Emigrația română în America. Cine erau cei care plecau?

Autor 13478 vizualizări


Este firesc să ne punem această întrebare, iar răspunsul l-am anticipat atunci când am prezentat cauzele emigraţiei. Totuşi, se impun câteva precizări mai ales de ordin sociologic. Cei mai mulţi dintre emigranţi erau ţărani, oameni fără pregătire profesională, iar pe aceştia trecerea Oceanului îi va transforma în lucrători necalificaţi ai turnătoriilor, minelor, companiilor de construcţii de căi ferate, ai companiilor producătoare de automobile, cauciuc etc.

Ar fi însă imprudent să credem ca numai ţăranii au ales soluţia emigrării. În rândurile emigranţilor găsim, e drept că într-un număr mai mic, şi actori, arhitecţi, avocaţi, ingineri, literaţi, medici, sculptori, artişti, brutari, bărbieri, fierari, legători de carte, măcelari, tâmplari, dulgheri, croitori, mecanici, blănari, zidari, pălărieri, bijutieri, marinari, morari, modiste, mineri, zugravi, fotografi, tipografi, cizmari, tapiţeri, ceasornicari, bancheri, negustori, servitori, chelneri, hotelieri, mici fabricanţi etc.

La intrarea în ţară autorităţile americane îi supuneau pe imigranţi unui test care urmărea să reliefeze dacă persoanele în cauză ştiau să scrie şi să citească. Datele oficiale publicate de autorităţile americane în anul 1927 arată că, în perioada 1899-1910, 35% dintre emigranţii români cu vârsta de peste 14 ani erau analfabeţi. Aceleaşi surse indică faptul că procentul de analfabetism va scădea la 33,2% pentru perioada 1911-1920 şi la 3,5% pentru perioada 1921-1927.

Românii se aşază preponderent în mari centre industriale

Majoritatea românilor care au fost admişi pe teritoriul Statelor Unite s-au aşezat în zonele urbane (90,9%) şi doar 9,1% în mediul rural. Fiind în marea lor parte muncitori necalificaţi, emigranţii erau gata să accepte orice fel de slujbă cu condiţia să câştige bani. Din această perspectivă, oportunitatea găsirii unui loc de muncă a fost criteriul principal care a stat la baza alegerii destinaţiei finale. Sursele documentare arată, de pildă, că 91,4% dintre emigranţii români erau concentraţi în doar 12 state: New York, Ohio, Pennsylvania, Michigan, Illinois, New Jersey, Indiana, California, Minnesota, North Dakota, Montana şi Massachusetts. Mai mult: majoritatea românilor s-a stabilit în mari centre industriale: numai 7% locuiau în orăşele având în jur de 2.500 de locuitori; 18,3% s-au aşezat în oraşe având peste 25.000 de locuitori, în vreme ce 74,7% trăiau în oraşe cu peste 100.000 de locuitori.

De asemenea, trebuie precizat că n-au plecat în Statele Unite numai bărbaţii, ci şi femeile. Se înţelege că numărul acestora a fost cu mult mai mic decât al bărbaţilor, dar ele nu trebuie ignorate şi aceasta cu atât mai mult cu cât ele vor juca un rol important în viaţa primelor comunităţi româneşti din America de Nord. Din numărul total de 149.826 de emigranţi români înregistraţi în documentele oficiale în perioada 1899-1928, 83,4% au fost bărbaţi şi 16,6% femei.

Radu Toma lansează o ipoteză potrivit căreia încă din primii ani emigraţia românilor peste Ocean a avut un caracter preponderent familial, adică au emigrat familii întregi. Analiza datelor statistice confirmă numai în parte ipoteza sa. Iniţial au emigrat aproape numai bărbaţi (91% dintre emigranţii ajunşi în America până în anul 1910). Ulterior, cei căsătoriţi şi-au adus şi soţiile, în vreme ce marea majoritate a celor necăsătoriţi au revenit în ţară, s-au căsătorit şi au plecat din nou, de această dată însoţiţi de soţii şi eventual de copii. Ponderea femeilor a ajuns 20,7% în decada 1911-1920, iar în perioada 1921-1928 bărbaţii şi femeile sunt reprezentaţi în mod egal.

Generaţia „mia şi drumul”

Dacă avem în vedere vârsta emigranţilor, în primele două decade ale secolului al XX-lea, 5,8% dintre emigranţi erau copii sub 14 ani, 86,2% aveau vârsta cuprinsă între 14 şi 44 de ani, iar 8,2% aveau peste 45 de ani.

Dacă mergem şi mai în adâncime, analizând fiecare dintre cele două decade, în perioada 1899-1910, copiii sub 14 ani nu au depăşit 2,3% din totalul emigranţilor români. Marea majoritate a emigranţilor, 92,8%, aparţineau segmentului de vârstă cuprins între 14 şi 44 de ani, în timp ce numai 4,9 % aveau peste 45 de ani. În perioada 1911-1920, procentul copiilor ajunge la 6,8%, cel al grupului cuprins între 14 şi 44 ani coboară la 80%, iar cei de peste 45 de ani ajung la 13,2%. Analizând aceste cifre ne dăm seama de adevărata dimensiune a emigraţiei şi de consecinţele ei pentru viaţa economică şi socială a ţării de origine. Cei care treceau Oceanul în căutarea unei altfel de vieţi reprezentau tot ceea ce ţara avea mai bun din punctul de vedere al forţei de muncă. În acest context sunt explicabile eforturile autorităţilor maghiare de a stopa această migraţie semnificativă a forţei de muncă, eforturi concretizate printr-o lege restrictivă dată încă din 1908 şi sprijinită de publicaţiile vremii.

Confirmă că aşa stăteau lucrurile din punct de vedere al vârstei emigranţilor şi preotul Moise Balea – primul paroh ortodox român în Cleveland, Ohio, America – în primul său raport trimis Arhiepiscopiei de la Sibiu; Balea afirmă că majoritatea românilor care plecau în America în căutare de lucru erau tineri între 19 şi 35 de ani.

Aceşti emigranţi sunt reprezentativi pentru ceea ce istoricii au numit Generaţia „mia şi drumul”, numită aşa pentru că, după spusele lui Policarp Moruşca, primul Episcop al românilor ortodocşi din America, „nici un suflet de român n-a plecat cu gândul să nu se mai întoarcă. Ţinta tuturor era să-şi facă «mia (de dolari) şi banii drumului». Să-şi plătească datoriile, să-şi zidească o căsuţă şi să-şi înfiripeze sau întregească o gospodărie”.

Aşadar, primii emigranţi nu şi-au părăsit ţara cu intenţia de a se stabili definitiv în America, ci numai pentru a câştiga banii necesari nevoilor lor şi pentru a-şi sprijini familiile de acasă. Şederea lor în America era, deci, numai temporară, acest fapt având consecinţe importante asupra organizării instituţiilor sociale şi religioase în America.

Alexandru Nemoianu consideră că principala trăsătură a primilor emigranţi româno-americani a fost capacitatea lor uimitoare de a se adapta la condiţiile lumii noi. Această capacitate de adaptare a fost semnul vitalităţii şi sănătăţii sociale. Românii care s-au aşezat în Lumea Nouă la începutul secolului nu au fost foarte educaţi, dar această lipsă de educaţie formală a fost compensată din plin de o diversă şi bogată experienţă de viaţă. Majoritatea bărbaţilor făcuseră serviciul militar în armata imperială, călătoriseră şi unii chiar munciseră în oraşe ale imperiului dualist. De asemenea, mulţi dintre ei cunoşteau, chiar dacă la un nivel foarte scăzut, câteva limbi şi mai toţi aveau psihologia oamenilor liberi obişnuiţi să înfrunte dificultăţile vieţii, iar aceste calităţi, dublate de capacitatea şi disponibilitatea pentru munca grea, au devenit premise pentru succesul lor în Lumea Nouă.

Citește și:

Emigrația română în America. Cine a fost de fapt primul român care a ajuns în SUA?

Ce îi împingea pe români în America: creşterea populaţiei, sărăcia, politica de maghiarizare

""