravu (persoană având calități remarcabile și în cucerirea satului Mărăști). După ce a fost ridicat la gradul de maior post-mortem, numele său avea să fie dat unei cunoscute artere a capitalei.


11 iulie 1917: Telegrama Comandamentului Frontului român, referitoare la operațiunile Armatelor a II-a română și a IV-a rusă din zona Mărăști

Un element de noutate l-a reprezentat introducerea în dispozitivul, ofensiv pentru prima dată, a unor automobile blindate. Deși beneficiau de avantajul mobilității, acestea nu puteau acționa pe teren accidentat, lipsit de comunicațiile principale. Secția de automobile blindate a înaintat numai până în Curmătura Moghileștilor, deoarece, mai departe, drumurile erau cu totul impracticabile (10).

În data de 14/27 iulie 1917, Marele Cartier General cere din nou oprirea ofensivei din cauza evenimentelor din Galiția. Avansul trupelor germane punea în pericol Moldova ce putea fi atacată din nord. Conform declarațiilor lui Averescu, trupele române se aflau pe aliniamentul Arșița Mocanului - plaiul Măgurei - Dealul Războiului - Dealul Sbina - Dealurile Tiua Neagră - Tiua Golașă și la vest de localitățile Negrilești, Topești și Valea Sării.

Ultimele zile ale Bătăliei de la Mărăști au avut ca obiectiv cucerirea înălţimilor puternic fortificate, situate în Măgura Cașinului. Aceasta reprezenta un ultim bastion ce rămăsese neatins, în extrema de nord a Armatei a II-a Române. Centrul puternic fortificat cu elemente din beton a reușit să reziste. Apărătorii acestuia erau reprezentați, în mare parte, de secui ai regimentului 82 infanterie. Întrucât asalturile repetate pentru cucerirea Măgurii Cașinului necesitau mari pierderi umane, rămânând totuși fără rezultat, Averescu a hotărât să oprească ofensiva.

Consecințe

Conform rapoartelor lui Averescu, consecințele ofensivei de la Mărăști și-au atins într-o mare măsură scopul. Pe lângă numeroasele pierderi cauzate inamicului, viitorul mareșal al României enunța:

„Moralul ofițerilor și trupei Armatei II române s-a ridicat foarte mult, căci pentru întâia oară după 11 luni de la intrarea României în război, ei au văzut că inamicul atacat fuge din fața lor, că el cedează terenul, că-i iau prizonieri, că-i capturează material (arme, mitraliere, tunuri).” (11)

Din punct de vedere național, fuseseră eliberate 30 de sate și s-au câștigat 500 de km², au fost capturați 3.000 de soldați austro-ungari și germani și cel puțin 60 de tunuri (12).

Memoria colectivă a evenimentului la fața locului a fost marcată de construcția unui mausoleu. Ideea construcției a apărut încă din anii războiului când, prin inițiativa unor ofițeri ai Armatei a II-a Române, s-au pus bazele „Societății Mărăști”. Piatra de temelie a mausoleului a fost așezată în data de 10 iunie 1928. Cu o zi înainte, ziarul „Adevărul” difuza îndemnul de a participa la festivități tuturor celor interesați. La îndemnul acestuia a răspuns un număr mare de persoane venite din toate colțurile țării. S-au introdus garnituri speciale pe calea ferată, cu reduceri la biletele de transport.

Lucrările la mausoleu au fost executate de arhitectul Gavril Petrescu (13). De menționat că basoreliefurile ce înfrumusețează mausoleul au fost inspirate din realitățile câmpului de luptă. Astfel, pe unul dintre stâlpii marginali ai mausoleului este înfățișat un localnic ce a trecut prin liniile inamice, special pentru a îndruma trupele române către victorie. Evenimentele păstrate în legendele sătenilor au și un corespondent în realitate: în cursul nopții de 10/23 iulie și 11/24 iulie, liniile de atac ale Regimentului 2 vânători au început deplasarea spre creștetul dealului Mărăști, fiind conduse de soldatul Boboc, originar din zonă, care, după cum afirmau și camarazii lui de arme, „cunoștea și pomii de pe deal”. (14)

Dincolo de aspectele propagandistice, numărul victimelor în rândul românilor s-a ridicat la 1469 de morți, 3052 de răniți și 367 de dispăruți. Pentru Averescu, bătălia reprezenta apogeul carierei sale militare, el o numea: „prima victorie adevărată din istoria armatei române moderne.” A fost un important precedent pentru bătăliile de la Mărășești și Oituz ce urmau să aibă loc în curând.

Foto sus: Tun de artilerie de calibru 75 mm, în poziție de tragere la Mărăști (Arhivele Naționale ale României)

NOTE>

1. Glenn E. Torrey- România în Primul Război Mondial, ed. Meteor, București 2012 p. 210

2. Victor Atanasiu, România în anii Primului Război Mondial, ed. Militară, București 1979, p. 148 

3. Glenn E. Torrey- op. Cit. p 214

4. Mareșal Alexandru Averescu, Notițe zilnice din război, Editura Militară, București 1992, p. 143

5. Imaginile terifiante reproduse din lui Constantin Kirițescu, apud. p. 474 își găsesc corespondența și în memoriile mareșalului Averescu

6.  Victor Atanasiu, op. Cit. 178

7. Victor Atanasiu, apud. p. 179

8.  Mareșalul Alexandru Averescu, op. Cit. p. 147

9.  Victor Atanasiu, op.cit p. 186

10. Ibidem p. 189

11. Mareșal Alexandru Averescu, op.cit p. 153

12. Glenn E. Torrey- op. Cit. p 227

13. Dr. Florian Tucă, Triunghiul Eroic Mărăști-Mărășești-Oituz p. 52

14.Victor Atanasiu, op. Cit p. 167