Emigrația română în America. Cine a fost de fapt primul român care a ajuns în SUA?

Autor 92106 vizualizări


Mișcarea migratorie europeană din secolul al XIX-lea către Statele Unite ale Americii a început aproape imediat după înfrângerea lui Napoleon și restaurarea păcii în Europa, în anul 1815. Următorul secol a fost martorul unui gigantic fluviu uman (peste 38 de milioane de emigranți) revărsat din toate colțurile Europei spre Lumea Nouă.

Primul val masiv de emigrări s-a produs în perioada 1830-1865, atingând nivelul maxim în anii 1847-1848 și purtând peste Atlantic țărani și lucrători irlandezi, germani de pe Rinul superior și englezi din ținuturile nordice ale Insulelor Britanice. Un al doilea curent a adus spre țărmurile Americii fermieri și muncitori agricoli englezi însoțiți de familiile lor, țărani germani din Prusia și Saxonia și scandinavi din șesurile Danemarcei, sudul Suediei și văile interioare ale Norvegiei, acoperind perioada 1860-1890, cu intensitate maximă în anul 1882.

În a treia perioadă, cuprinsă între 1890-1914, două regiuni geografice distincte și-au amestecat torentele diferite către America de Nord: unul din bazinul Mediteranei, format din lucrători agricoli din Italia, Grecia și țările Orientului Apropiat, și celălalt, din Europa răsăriteană, ponderea majoritară reprezentând-o emigrația țărănească din Polonia, Rusia și Austro-Ungaria.

Ţinuturile locuite de români au experiat acest fenomen spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Din punctul de vedere american, această emigrație se încadrează în ceea ce ei numesc valul noii emigrații, val care include grupurile etnice din estul și centrul Europei, cum ar fi: polonezii, cehii, slovacii, sârbii, maghiarii, rușii, grecii, bulgarii, românii, aromânii (macedo-românii) și alții. Acest nou val a fost deosebit, începând din 1882, de ceea ce autoritățile americane au numit vechea emigrație din vestul și nordul Europei, care a atins apogeul înaintea Războiului Civil (1861-1865).

Cine a fost de fapt primul român care a ajuns în Statele Unite ale Americii?

Emigrația românească are propria ei istorie, care este în general destul de bine cunoscută, dar care are încă și multe aspecte neelucidate. Vreme îndelungată, istoriografia românească l-a socotit pe George Pomuț (foto dreapta) ca fiind cel dintâi român care a pășit pe pământul american, în jurul anului 1850. Aproximativ în jurul aceleiași date este semnalată și prezența unor români în rândurile celor care se angrenaseră în goana nebună după aur, fără să cunoaștem însă prea multe detalii despre ei sau despre acțiunile lor. Unii autori vorbesc, fără ca afirmațiile lor să poată fi dovedite documentar, despre un vas cu 120 de români care ar fi plecat, în anul 1856, din portul Constanța, cu destinația California.

Se pare că vasul a naufragiat în sudul Californiei, în ținutul Ensenada din Mexic, iar pasagerii lui ar fi renunțat la mirajul aurului californian și au format aici o colonie care, spre sfârșitul Primului Război Mondial, a ajuns la aproximativ 2.300 de locuitori. Aceștia trăiau izolați de comunitățile românești din America de Nord și vorbeau o limbă română amestecată cu multe cuvinte spaniole.

În tradiția orală a românilor din Statele Unite s-a vorbit în perioada de început a emigrației de un haiduc din Muntenia, care ar fi reușit pe la anul 1800 să scape de urmărirea poterei și să ajungă apoi în America, stabilindu-se în Mississippi.

Cercetătorul Demetrius Dvoichenko-Markov a descoperit în corespondența savantului american Benjamin Franklin informații care-l indică pe preotul ortodox Samuilă Damian, preot din Transilvania aparținând Bisericii Greco-Ortodoxe, ca fiind primul român ajuns în America în jurul anului 1750. Această informație a fost preluată de Paul Cernovodeanu în articolul „Un transilvănean prieten cu Benjamin Franklin”, publicat în revista „Magazin istoric” în anul 1970. Potrivit informațiilor lui Franklin, regăsite într-o scrisoare către doctorul John Lining din Charleston, Carolina de Sud, preotul român a plecat din Transilvania cu intenția de a face înconjurul lumii. În Statele Unite el s-a împrietenit cu distinsul om politic și cercetător american, de la care a învățat folosirea electricității, efectuând, în diferite localități americane, experiențe cu butelia Leyda.

Din Statele Unite, Samuilă Damian s-a îndreptat spre Jamaica, de unde i-a scris prietenului său american, arătându-i că trăiește de pe urma experimentelor, cerându-i câteva butelii și dezvăluindu-i intenția de a se îndrepta spre Havana, apoi spre Mexic, iar de acolo spre Manila, China, India, Persia, Turcia și apoi să revină în propria sa țară. Lipsa altor vești de la preotul român l-au făcut pe Franklin să presupună că acesta a fost sechestrat pe undeva sau a murit. 

O parte a revoluționarilor europeni se refugiază, după 1848, în Statele Unite

Prezența mai multor români în Statele Unite este menționată în timpul Războiului Civil (1861-1865), când mai multe state de pe coasta Oceanului Atlantic și din Nord au pornit un război contra statelor americane din Sud, deoarece acestea din urmă nu voiau să desființeze sclavia. În timpul evenimentelor militare, români ca Gheorghe (George) Pomuț, Nicolae Dunca, Emanoil Boteanu, Eugen Alcaz, Ilarie Mitrea, Ion Cerghedi, Ion Munteanu și Eugen Ghika au devenit cunoscuți în America. Relatările istorice ale vremii arată că, dintre aceștia, doi s-au distins prin fapte deosebite, intrând în analele istoriei Satelor Unite: Nicolae Dunca și George Pomuț.

Cu siguranță, numărul emigranților români care și-au părăsit locurile de baștină în perioada de după revoluția de la 1848 a fost mai mare, deși nu toți s-au implicat în viața politică americană, cum a fost cazul celor pomeniți mai sus. Identificarea lor și numărul aproximativ sunt greu de stabilit din două motive: pentru că există numai surse americane și pentru că aceste surse includ românii printre emigranții din Imperiul Habsburgic (până în 1867) sau din Austro-Ungaria (din 1867) fără a menționa originea lor etnică.

Istoricii apreciază însă că această primă etapă a imigrărilor românești în SUA, redusă din punct de vedere numeric la câteva zeci de persoane, poate fi înscrisă în fenomenul general european al vremii, anume refugierea unei părți a revoluționarilor din Europa în Statele Unite după înăbușirea revoluției de la 1848¸ în condițiile declanșării unei prigoane generale anti-revoluționare în toate colțurile bătrânului continent. Bineînțeles, numărul acestor imigranți a fost cu mult mai mic în comparație cu cele două milioane de irlandezi și germani care au emigrat în America între 1850-1860, însă experiența trăită a fost practic aceeași.

În perioada 1881-1900, emigrația din România spre SUA a fost în marea majoritate evreiască, emigrarea primului grup de evrei din România fiind înregistrată în 1872. În toată această perioadă au emigrat în America un număr de aproape 20.000 de evrei.

În ceea ce-i privește pe românii din Regat, numărul lor a fost așa de mic încât au fost trecuți de autoritățile americane în registrele de evidență ale emigrației la rubrica din alte țări, iar de autoritățile canadiene, laolaltă cu bulgarii.

Stabilirea numărului exact al celor plecați în SUA înainte de Primul Război Mondial, o sarcină dificilă

Momentul exact al începutului „adevăratei“ emigrații românești este destul de greu de stabilit. Totuși, specialiștii consideră că acest fenomen a început la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, odată cu emigrarea susținută a românilor din ținuturile aflate sub stăpânirea austro-ungară: Transilvania, Bucovina și Banat. Anul începutului acestei mișcări a fost stabilit ca fiind 1895.

Există însă dificultăți reale cu privire la stabilirea numărului românilor care au emigrat în perioada anterioară Primului Război Mondial peste Ocean. Acest fapt îl constata încă din anul 1913 Ioan Iosif Şchiopu. El este cel care recunoaște imposibilitatea stabilirii cu exactitate a numărului românilor plecați în America, motivul principal fiind acela că nu s-au făcut încercări serioase, temeinice, de culegere de date statistice în această direcție. Din această cauză sunt explicabile diferențele care apar între diferite cifre avansate în presa vremii (de la 50.000 la 200.000), cu atât mai mult cu cât ele sunt „rezultatul unor socoteli și combinații care, în cele mai multe cazuri, n-au niciun temei”.

Dintre cauzele care fac imposibilă stabilirea unui număr cât mai exact al emigranților de origine română din Statele Unite, Ioan Iosif Şchiopu amintește: migrația continuă a muncitorilor dintr-un oraș în altul, determinată de piața forței de muncă; stadiul incipient al organizării vieții socio-culturale și religioase a emigranților, care nu permite alcătuirea unei statistici exacte, cu atât mai mult cu cât cele 80 de societăți culturale abia reușiseră să înregistreze un număr de 2.000 de membri și cam tot atâția făceau parte, în anul 1913, din cele 12 parohii ortodoxe și greco-catolice; stabilirea majorității românilor în mari centre industriale, cu sute de mii de locuitori, făcea ca „orice încercare de numărătoare românească să întâmpine greutăți de neînvins”; sursa cea mai sigură pentru alcătuirea unei statistici o constituiau rapoartele Biroului Central de Emigrare al Statelor Unite. Însă nici aceste date nu sunt absolut exacte, din mai multe motive: 1. registrele vapoarelor se alcătuiesc pe baza declarațiilor scrise sau verbale ale călătorilor; 2. autoritățile maghiare care emiteau documentele de călătorie pentru majoritatea românilor aveau tendința de a maghiariza numele emigranților.

În rapoartele statistice americane, din pricina numărului mic, emigranții români apar ca o subdiviziune specială abia din anul 1899. Pornind de la datele oficiale, Ioan Iosif Şchiopu susține că în anul 1899 au intrat în SUA 96 de emigranți români, în 1900 – 398, 1901 – 761, 1902 – 2033, 1903 – 4.740, 1904 – 4.364. Dar până în anul 1903 rapoartele nu menționează țara de proveniență a emigranților români. Raportul din 1903 precizează că din cei 4.740 de emigranți români, 4.173 erau din Austro-Ungaria, 514 din România și 53 din alte țări.

Începând cu anul 1905 numărul emigranților români crește constant și, în consecință, rapoartele statistice oficiale încep să dea o mai mare importanță elementului românesc, înregistrând nu numai țara de origine, ci și sexul, ocupația sau gradul de cultură.

1920: peste 100.000 de persoane născute pe teritoriul României Mari

Potrivit datelor avute la îndemână, în intervalul 1899-1920, un număr de 137.682 de emigranți români au fost admiși pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Iar dintre aceștia, în același interval, 49.206 (35,73%) au revenit în țară. Recensământul efectuat în SUA în anul 1920 consemnează, de asemenea, un număr de 29.347 persoane născute pe tărâm american, care aveau ca limbă maternă limba română. Mai mult, în anul 1920, în Statele Unite se aflau 102.823 de persoane născute pe teritoriul României reconfigurat după Primul Război Mondial.

Christine Avghi Galitzi, într-o lucrare publicată în 1929, estima că, dintre românii ajunși în America, 4,9% erau din România, 86,9% din Transilvania, Bucovina și Banat, iar 8,2% din Macedonia, Grecia, Bulgaria, Serbia și din alte zone.

Nu dorim să mai insistăm asupra numărului emigranților pentru simplul motiv că aceste cifre au o valoare relativă; și aceasta, din mai multe cauze: până în 1898, românii nu figurau ca națiune în registrele biroului de emigrări, ei fiind înregistrați fie la rubrica Austro-Ungariei (transilvănenii, bucovinenii și bănățenii), fie la alte naționalități (cei din Regat). La recensămintele din 1911 și 1921 făcute după criteriul naționalității, în mod inexplicabil, românii sunt contopiți cu bulgarii, apărând în aceeași coloană.

Din 1923, când începe să se utilizeze drept criteriu pentru catalogare țara de origine, pe de o parte se utilizează împărțirile administrative anterioare Primului Război Mondial, iar pe de altă parte nu se indică naționalitatea emigrantului, ci doar țara de origine. Oricum, cel mai mare număr al emigranților de după 1895 venea din vestul și centrul Transilvaniei, în special din regiunea Făgărașului, apoi Sibiu, Alba Inferioară, Târnava Mare, Satu Mare, Sălaj, Bihor și Arad.

În România, la fel ca în Austro-Ungaria, emigrația nu beneficia de îndrumarea sau sprijinul statului, ci se reducea, în ultimă instanță, la o decizie personală la baza căreia stătea un complex de cauze asupra cărora ne vom opri în continuare.

Citește și:

Ce îi împingea pe români în America: creşterea populaţiei, sărăcia, politica de maghiarizare

Emigrația română în America. Cine erau cei care plecau?

Emigrația română în America. Cum se desfășura călătoria către Lumea Nouă


""