Cum s-a implicat Mircea cel Bătrân în luptele dintre fiii lui Baiazid pentru tronul Imperiului Otoman

Autor 7300 vizualizări


Mircea cel Bătrân a urcat pe tronul Țării Românești în 1386, într-un moment în care Imperiul Otoman își consolida prezența în Peninsula Balcanică. Cu toate acestea, voievodul român a profitat de o perioadă de slăbiciune a turcilor, după înfrângerea în fața mongolilor conduși de Timur Lenk (1402), și s-a implicat activ în luptele dintre fiii lui Baiazid pentru tronul Imperiul Otoman.

Ofensiva otomană în Balcani și în Anatolia s-a produs în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, conducerea sultanilor Murad I (1360 – 1389) Baiazid I (1389–1402), poreclit Yıldırım (Fulgerul). Dezastrul otoman de la Ankara (29 iulie 1402) a marcat nu numai sfârșitul domniei lui Baiazid, dar și un moment de cumpănă în istoria Imperiului Otoman. Autoritatea centrală s-a prăbușit, după capturarea lui Baiazid de către mongoli și, ulterior, moartea sultanului (martie 1403). 

Hanul mongol nu urmărea însă cucerirea statului otoman sau lichidarea acestuia, ci s-a mulțumit cu eliminarea unei puteri rivale de la granița de vest a stăpânirii sale. Imediat după victoria militară, Timur a restaurat toate statele turcești din Asia Mică, cucerite anterior de  Baiazid. Imperiul Otoman a fost restrâns în Anatolia la o mică porțiune din Nord-Vest, prelungită cu o un coridor până în zona Ankara. În schimb, mongolii nu au avut niciun interes să modifice granițele otomane în peninsula Balcanică.


Baiazid, capturat de Timur Lenk după bătălia de la Ankara

Imperiul Otoman a fost împărțit de mongoli în două: Anatolia (în partea asiatică), aflată sub conducerea lui Mehmed Çelebi, fiul cel mic al lui Baiazid, respectiv Rumelia (în partea europeană), condusă de Süleyman Çelebi, fiul cel mare al lui Baiazid. Amândoi au recunoscut suzeranitatea lui Timur.

Măcinate de conflicte interne, Regatul Ungariei și statele balcanice nu au fost capabile folosească situația favorabilă pentru a-i alunga pe turci din Europa. Nici ideea unei noi cruciade nu s-a concretizat, la câțiva ani după eșecul usturător de la Nicolole (1396).

”Mare voievod și domn...  până la marea cea mare”

În schimb, Mircea a profitat de slăbiciunea otomană și s-a implicat în luptele pentru tronul otoman, susținând succesiv doi dintre fiii lui Baiazid, pe Musa Çelebi și pe Mustafa. De asemenea, voievodul Țării Românești a reocupat Dobrogea, stăpânită vremelnic și înainte de campania lui Baiazid la nord de Dunăre (1394 sau 1395). Din această perioadă datează faimosul hrisov care consemnează maxima întindere teritorială a Țării Românești:

”Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.


Tara Românească în a doua parte a domniei lui Mircea cel Bătrân (foto: wikimedia.org)

Din cronicile otomane aflăm că Mircea l-a invitat pe Musa Çelebi în Țara Românească, în 1409. Mai mult, fiul lui Baiazid s-a căsătorit cu o fiică a lui Mircea.  ”Stăpânitorul Țării Românești... a trimis o solie..., cerând trimiterea lui (Musa – n.r.) lângă el. În același timp, el (Mircea – n.r.) scrisese o epistolă de garanție și lui Musa Çelebi prin care îl înștiința că, atunci când va sosi în acea parte, îi va pune la dispoziție țara sa și îi va da de soție pe fiica sa”, scria istoricul otoman Hoca Sadeddin Efendi.

Căsătoria fiicei lui Mircea cel Bătrân cu Musa este atestată și de o scrisoare, din anul 1411, a patriarhului Euthym al II-lea al Constantinopolului. Musa a ajuns în Țara Românească pe Marea Neagră, din Sinop. De aici a organizat revolta Rumeliei împotriva fratelui său, Süleyman. 

Intervenția în luptele pentru tronul otoman

Musa  (foto dreapta) a trecut Dunărea pe la Silistra, în februarie 1410. Pe lângă turcii răsculați din Rumelia, el era sprijinit de un corp de oaste românesc, comandat de Dan, nepotul lui Mircea, și de sârbii conduși personal de despotul Ștefan Lazarevici, fiul țarului Lazăr, cel care a murit în Bătălia de la Kosovo Polje (1389) împotriva otomanilor. Forțele conduse de Musa au obținut o victorie ușoară împotriva celor conduse de beilerbeiul Rumeliei. Süleyman, care se afla în Anatolia, nu a renunțat ușor, ci a trecut Bosforul cu ajutorul aliaților săi bizantini și a reușit să-l învingă pe fratele său în lupta de la Kosmidion, de lângă Constantinopol (iunie 1410). 

Musa s-a retras în apropierea Țării Românești, unde și-a regrupat forțele și, în anul următor, a reușit să cucerească Edirne, unde a urcat pe tronul tatălui său (17 februarie 1411).  Se părea că obiectivul lui Mircea era atins: ginerele lui conducea partea europeană a unui Imperiu Otoman divizat. 

În condițiile în care Süleyman a fost ucis după înfrângerea în fața lui Musa, Mehmed Çelebi a ocupat Bursa, vechea capitală otomană din Anatolia, de unde și-a proclamat autoritatea suverană asupra întregului imperiu. După o primă încercare eșuată (iunie 1412) Mehmed a reușit să-l învingă pe Musa în lupta de la Sofia (5 iulie 1413). Învingătorul era sprijinit de toate statele creștine din Balcani, în afară de Țara Românească. Musa a încercat să se refugieze la nord de Dunăre, însă a fost prins pe drum și sugrumat. 

La scurt timp după urcarea pe tron a lui Mehmed I (1413-1421), în Anatolia și-a făcut  apariția un alt rival, Mustafa Çelebi, un alt fiul al lui Baiazid. Ca și Musa, acesta a traversat Marea Neagră și a ajuns în Țara Românească (1415), de unde a organizat o campanie în Balcani, cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân. Mustafa a atacat Rumelia, dar s-a lovit de reacția energică a lui Mehmed. La sfârșitul anului 1416, răzvrătiții conduși de Mustafa s-au refugiat în Salonicul bizantin, unde au fost înconjurați și asediați de Mehmed. În cele din urmă, sultanul a acceptat oferta de mediere a împăratului de la Constantinopol, în baza căreia Mustafa urma să se predea bizantinilor și să rămână sub pază până la moartea lui Mehmed I. 

Răzbunarea sultanului 

După ce și-a asigurat tronul, Mehmed I (foto dreapta) s-a îndreptat împotriva lui Mircea cel Bătrân, care i-a sprijinit pe frații săi în disputa pentru tron. În anul 1417, sultanul a condus personal o campanie în Țara Românească. 

Conform cronicilor turcești, Mircea a acceptat plata tributului, în valoare de 4.000 galbeni. Practic începând cu anul 1417 Țara Românească a intrat în Casa Păcii, conform dreptului islamic, plătind regulat tribut. Un fiu al lui Mircea, probabil Radu Praznaglava, a fost trimis ostatic la Poartă, ceea ce va deveni un obicei timp de mai multe secole.

Imperiul Otoman s-a dovedit suficient de solid pentru a rezista puternicelor zguduiri interne la care a fost supus după șocul de la Ankara. Până la moartea lui Mircea cel Bătrân (31 ianuarie 1418), realitatea politică din Sud-Estul Europei s-a modificat semnificativ, Țara Românească a pierdut definitiv Dobrogea, puterea otomană s-a extins până la Dunăre și s-a statornicit în Balcani, zonă pe care o va stăpâni timp de cinci secole.

Sursă: Tahsin Gemil, ”Raporturile româno-otomane în vremea lui Mircea cel Mare”, publicat în ”Marele Mircea Voievod”, Editura Academiei, București, 1987.

Citește și:

Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul

Un mit al istoriografiei române: Alianța dintre Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg

Războaiele lui Mircea cel Bătrân

""