Bătălia de la Oituz. «Lăsați ca oasele dușmanului să albească câmpiile și plaiurile pentru a fi o vie mărturie a răzbunării românilor»

Autor 11934 vizualizări


Vara și toamna anului 1917 vor vedea reînnoite eforturile Puterilor Centrale de a scoate România din război, prin negocieri sau prin forță militară brută. Scenariul din 1916 nu se va repeta în Moldova. Teritoriul apărat fiind unul mult mai mic, mult mai ușor de a-i asigura defensiva datorită reliefului, iar moralul trupelor române, devastat de luptele anterioare, era acum pe cale de a-și reveni cu ajutor francez. Amenințarea inacceptabilă care plana asupra soldaților români de a-și vedea țara ștearsă de pe hartă le-a întărit rezistența. Bătălia de la Oituz din august 1917 a reprezentat o victorie tactică, alături de bătăliile de la Mărăști și Mărășești, salvând Moldova de a fi ocupată de către armatele Puterilor Centrale. Luptele defensive din vara și toamna anului 1917 au fost expresia curajului și îndârjirii țăranului român dus la oaste, a hotărârii comandanților români și, probabil, a norocului care intervine din când în când în destinele unor națiuni.

Atacurile germane în zona Moldovei, prin văile Cașin, Oituz și Slănic, vizau străpungerea dispozitivului defensiv românesc și joncțiunea ulterioară cu armatele germane care erau în ofensivă la Mărășești. După reînzestrarea armatei române, primele lupte cu inamicul, în sudul Moldovei, au insuflat foarte multă încredere trupelor, care sperau ca, sub conducerea generalului Averescu, să elibereze din câteva lovituri Brăila, Focșani, Râmnicu-Sărat, de unde calea spre București era liberă, după cum scria un contemporan al acelor lupte, Virgiliu Ştef. Serdaru, în cartea sa Lupta de la Mărășești-Oituz, București, 1919.

Pregătiri

La sfârșitul lunii iulie 1917, Moldova era înconjurată de diferite armate, cuprinzând în total 47 de divizii de infanterie și 11 divizii de cavalerie, dintre care în zona Nămoloasa, punct nevralgic al frontului, se aflau: în fața Armatei 3 bulgare, comandate de gen. Nerjezoff, și a Grupului Eben stătea Armata 6 rusă, sub comanda gen. Zurikof. Lângă Armata 6 rusă, în zona Nămoloasa, era Armata 1 română, formată din trei divizii de infanterie și comandată de gen. Cristescu. De la Nămoloasa la Movileni era proaspăt formatul Corp VI, alcătuit din DI 9 română, Brigada 1 Călărași și DI 80 rusă. În spatele acestor două corpuri, așteptau în rezervă, tot sub comanda generalului Cristescu, DI 12 română, brigada de grăniceri și două divizii de cavalerie. Comandamentul român se mai putea baza pentru luptele din zonă pe DI 7 română și pe un corp rusesc de infanterie, aflat în spatele Armatei 6 ruse, format din trei divizii, și un corp de cavalerie format din trei divizii, dintre care două de cazaci.

În fața acestor două corpuri, Puterile Centrale aliniau Grupul Behr (comandat de gen. Behr), format din DI 109 germană și DI 92 austro-ungară, având pe flancul drept DI 115 germană. Rezervele nu erau în număr mare. Armata 4 rusă, comandată de gen. Ragoza, formată din opt divizii de infanterie și una de cavalerie, era în fața a două corpuri germane. Flancul drept rus ajungea până în dreptul Armatei 1 austro-ungare. În zona Cașinului era Armata 2 română, având 56 de batalioane de infanterie, 16 escadroane de cavalerie și 66 de baterii cu 316 piese de artilerie. Lupte grele s-au dat în zona Soveja, începând din 9/22 iulie, românii și rușii atacând pozițiile Puterilor Centrale cu mare forță, ambele artilerii trăgând inclusiv proiectile cu gaze toxice.

În data de 22 iulie, artileria aliată a lovit mai multe sectoare ale armatei lui Mackensen, mai ales centrul Armatei 9. A doua zi, artileria a lovit hotărât centrul și flancul drept al Grupului Eben, fiind efectuate trageri și asupra trupelor bulgare și ale altor trupe germane din zonă. Canonada a durat trei zile: 10/23 – 12/25 iulie, fiind o premieră pe frontul românesc în ce privește intensitatea – 600 de piese de artilerie au tras 170.000 de proiectile! Germanii și aliații acestora au executat la rândul lor foc de artilerie asupra pozițiilor românești și rusești, cu oarecare succes. Atacul româno–rus, programat pe data de 17 iulie, nu a mai avut loc, așa cum ar fi fost normal după un foc de pregătire atât de dur.

Guvernul rus al lui Kerenski, grav afectat de defecțiunile armatei ruse în Galiția, ceruse comandanților săi de pe frontul românesc să nu mai dea atacul. Ordinul era în complet acord cu refuzul soldaților ruși de a ataca. Ideile „revoluționare” pătrunseseră în rândurile trupei, iar singura mare dorință a soldaților era să se întoarcă acasă și să-și vadă țara scoasă din război, așa cum promiseseră unii lideri din Rusia. Comandamentul român nu a avut ce să facă, chiar dacă își vedea astfel năruite planurile pentru o ofensivă înspre sud. Plecarea rușilor în masă de pe front nu numai că a lăsat liniile deschise asalturilor inamice, dar a cauzat și mari probleme de disciplină și securitate în spatele frontului.

«Lăsați ca oasele dușmanului să albească câmpiile și plaiurile pentru a fi o vie mărturie a răzbunării românilor»

Pentru a face joncțiunea cu trupele lui Mackensen care veneau dinspre Focșani, trupele care pătrundeau prin zona Oituz - Gruparea Gerok - trebuiau să ajungă în prima etapă la Grozești, apoi frontul urma a fi rupt de la Ocna la Onești de către Corpul Benigni, austro-ungar. În sudul drumului care trecea prin pas, pe o culme care domina zona, se afla DI 71 germană. DI 117 se afla pe ambele părți ale trecătorii, cu efectivele principale pe partea nordică. Pe flancuri se aflau trupe din diviziile de infanterie 37 și 70, care aveau ca rol hărțuirea inamicului prin trupe de șoc.

Comandamentul german s-a mutat, pentru a fi mai aproape de front, de la Odorheiu Secuiesc la Miercurea Ciuc. Corpul Benigni a atacat diviziile 6 și 7 române, la 10 dimineața, pe data de 8 august, după o canonadă care a durat câteva ore. Odată ce atacul austro-ungar ar fi făcut breșa prin liniile române, DI 17 trebuia să atace și ea pentru a pregăti calea DI 117. Inițial, trupele aliate au câștigat teren, apropiindu-se de Valea Leșunțului, dar, în primele ore ale după-amiezii, Demi-Brigada 73 a primit brusc ordin să se retragă, fiind mutată pe flanc, înspre Dealul Leșunț, cu înălțimea de 677 metri.

Reașezarea trupelor în dispozitiv, într-o zonă cu teren accidentat și dominată de păduri, a dat răgaz trupelor române să își întărească pozițiile defensive pe cealaltă parte a văii. Atacurile germane au fost oprite, inamicul trebuind să se mulțumească doar cu avansul pe care îl făcuse dimineața. Spre seară, trupele germane au asaltat Vf. Ungureana (779 metri). Pe Vf. Pravila se dădeau, de asemenea, lupte grele. Din cele patru încercări de a cuceri poziția, doar una a reușit parțial germanilor, pe flancul drept. DI 225 i-a forțat pe ruși să-și abandoneze tranșeele în zona Mt. Cleja. Lupte foarte intense s-au dat în zona Măgurii Cașinului, unde DI 218 a atacat în mai multe puncte forțele române, care au reacționat foarte ordonat.

În timpul zilei, generalul Averescu vizitase linia frontului - alături de generalul Văitoianu și de prim-ministrul Brătianu - și lăsase și rezerve. Datorită acestui fapt și a acțiunilor trupelor române, tot teritoriul pierdut în prima zi de luptă va fi recuperat în zilele următoare. Vizitele Regelui Ferdinand și ale Reginei Maria pe front au avut de asemenea un rol capital în păstrarea moralului ridicat al soldaților.

Venirea generalului Văitoianu în aceste momente critice la comanda trupelor de la Onești a avut darul de a îmbărbăta soldații, mai ales că generalul a știut a se impune încă de la început. A dat un ordin de zi prin care a interzis armistiții temporare pentru îngroparea morților, fapt care reducea semnificativ riscul unor posibile înfrățiri, trădări sau dezertări, dar, mai mult decât atât, avea o însemnătate simbolică: demoralizarea inamicului, care își vedea morții lăsați de izbeliște sau mâncați de animale sălbatice și își auzea răniții căzuți între linii. Pe de altă parte, în aceeași situație demoralizantă ar fi putut să se afle și românii, iar descompunerea cadavrelor reprezenta un adevărat pericol sanitar. Ordinul de zi se încheia cu cuvintele:

„Lăsați ca oasele dușmanului să albească câmpiile și plaiurile pentru a fi o vie mărturie a răzbunării Românilor”.

Pe 9 august, Benigni a dat ordin de atac, una dintre unități având misiunea de a lua Dealul Coșna (788 metri). Românii au anticipat însă lovitura și au atacat primii, la ora 9 dimineața, împingând DI 71 înapoi, aproape până la pozițiile inițiale de cu o zi înainte. Germanii și austro-ungarii și-au trimis imediat rezervele înspre linia frontului, astfel încât înspre după-masă s-a obținut un oarecare succes – Demi-Brigada 73 a reușit să spargă liniile românești la nord de Dealul Chiroșurilor (843 metri), ocupând o zonă importantă, în timp ce DI 117 a atacat din nou la nord de pas și a reușit să împingă trupele române înapoi. Cu toate că nu-și atinseseră deloc scopurile, trupele germane și austro-ungare erau într-o poziție bună pentru a continua ofensiva. Atacul austro-ungar cauzase pierderi importante românilor, care lăsaseră mai bine de o mie de prizonieri la inamic.

Comandanții români și-au dat seama că linia defensivă va fi greu de ținut în fața atacurilor viitoare și au stabilit un alt aliniament în spatele celui inițial. Acțiunea urma a avea loc noaptea, cu toate că inamicul deja ocupase zone care erau vitale schimbării aliniamentului. Generalul Averescu a acționat însă și de această dată prompt și a adus alte întăriri. Trupele austro-ungare ale lui Benigni erau obosite și nu mai puteau fi înlocuite imediat de trupe proaspete din rezervă, astfel încât nu s-a trecut la urmărirea trupelor române aflate în retragere.


Dispunerea și acțiunile forțelor combatante în timpul bătăliei de la Oituz

Pentru data de 10 august, generalul de infanterie Gerok a ordonat urmărirea românilor, iar trupele lui Benigni au reușit să „degajeze” drumul înspre Grozești. Demi-Brigada 73 a împins încet dar constant trupele române până la fabrica de sticlă din zonă, fabrică în jurul căreia se vor da lupte grele în zilele următoare. Lupte intense s-au dat și pe Măgura Cașinului, iar DI 117 i-a împins pe români de pe Dealul Coșna și a reușit să se apropie de Grozești, de unde românii s-au retras fără luptă, urmăriți de trupele inamice. Una dintre unitățile germane a ocupat Slănicul, alta a atins Vf. Pravila (875 metri), dar a întâlnit rezistență pe Vf. Cireșoaia.

Rușii s-au retras imediat de pe Mt. Cleja din fața DI 225. Românii rezistau eroic în fața atacurilor DI 218, iar contraatacurile lor au dat de gândit germanilor că încearcă să iasă din zona Soveja și să coboare spre sud prin valea Șușiței. Pentru a doua zi, germanii pregăteau o contraofensivă care să zădărnicească acest plan. Averescu a mutat din nou rezerve în zona luptelor, printre care trupe rusești și grăniceri români și a ordonat pregătirea tuturor forțelor pentru un contraatac puternic. Era clar pentru toate părțile că o breșă în defensiva română și rusă ar fi avut aceleași efecte dezastruoase pe care le avuseseră breșele din trecătorile Carpaților Meridionali, din anul anterior.

Pentru data de 11 august, ordinele primite de trupele Puterilor Centrale erau de a cuceri complet înălțimile de la nord-vest de mănăstirea Cașin și Vf. Coșna. DI 17 s-a aruncat asupra DI 6 română, luptele din preajma fabricii de sticlă durând până seara. În acest timp, DI 117 atacase vf. Coșna, în avangardă fiind soldații batalionului montan din Württemberg. Inamicul a avansat aici destul de bine, intrând inclusiv în Grozești.

Alte trupe au ocupat înălțimi strategice în zonă, inclusiv Vf. Cireșoaia, mitralierele germane forțând DI 7 română să se retragă de pe drumul spre Trotuș. Ocna era deja în raza vizuală a atacatorilor, moralul acestora fiind foarte bun. În fața pericolului care se contura, românii au mutat artileria grea la Onești și alte piese de artilerie în spatele acesteia. Rezervele românești, aruncate în luptă în breșele dintre DI 6 și 7, și-au adus aportul vital la oprirea ofensivei inamice și chiar la eliberarea unor sate din zonă.

Cu toate pierderile și în ciuda teritoriului cedat, comandamentul român a considerat că atacurile inamice și-au pierdut în intensitate și că este posibil ca, printr-o contraofensivă hotărâtă, pe data de 13 august, inamicul să fie împins înapoi. Pentru data de 12 s-a hotărât, împreună cu comandanții ruși, un atac susținut pe direcția sud-vest față de linia Doftana-Ocna. În același timp, parcă intuind viitorul atac româno-rus, generalul Gerok ordona capturarea tuturor podurilor din zona Ocna.

Tot atunci, ca replică a apropierii unor trupe inamice de Trotuș, un atac puternic al DI 7 române și al DI 2 ruse, petrecut după-amiază, a spulberat o brigadă de honvezi, din patru batalioane, în zona Vf. Cireșoaia, puținii supraviețuitori luând-o la goană prin pădure. Alte trupe au fost forțate să se retragă, iar DI 117 a dus lupte defensive cumplite pe Vf. Coșna. La fabrica de sticlă, atacurile române au pus în mare dificultate inamicul, doar un contraatac calmându-i la un moment dat pe români.


Tunuri capturate de la forțele germane şi expuse în fața monumentului lui Cuza. Iași, iulie 1917

Averescu s-a ținut de planul stabilit – pe data de 13, Corpul IV a trecut la atac. Succesul a fost aproape total, doar câteva unități ale inamicului rezistând cu succes pe întreaga linie. Obiectivul era atins, inamicul nu putea să iasă din trecătoare, pierderile sale erau importante, iar românii erau cu moralul ridicat și victorioși încă o dată. Probabil că spectrul anihilării totale a țării și al armatei au determinat trupele române să lupte atât de dârz, luptele corp la corp derulându-se cu o ferocitate greu de imaginat. În ciuda marșurilor și a epuizării fizice, zilelor în șir de stat în tranșee sub gloanțe și focul artileriei, soldații români au dat dovadă de o tărie de caracter ieșită din comun și de o rezistență care l-a uimit și pe inamic.

Armata română de acum nu mai era cea din anul precedent. În același timp cu oprirea ofensivei în zona Oituz, evenimentele luau o altă turnură în nordul țării - în Bucovina, asaltul Puterilor Centrale și defecțiunea rusă contribuiseră la ocuparea acestui teritoriu de austro-germani, care pătrundeau deja în Moldova, spre Fălticeni și Botoșani, evacuate urgent. Noua capitală, Iași, era amenințată acum direct, Marele Cartier General trebuia să mute trupe din sud în nord, trupe pe care nu le aveau de fapt disponibile. Pe lângă misiunea de a lupta contra inamicului, forțele române trebuiau acum să facă și muncă de poliție, față de trupele rusești lipsite de disciplină, organizare, puse pe jafuri, violuri și distrugeri.

Alte planuri și acțiuni

În ceea ce privește Armata Română, victoria tactică a fost urmată de retragerea imediată din zona Soveja, în noaptea de 14 august, restul trupelor fiind aranjate pentru a face față altor eventuale atacuri. În data de 14 august, luptele continuau cu putere la nord de Focșani, cu Armata 9 germană atacând pe două direcții. Asaltul german a fost atât de puternic, încât românii au reușit să-și salveze pe malul estic al Siretului doar unele unități din DI 5. Alt corp german a primit ordinul de a ataca puternic în văile Șușița și Zăbrăuț.

Corpul Alpin german i-a împins pe ruși înapoi în zona Panciu. La nord-vest de Panciu se făceau pregătiri și masări de trupe aliate pentru o ofensivă majoră, lucru cunoscut de germani. DI 217 germană a întâlnit la Irești o rezistență acerbă, din partea trupelor retrase de generalul Averescu din Soveja și urmărite o perioadă de germani, care au vrut să ocupe un vârf la nord de Mt. Cașin, dar au eșuat. La 15 august, zona dintre Șușița și Siret a fost evacuată de români, nu înainte de a arunca în aer drumul și calea ferată din zonă.

Trupele române pierduseră 3.500 de prizonieri și 16 piese de artilerie la apărarea capului de pod Băltărețu, iar DI 5 (rămășițele ei) trebuia retrasă urgent de pe front și trimisă la refacere. În ciuda atacurilor continue ale inamicului și a artileriei sale, românii și rușii au reușit să reziste pe poziții fără să dea înapoi între Șușița și Muncelu și în sectorul Irești-Răcoasa. DI 12 română ținea DI 218 în șah la nord de Soveja, pe Dealul Răchitașu și pentru că, din cauza drumurilor distruse, germanii nu puteau să-și aducă mai aproape de linia frontului artileria grea. Au fost aduse trupe suplimentare, printre care forțe austro-ungare, și ofensiva plănuită în detaliu.


De partea română, generalul Prezan dorea un atac mai susținut la Mărășești, apoi doar mutarea de trupe la Oituz. Generalul Grigorescu a opinat însă că trupele sale sunt obosite și că nu mai are rezerve pe care să se poată baza, astfel încât trebuie să se bazeze doar pe apărare, fără să încerce vreun atac undeva. În aceste condiții nesigure ale frontului, în aceste zile, la Iași s-a hotărât trimiterea tezaurului românesc în Rusia... Reluarea ofensivei germano-austro-ungare s-a făcut cu o largă mobilizare de trupe.

La 19 august s-a încercat din nou un asalt asupra Dealului Coșna. După două ore de canonadă și un atac puternic între Grozești și fabrica de sticlă, DI 6 română și Brigada 2 Cavalerie au fost forțate să se retragă, cu toate că au urmat contraatacuri românești succesive, dar fără succes, lăsând în mâna inamicului și 1.600 de prizonieri. În 19 august, germanii au atacat pe direcția Mărășești- Deocheti, dar au fost respinși de trupele române și de rezervele aruncate în luptă, astfel încât singurul câștig al germanilor la căderea serii a fost păstrarea gării Mărășești.

Gruparea Gerok a aruncat în luptă trupe germane și austro- ungare înspre Dealul Purgărețu (453 metri) și peste Dealul Coșna înspre Dealul Buhociu (413 metri). Abia pe la amiază a fost disponibilă și artileria grea care să lovească Coșna, pentru a ușura asaltul DI 117. DI 71 avea misiunea de a cuceri Dealul Mălaiului (493 metri), ruperea liniilor române având loc aici înainte de amiază, inamicul fiind însă forțat să se oprească în fața liniilor principale românești datorită focului artileriei grele, care a avut un rol vital în acțiunile defensive. După-amiază însă, artileria grea germană a lovit puternic pozițiile românești, slăbind mult capacitatea acestora de a rezista pe mai departe.

Generalul Averescu a trimis imediat întăriri, dar germanii au continuat asaltul după- amiază, fiind opriți și aruncați înapoi de trupele de grăniceri trimise pe front cu diverse mașini. La sud de Valea Cașinului, trupele române au respins toată ziua atacurile inamice. Austro-ungarii au reușit la un moment dat să ocupe din nou dealul Coșna, de unde ar fi amenințat direct valea Trotușului, dar nu au reușit să pătrundă prin liniile românești. Pentru a doua zi erau prevăzute din nou atacuri intense asupra mănăstirii Cașin și asupra Dealului Coșna. Luptele au fost puternice în zonă până în data de 22, românii aruncând din nou rezerve în luptă, fără a putea însă să străpungă defensiva inamică.

Totuși, pierderile inamice fuseseră mari, iar mareșalul Mackensen îi mai trebuiau trupe pentru a da încă un asalt, mai ales infanterie și artilerie. Unele unități au avut pierderi enorme în timpul asalturilor – unele companii mai aveau doar 20-30 de oameni, iar unele regimente, 200- 400 de soldați. În data de 24 însă, comandamentul german i-a transmis lui Mackensen că frontul italian de la Isonzo avea nevoie de întăriri de partea germano-austro-ungară, iar trupele vizate de a fi mutate erau tocmai cele pe care se baza în plănuita ofensivă – trupele montane, DI 117 și batalionul montan din Wurttemberg.

În timp ce unele trupe erau deja duse la refacere în spatele liniilor, altele au participat la ofensiva declanșată în data de 28, oprită de contraofensiva română. În fața rezistenței acerbe a românilor, comandanții inamici au dat ordin ca atacurile să înceteze și să se pregătească liniile defensive, o parte a trupelor plecând deja către Italia. Și generalul Eremia Grigorescu dădea ordin de păstrare a pozițiilor. Datorită înverșunării românești, planul Puterilor Centrale de a atinge linia Siretului fusese zădărnicit.

Epilog

Cu toate că a fost cea mai mică bătălie dintre cele trei „clasice” ale verii anului 1917, bătălia de la Oituz a avut marele merit că a ferit armatele române din câmpie de un atac puternic din flanc, atac care le-ar fi destabilizat .i poate chiar spulberat. Din păcate, efortul românilor nu a avut rezultatele sperate, căderea Rusiei în haosul revoluționar a lăsat România singură .i înconjurată de inamici. Totuși, bătălia de la Oituz rămâne alături de celelalte victorii ale anului 1917 o mare realizare militară a Primului Război Mondial.

Citește și:

Mărăşeşti, «our finest hour»

Bătălia de la Mărăști. «Prima victorie adevărată din istoria armatei române moderne»

1917: Anul când soldații au refuzat războiul și au ales revoluția