Emigrația română în America. Cum se desfășura călătoria către Lumea Nouă

Autor 14843 vizualizări


Din momentul în care țăranul român hotăra să plece în America, nimeni și nimic nu-l mai puteau întoarce din drum. Ritualul plecării presupunea în mod invariabil pregătirea bagajelor (din care nu lipsea cartea de rugăciuni), a merindei de drum (pâine, slănină afumată, ceapă și sare), participarea la Sfânta Liturghie (de multe ori încununată cu spovedania și împărtășirea), întâlnirea de rămas bun de după slujbă în curtea bisericii, unde consătenii, cu lacrimi în ochi, în timp ce-i strângeau mâna, îl rugau pe norocosul care pleca să le facă degrabă de știre dacă lucrurile sunt așa de bune cum se spune în America, pentru a i se putea alătura și, apoi, despărțirea de familie.

Își îmbrăca hainele nemțești cumpărate la ultimul târg, peste care încingea cureaua, îmbrăca pieptarul de oaie, în cap își punea pălăria sau căciula obișnuită, își lua sacul sau desagii cu merinde, îl punea pe umeri și, după ce dădea ultimele povețe și rostea un „Doamne ajută!”, lua, cel mai adesea, drumul Vienei. Aici îl aștepta agentul companiei navale care îl trimitea spre portul de îmbarcare.

„Nu este scrietor atât de iscusit – nota Iancu Roman – atât de bun la peană, care să poată descrie amarul și durerea bărbatului, care trăbuie să-și părăsească soția sa, jalea necuprinsă numai de acela, care e silit a-și părăsi copilașii săi mici, necrescuți, ba alții chiar în pântecele mamei lor”.

Pasager la clasa a III-a: „tratamentul la care erau supuși era foarte puțin diferit de cel al animalelor

Până la izbucnirea războiului mondial, aproape toți emigranții români se îndreptau către marile porturi germane Hamburg și Bremen, unii erau dirijați spre cele olandeze, Rotterdam, Antwerpen și Havre, și numai puțini se îmbarcau spre America din porturile austro-ungare din Marea Adriatică, în special din porturile Trieste și Friuma. Porturile preferate ale româno-macedonenilor erau Pireu în Grecia și Napoli în Italia. La vremea respectivă, costul călătoriei nu depășea 500 de coroane, fiindcă românul se mulțumea, ba era chiar bucuros, să treacă Oceanul „pe punte”, în calitate de pasager al clasei a III-a.

Condițiile de pe vapor erau la limita suportabilului, cel puțin în perioada de început a emigrației românilor. Dincolo de răul de mare care nu ierta decât rareori pe cei care întotdeauna trăiseră departe de apă, mizeria îndurată de primii emigranți e de necrezut; și dacă n-ar fi consemnată în documente oficiale, descrierea acestor condiții ar părea ruptă dintr-o scriere a lui Dostoievski. Atâta timp cât dura trecerea Atlanticului pasagerii clasei a III-a nu vedeau lumina zilei decât prin mici geamuri în care băteau aproape tot timpul valurile, iar „tratamentul la care erau supuși era foarte puțin diferit de cel al animalelor”.

La îmbarcare li se dădeau o pătură și serviciul de mâncare compus din: cană, gamelă, lingură, furculiță și cuțit (la debarcare, acestea puteau fi păstrate de emigranți dacă doreau). Pe unele vapoare paturile se aflau suprapuse câte trei. Ele erau alcătuite doar din câteva scânduri. Emigrantul se vedea nevoit să-și folosească bagajele drept pernă, iar pătura să o folosească atât ca saltea, cât și pentru a se acoperi cu ea, mai ales iarna când companiile făceau „economie” la căldură. Femeile, nici chiar cele care călătoreau împreună cu copii, nu erau privilegiate, tratamentul lor nefiind cu mult diferit de cel al bărbaților.

Pe multe vase nu exista vreo altă sală unde călătorii să-și petreacă cel puțin o parte din zi, ci erau nevoiți să stea tot în dormitoare. La ora mesei se așezau în linie cu gamela și cana pentru a defila prin fața cazanelor cu mâncare și cafea, pentru ca apoi să se întoarcă în dormitor, la paturile lor. Spălătoarele erau insuficiente și, de obicei, nu era apă tocmai dimineața, iar peste zi aici erau spălate vasele și tacâmurile emigranților, adesea cu apă din mare.

Bineînțeles că aceste condiții au evoluat, îmbunătățindu-se în timp, aceasta și datorită măsurilor energice ale autorităților americane, luate mai ales după Primul Război Mondial. Mai târziu, când din pricina politicii americane privind restricționarea accesului emigranților pe teritoriul său emigrația s-a înscris pe o pantă descendentă, companiile navale au început a se întrece în atenție și îngrijire, scopul lor fiind acela de a-și păstra un număr ridicat de clienți, condițiile fiind singurele care înclinau balanța spre o companie sau alta.

Ellis Island, anticamera spre pământul făgăduinței

În general, punctul de debarcare a majorității emigranților români era New York-ul; aproape 95% dintre emigranții români din America au trecut prin acest mare port al Statelor Unite. Foarte puțini au fost aceia care au intrat în America prin celelalte porturi mai importante de pe coasta Oceanului Atlantic: Boston, Newport, Baltimore, Philadelphia în SUA și Quebec, Halifax ori St. John în Canada. Este firesc să ne întrebăm care au fost motivele ce au determinat această stare de fapt, iar Şerban Drutzu și Andrei Popovici le punctează pe următoarele: marea majoritate a emigranților se îndreptau spre SUA, iar New York era cel mai mare port al țării; și vapoarele mari cu care se efectuau cursele transatlantice, acelea care aduceau într-un singur transport 1.000-1.500 de pasageri, se îndreptau direct spre New York, fără a mai acosta în alte porturi.

Consecința acestui fapt a fost existența în portul New York a „celei mai mari stațiuni de emigrare din lume”, Ellis Island, „anticamera spre pământul făgăduinței”, construită de autoritățile americane pentru a prelua valurile de imigranți pe care vapoarele le aduceau din Europa, iar apoi, în perioada de care ne ocupăm cu precădere, din țările est și sud europene.

Ellis Island, situată cam la un kilometru și jumătate de țărm, „aparține exclusiv guvernului Federal, făcând impresia unei insule de formă aproape dreptunghiulară, cu baza de aproximativ 300 m și pe care s-ar găsi o cazarmă. Când ceața nu e prea deasă, din depărtare, arhitectura clădirilor și turnurilor ce se ridică deasupra lor, te duce cu gândul la vreuna din vestitele mănăstiri rusești. Clădirile formează două grupuri principale. Stația de emigrare propriu-zisă și birourile ocupă jumătate din insulă, iar pe cealaltă jumătate se află spitalul, magazii etc”.

Ellis Island a fost principalul centru de primire a emigranților din 1892 și până în 1943. Insula se află în apele statului New Jersey, dar printr-un tratat din 1834 ea a fost pusă sub jurisdicția statului New York. Numele insulei vine de la Samuel Ellis, cel care era proprietarul insulei la începutul secolului al XVIII-lea. Guvernul Statelor Unite a cumpărat insula pentru statul New York și a folosit-o pe post de fort și depozit de armament până în 1892, când s-a deschis aici centrul de emigrare. Acest centru a funcționat până în 1943, când a fost transformat în loc de detenție pentru cei care urmau să fie deportați. În 1965, Ellis Island a devenit parte a Monumentului Național Statuia Libertății. 

Examen medical și interogatoriu

Cum ajungeau emigranții pe Ellis Island? Marile vapoare, de îndată ce intrau în rada portului, erau supuse formalităților de carantină. Imediat după terminarea acestora apăreau funcționarii vamali și inspectorii Biroului de Emigrare. Timp de aproximativ o oră și jumătate, cât dura până ce vasul acosta, aceștia făceau vama și controlau documentele de călătorie. Procedurile erau foarte stricte și îndeplinite întocmai. Pasagerii de la clasa I și a II-a, după ce erau supuși formalităților, debarcau, lor alăturându-se și unii călători de la clasa a III-a care erau clasificați de autorități ca străini non-emigranți.

Restul pasagerilor erau transbordați pe vase mai mici și transportați pe Ellis Island, unde erau conduși într-o secțiune a subsolului stațiunii. Aici erau supuși examenului medical sumar; cei ce lăsau de dorit din punct de vedere al igienei corporale erau trimiși din nou pe vapor pentru a fi dezinfectați. Examenul medical avea drept scop excluderea emigranților care ar suferi de vreo boală contagioasă, a acelora care aveau handicapuri fizice sau mintale și, în general, a celor care prezentau probleme de pe urma cărora puteau deveni incapabili să-și agonisească traiul, constituind astfel o povară publică. Cei care prezentau suspiciuni erau însemnați și conduși în fața unei comisii medicale ce efectua un consult amănunțit.

Pe cei care treceau examenul medical îi așteptau inspectorii Biroului de Emigrări. Aceștia, cu ajutorul interpreților autorizați, supuneau pe noii veniți unui interogatoriu numit în mod elegant „interviu”. Informațiile cerute de autoritățile de emigrare au fost consemnate într-o lege federală specială, adoptată la 5 februarie 1917. Aceste informații erau: numele, vârsta, sexul, starea civilă, profesia, semne particulare, dacă știe să citească și să scrie, naționalitatea, țara de origine, rasa, domiciliul permanent anterior, numele și adresa celei mai apropiate rude din țara de unde vine, ultima destinație în Statele Unite, dacă are deja bilet pentru acea destinație, dacă posedă 50$, iar dacă nu, cât anume, dacă merge la o rudă sau la un prieten, numele și adresa acestuia, dacă vine în urma unei oferte, solicitări, promisiuni sau învoieli exprese sau implicite ca să lucreze în Statele Unite, dacă vine cu intenția să se înapoieze în țara de origine etc.


Lunga serie de întrebări avea drept scop culegerea de informații care să certifice că respectiva persoană nu aparține unei categorii a cărei intrare pe teritoriul american era indezirabilă. Cele mai semnificative categorii de acest fel, potrivit legii amintite anterior, erau: epilepticii, alcoolicii, pauperii, cerșetorii și vagabonzii, tuberculoșii, persoanele care au fost condamnate sau admit că au comis un delict sau o crimă dezonorantă, prostituatele, persoane așa numite muncitori cu contract, care au fost îndemnate, încurajate sau înduplecate să emigreze spre SUA de ofertele sau făgăduielile de lucru (false sau adevărate) sau în urma învoielilor verbale, scrise sau tipărite, exprese sau implicite, de a îndeplini în această țară o muncă de orice fel, persoane care ar putea constitui o povară publică și multe altele.

Este necesar să se știe că nu fiecare emigrant trebuia sa răspundă la toate aceste întrebări. Ei răspundeau la atâtea câte erau nevoie până reușeau să convingă, pozitiv sau negativ, pe inspector. La sfârșit, verdictul era dat de oficialul american. Pentru cei mai puțini norocoși acest verdict însemna sfârșitul unui vis care încă nu începuse; trebuia să se întoarcă acasă. Cei mai norocoși răsuflau ușurați, așteptând sosirea vasului ce făcea legătura cu New York-ul. Pentru ei „aventura” era gata să înceapă.

Citește și: 

Emigrația română în America. Cine a fost de fapt primul român care a ajuns în SUA?

Ce îi împingea pe români în America: creşterea populaţiei, sărăcia, politica de maghiarizare

Emigrația română în America. Cine erau cei care plecau

""