Autor 163551 vizualizări


Cât timp a domnit Mircea cel Bătrân,  Valahia a dobândit cea mai mare întindere, de la Banatul de Severin până la Marea Neagră, inclusiv sudul Basarabiei. Într-un act din anii 1404-1406, apar titlurile sale:„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.”

A construit sau refăcut fortificații, a dotat armata pentru a putea face față amenințărilor externe, a întreținut relații diplomatice cu marile state ale vremii, punând Muntenia în prima linie a marii politici a momentului. După 1402 a intervenit în luptele pentru tronul otoman. A murit în 1418 și a fost înmormântat la Cozia, mănăstire fortificată construită de el. De viața sa se leagă primele lupte importante cu otomanii, domnia lui Mircea fiind providențială pentru Muntenia și nu numai, într-o perioadă tulbure, în care Peninsula Balcanică era cucerită stat după stat de către turci.

Marele inamic

Acțiunile lui Mircea cel Bătrân trebuie privite în strânsă legătură cu cele ale marelui sultan Baizid I Fulgerul şi ale urmaşilor săi la tronul otoman. Baiazid I „Fulgerul” s-a născut cândva între 1354 și 1360, ca fiu al sultanului Murad I și al unei prințese de origine greacă. A fost sultan al Imperiului Otoman de la 29 iunie 1389 (de pe câmpul de bătălie de la Kosovo), după ce tatăl sau moare și Baiazid își execută fratele. A purtat numeroase bătălii, majoritatea victorioase, fiind înfrânt și luat prizonier în bătălia de la Ankara, în 1402, de către Timur Lenk. A murit în prizonierat, la 8 martie 1403, cauzele morții sale fiind obscure.

Situația politico-militară a Balcanilor

Cu toate că raiduri de jaf otomane avuseseră loc deja în zona Țărilor Române, înfrângerea celor două state balcanice, Serbia și Bulgaria, îi transformase dintr-o dată pe otomani într-o amenințare directă și permanentă pentru Valahia. Mai mult decât atât, Baiazid a înțeles necesitatea de a întări și eficientiza autoritatea statală și de a aduce sub o conducere unitară cuceririle înaintașilor săi, Anatolia musulmană și Balcanii creștini. Anatolia nu era cucerită nici ea în totalitate, diverse state turcice refuzând să se plece în fața otomanilor. La fel, în Balcani va mai fi nevoie de multe campanii pentru a subjuga complet teritoriile slave. Supranumele său, Fulgerul, vine tocmai de la repeziciunea cu care se deplasa din Anatolia în Balcani, pentru a-și comanda armatele. La nord de Dunăre, Muntenia și Ungaria erau următoarele state creștine care urmau a fi invadate și cucerite, acestea fiind însă totdată și cele două state care urmau a ține piept otomanilor în secolele XIV-XV, împreună sau separat, având uneori și concursul Moldovei. 

Armata munteană

Nu există date despre armata lui Mircea cel Bătrân, iar frescele perioadei ar putea să inducă în eroare cu privire la echipamentul soldaților valahi. Adânc încetățenită în cultura populară, ca urmare a variantei oficiale predate în școală, este credința că armata Țărilor Române era formată din țărani iubitori de patrie, care erau înarmați de către domn sau se înarmau singuri, pentru a lupta cu piepturile goale, adânc pătrunși de cel mai înalt sentiment patriotic, împotriva năvălitorilor. Dragostea de patrie era mare atu în a obține victoria de multe ori. Lăsând la o parte această interpretare politizată, trebuie spus de la început că armatele medievale, fie ele occidentale sau estice, nu erau compuse din țărani, erau formate din trupe care cunoșteau bine meșteșugul armelor, din soldați pregătiți, hrăniți, plătiți, înarmați și loiali. Țăranul era baza producției statului medieval, el asigura hrana țării. Nici un domnitor nu-și putea permite să pună în fața unor trupe călite în luptă, ca cele otomane, țărani care nu aveau pregătire militară, armuri, arme, organizare și disciplina atât de necesară într-o luptă. Totdată, mitul înarmării țăranilor români pălește în fața realității crude:domnii și boierii feudali nu îndrăzneau să-i înarmeze pe țărani, aceștia putând în orice clipă să se întoarcă împotriva propriilor stăpâni, după cum ne-o dovedesc astfel de episoade din istoria Europei medievale. Doar în cazul unor invazii de amploare se apela și la ajutorul țărănimii libere, dar în proporție relativ restrânsă. Pe de altă parte, Muntenia nu se baza neapărat pe infanterie, relieful în bună măsură plat al țării fiind propice desfășurării cavaleriei. Coroborând informațiile pe care le avem și din secolul al XV-lea și următoarele, putem afirma că grosul armatei muntene era format din cavalerie, împărțită în cavalerie ușoară – arcași călare – și cavalerie grea dotată cu armuri, cămăși de zale, coifuri, lănci, aceasta fiind formată din boieri și probabil mercenari străini. Se știe că unii domni munteni au cumpărat armuri moderne din țările occidentale, armele putând fi făurite în atelierele locale aparținând de domnie și capturate de la numeroșii invadatori înfrânți. Cavaleri valahi sunt pomeniți cu ocazia marelui turnir de la Buda, din 1412, deci este clar că măcar o parte a cavaleriei grele – boierii care aveau mijloace financiare foarte solide sau membrii Curții domnești, echipați de domn-era dotată și echipată ca oricare cavalerie occidentală a vremii. 

Desen reprezentând bătălia de la Nicopole

Desen reprezentând bătălia de la Nicopole

În zonele montane existau trupe de țărani liberi care păzeau trecătorile, cunoscuți ulterior în istorie sub numele de plăieși, iar cetățile erau dotate cu garnizoane. Defensiva țării era asigurată de cetăți, precum Poenari, Orația, Turnu (Măgurele), Giurgiu, Silistra, Severin, Isaccea, Enisala, mănăstiri fortificate, precum Cozia, Vodița, Cotmeana, Tismana, Snagov, Glavacioc, sate fortificate și fortificații de pământ de refugiu în fața raidurilor de jaf otomane.

Eforturi diplomatice 

Încă de la preluarea domniei, Mircea a încercat să fie în bune relații cu vecinii săi Moldova și Ungaria, făcând în timp alianțe cu ambele, devenind la un moment dat vasal al regelui maghiar, de la care primește de-a lungul anilor feudele Amlaș, Făgăraș, Severin, Bologa, Bran. Prin medierea domnului moldovean, Mircea încheie un tratat de alianță și cu Polonia, în decembrie 1389, care prevedea ajutor mutual în cazul unui atac din partea Ungariei.  Situația de la sud de Dunăre a obligat Muntenia și Ungaria să colaboreze pe termen lung, chiar dacă vor exista și momente tensionate între cele două țări. 

Karînovasî 1394

Probabil, primele confruntări cu otomanii au avut loc în 1388, pentru stăpânirea Dobrogei, ceea ce a dus la o primă campanie otomană la nord de Dunăre, câștigată de Mircea, o cronică bulgară scriind că vlahii i-au zdrobit pe turci, aceștia înecându-se aproape toți în Dunăre. 

Conform cronicilor otomane, imediat după victoria de la Kosovo din iunie 1389 – la care Mircea nu a participat cu trupele sale-o armată otomană, sub comanda lui Firuz Bei, după ce a cucerit Vidinul, a trecut Dunărea și a jefuit Țara Românească, a distrus totul în calea ei și a zdrobit toate trupele muntene întâlnite în cale, întorcându-se cu pradă foarte bogată și numeroși robi. 

Țaratul bulgar de Târnovo este desființat și el în 1393, calea spre Dunăre fiind astfel în posesia absolută a otomanilor, aceștia luând în stăpânire cetăţile Nicopole, Silistra, Ruse şi, probabil, Turnu. Campaniile europene ale otomanilor au alternat cu cele asiatice, de aici distanța dintre evenimente. Momentele în care sultanii se aflau în Anatolia cu întreaga armată erau propice unor atacuri la sud de Dunăre, așa cum va fi și celebrul, dar ignoratul atac al lui Mircea asupra bazei achingiilor de la Karînovasî, cel mai probabil actualul oraș Karnobat, la sud de Munții Balcani. Este de presupus că Mircea avea spioni în Balcani, care i-au raportat că armata rumeliotă este în campanie în Anatolia cu Baiazid. 

Raidul, al cărui traseu nu este cunoscut, a fost făcut, cu o mare armată, „mișcătoare ca Nilul și acaparatoare ca torentul”, ”„înfricoșătoare ca norii” și „iute ca torentul”, după cum scrie cronicarul otoman Kemal Pașa Zade în cronica sa. O dată trecută Dunărea, trupele valahe au început să ardă și să distrugă toate localitățile aflate în cale, împărțite în mai multe cete, care se îndreptau toate spre Karînovasî. Mircea a distrus și jefuit orașul și împrejurimile, ucigând mulți musulmani și făcând foarte mulți prizonieri, pe care valahii i-au vândut ulterior ca robi. Fără a întîlni opoziție serioasă, Mircea s-a întors în Muntenia. Conform altor cronicari otomani, atacul a fost dat tocmai la îndemnul unor emiri anatolieni, pentru a ridica presiunea asupra statelor lor. Strategema a funcționat, Baiazid întorcându-se de urgență în Rumelia, pentru a-l pedepsi pe domnul valah, care atacase la o distanță foarte mică de capitala Edirne (între cele două orașe sunt, în linie dreaptă, circa 200 km). Totodată, Baiazid dorea să-și asigure flancul nordic, având în vedere că din estul Anatoliei, chemat și de emirii ostili lui Baiazid, se apropia marea armată a puternicului Timur Lenk.

Mircea cel Bătrân și Mihail în bolniţa mănăstirii Cozia

Mircea cel Bătrân și Mihail în bolniţa mănăstirii Cozia

Rovine 1395

Din păcate, nu a supraviețuit nici o cronică munteană din secolele XIV-XV, pentru a avea informații locale asupra acțiunilor militare ale lui Mircea. De aceea, pentru a reconstitui mai ales luptele voievodului valah, trebuie să ne bazăm pe cronicile bizantine, otomane, maghiare, sârbești și bulgare și pe unele documente, multe din aceste surse fiind cu mult posterioare evenimentelor descrise, fiind așadar nevoie de o privire critică asupra lor.

Mircea cel Bătrân a rămas arhicunoscut în istoria românească și cea universală prin bătălia de la Rovine, și mai ales prin faptul că această bătălie este reconstituită literar, în cel mai pur stil romantic, de către Mihai Eminescu în Scrisoarea III. Dacă pentru literatură, bătălia este clară din punct de vedere estetic, pentru istorici este o adevărată provocare de a-i stabili coordonatele reale. Adunate laolaltă, sursele despre bătălie dau impresia că fiecare dintre acestea vorbește despre o altă luptă, în condiții aproape diferite. Coroborarea lor și analizarea conform tacticilor vremii dau însă o imagine comprehensivă și logică asupra unei mari bătălii a evului mediu românesc.

Cert este că această campanie este prima organizată de otomani la nord de Dunăre sub comanda unui sultan, însuși Baiazid I Fulgerul. Din primăvara anului 1395 se știa că otomanii vor ataca Muntenia. Astfel, Mircea va încheia un tratat de alianță cu Sigismund de Luxemburg, în 7 martie 1395, la Brașov. Cu toate că regele ungar tocmai fusese înfrânt în campania din Moldova, se pare că Sigismund a trimis totuși în ajutor un corp de 400 de oameni, zdrobiți de turci într-o luptă, inclusiv comandantul ungar fiind ucis. 

Baiazid a trecut cu armata în Rumelia, adunând trupe din ambele jumătăți ale Imperiului, inclusiv vasalii sârbi – Ștefan Lazarevici, fiul cneazului Lazăr, cneazul executat ce același Baiazid la Kosovo în 1389, Constantin Dejanovici, cneazul de la Velbujd și Marko Kralevici, cneazul de la Prilep. Ultimii doi vor muri în bătălia care va urma. Pentru a băga frica în valahi, a ordonat achingiilor să atace Muntenia prin mai multe locuri și să prade tot ce găsesc în cale.

Trecerea armatei otomane a vut loc la Nicopole, cu ajutorul flotei, pe un pod de vase, din câte se înțelege din cronicile otomane. Cu siguranță, armata a fost împărțită pe (cel puțin) două mari direcții e marș – una, cu sultanul în frunte, probabil de-a lungul Oltului, înspre Curtea de Argeș, iar a doua înspre Târgoviște, care, după cum arată și descoperirile arheologice, a fost arsă și distrusă în această perioadă. Turcii au luat robi și au devastat tot ce au mai găsit în cale, ce nu distruseseră deja valahii în retragere. 

Mircea retrăsese populația civilă – femei și copii- ”în muntele Prasovon” – Bucegi-după cum scrie cronicarul bizantin Chalcocondil. Și-a adunat armata și a trimis unități prin pădurile țării, numeroase pe acea vreme, pentru a hărțui permanent unitățile otomane aflate în marș și trupele pornite după jaf sau provizii, cauzând otomanilor pierderi mari încă înainte de bătălie, „săvârșea fapte vrednice de amintit”, după cum scrie un cronicar otoman. O altă cronică otomană scrie că Mircea s-a retras în zona montană, într-un loc strâmt, probabil o trecătoare (înspre cetatea Poenari?), unde a făcut fortificații și șanțuri (termenul de Rovine nu este numele unui loc, ci înseamnă, pur și simplu, ruină, șanț, NU mlaștină) și aștepta cu armata sa ajutorul unor regi și alți comandanți, cu siguranță, din Regatul Maghiar. Cu toate că armata otomană era superioară numeric și ca experiență, domnul valah nu a plecat capul, ci, așa cum foarte poetic și admirativ scrie cronicarul otoman Ibn Kemal, Mircea „nu s-a încovoiat într-o parte precum șarpele, nu a dat înapoi precum racul, ci s-a strecurat înainte, precum leopardul, precum crocodilul armoniei. Ascuțind gheara luptei, a întins-o și asupra dușmanului a îndreptat-o”.

În acest loc neidentificat pe hartă s-a dat marea bătălie,  la 17 mai 1395, descrisă apocaliptic de o cronică bulgară, care scrie că, la Rovine, a curs foarte mult sânge, iar cerul nu se vedea de mulțimea săgeților aruncate de ambele tabere. Lupta a durat toată ziua, fără ca vreuna dintre armate să dea înapoi. Valahii s-au retras seara, otomanii rămânând astfel stăpâni pe câmpul de bătălie. Se pare că pierderile otomane au fost foarte mari, tipice unui atac care a vizat fortificații medievale liniare. Cu doi cneji sârbi uciși, este foarte posibil ca și trupele acestora să fi suferit pirederi grele și să refuze să mai lupte, comandanții lor fiind morți. La îndemnul comandanților, Baiazid a ordonat construirea rapid a unei tabere fortificate, ceea ce denotă faptul că se aștepta la un atac, iar sorții erau nesiguri. Călăreții au stat toată noaptea veghind pe cai, pentru a da alarma în cazul unui atac surpriză. Otomanii au recurs la un tertip – au aruncat cadavrele soldaților musulmani în apă;a doua zi valahii, reveniți pentru o nouă luptă, au văzut doar cadavrele camarazilor lor pe câmp.  În prima fază, valahii s-au retras, contrariați, iar otomanii au început retragerea înspre Dunăre. Retragerea a căpătat proporțiile unei fugi, otomanii fiind hărțuiți permanent de valahi, care și-au dat seama că au fost păcăliți în prima fază.

Regele maghiar Sigismund de Luxemburg

Regele maghiar Sigismund de Luxemburg

Ulterior, Mircea a început să plătească tribut turcilor, relațiile devenind pașnice, până când, conform unei cronici otomane, valahii au pornit din nou război – ”Eflak s-a răsculat în Rumelia”, ceea ce ar putea însemna un atac la sud de Dunăre. Baiazid a trecut din nou fluviul și a obținut o victorie categorică. Cu toate lacunele și incertitudinile din cronici, este de presupus că Baiazid a putut efectua două campanii în Muntenia, campanii care să fie înglobate într-una singură de cronicari aflați la zeci de ani distanță de eveniment, mai ales de cei care nu aveau nici un fel de pregătire militară, cum ar fi cazul călugărilor sârbi sau bizantini, de exemplu. Totodată, este de presupus ca într-o campanie să aibă loc mai multe lupte între părți, de aici putând din nou rezulta inadvertențe în cronicile medievale. De exemplu, cronicarul bizantin Chalcocondil plasează bătălia de la Rovine după cea de la Nicopole, informație preluată și de istorici de secol XVIII-XIX, după care s-a inspirat probabil și Eminescu în Scrisoarea III – „La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns”...

Turnu 1395 și scurtul conflict cu Sigismund

În vara aceluiași an, armata regelui Sigismund a intrat în Muntenia și, alături de valahi, a asediat și cucerit cetatea Turnu. Regele ungar și-a pus trupe și castelan în fortificație, generând mânia lui Mircea. Probabil din acest motiv armata maghiară a fost atacată de domnitor la întoarcerea înspre Ungaria într-o vale din munți, într-o zonă aproape de cetatea Severinului, într-o situație similară  -de fapt, identică sub aspectul tacticii, diferită doar ca rezultat-cu cea de la Posada din 1330. 

Probabil în aceste circumstanțe, ale luptei cu Sigismund, a fost înlocuit Mircea cu obscurul Vlad Uzurpatorul, sprijinit de poloni, turci, moldoveni și, cu siguranță, boieri munteni. (O altă versiune este că Vlad a fost numit domn atunci cînd Baiazid a ocupat Curtea de Argeș, înainte de bătălia de la Rovine.) 

Mircea a fost astfel nevoit să se retragă probabil în Regatul Maghiar, unde, pus în fața destabilizării flancului său sudic, Sigismund a fost nevoit să se împace cu domnul muntean și chiar să-i ofere sprijin, ulterior. 

Nicopole 1396

În vara lui 1396, în august, armata voievodului transilvănean Știbor, la ordinul lui Sigismund, îl atacă, înfrânge, rănește și alungă de pe tron pe Vlad. Acesta a fost asediat la cetatea Orația (din unele documente rezultă însă că a fost capturat la Orația abia în 1397), apoi a fost luat prizonier cu întreaga familie și iertat în cele din urmă de Sigismund. Dus în Transilvania, i s-a pierdut urma pentru totdeauna. După această campanie victorioasă, armata transilvăneană s-a îndreptat spre tabăra de la Nicopole. Nu avem știri despre prezența lui Mircea alături de Știbor, domnul muntean putând să se afle deja în suita regelui ungar, plănuind împreună campania anti-otomană.

La Nicopole, o dată armatele adunate, Mircea i-a cerut voie lui Sigismund să facă o recunoaștere a inamicului. Cu o mie de călăreți, Mircea a înaintat spre otomani și s-a întors, raportând situația de pe câmp, Sigismund propunând planul de bătaie conform informațiilor aduse de valahi. Mircea a cerut ca primul atac să fie dat de cavaleria sa, Sigismund încuviințând cu mare bucurie, știind că valahii au experiență în luptele contra turcilor. Cel care s-a opus vehement a fost contele de Nevers, Ioan fără Frică, viitorul duce al Burgundiei, care a invocat faptul că a venit de departe, cu o armată de 6.000 de oameni, cu care a avut cheltuieli foarte mari, așa că a cerut el onoarea de a ataca primul. Pentru a nu crea un conflict de orgolii înainte de bătălie, Sigismund a fost nevoit să încuviințeze. Cavaleria grea occidentală și trupele ungare au reușit să preia inițiativa în luptă, având mari sorți de izbândă, până când armata creștină a fost lovită pe neașteptate din flanc de către cavaleria sârbă, aceasta înclinând definitiv balanța victoriei înspre tabăra otomană. Este interesant că Mircea, probabil tot din orgoliu, nu a ordonat cavaleriei sale ușoare să ia parte la luptă, nici să supravegheze flancurile, așa cum ar fi cerut tactica vremii. Dându-și seama că lupta e pierdută, cavaleria munteană s-a retras intactă și în ordine la nord de Dunăre. O singură cronică polonă menționează că o parte a cavaleriei muntene a fost prinsă în retragere, alături de alte trupe occidentale, pe un deal din apropiere, unde toți soldații creștini au fost măcelăriți până la unul. 

Reprezentare a bătăliei de la Nicopole

Reprezentare a bătăliei de la Nicopole

Între Nicopole 1396 și Ankara 1402

Se pare că o nouă campanie otomană împotriva Munteniei a avut loc în 1397, campanie despre care însă nu amintesc decât vag unele surse creștine. Din textul acestora rezultă însă că a fost o nouă victorie valahă, din nou. Totuși, cetatea Turnu a fost cucerită, fiind recucerită de Mircea în 1399, când zdrobește și trupele de achingii care jefuiseră Transilvania și Muntenia.

În anul 1400, Mircea a intervenit activ în luptele pentru tronul Moldovei,  luându-l prizonier pe domnitorul Iuga și sprijinindu-l să ia tronul pe Alexandru (cel Bun). Din acest moment, relațiile dintre cele două state vor cunoaște o vizibilă îmbunătățire. 

În anul 1401, în zona Severinului, un alt corp de achingii, care se întorcea dintr-o campanie de jaf din Ungaria, e distrus de Mircea. 

În anul 1402, cu ajutorul unor trupe de mercenari tătari, Mircea se afla pe linia Dunării, cu intenția de a ataca la dreapta fluviului. Din păcate, nu avem alte informații, dar este curios cum, exact în perioada în care Timur Lenk începea campania finală din Anatolia, Mircea se pregătea să îi lovească pe otomani în Europa. Este, astfel, posibil ca cei doi conducători să fi avut o înțegere strategică. Mircea nu a participat și nici nu a trimis trupe în ajutorul lui Baiazid în lupta de la Ankara, chiar dacă scrierile otomane menționează că Baiazid i-a chemat și pe valahi. 

Mircea și războiul civil otoman. Ultimele lupte contra otomanilor

Lângă Ankara, în 1402, armata otomană era înfrântă după o luptă cruntă, care a durat până în noapte, cu toate că a luptat ca un leu, Baiazid a fost luat prizonier și purtat apoi de victoriosul Timur prin Anatolia, închis într-o cușcă. Moartea sa a survenit destul de repede, se spune, de inimă rea.

Fiii lui au început imediat disputa pentru moștenirea tatălui lor. Suleiman, cel mai mare, a preluat partea europeană, Rumelia, iar Mehmed, cel mai mic, Anatolia. Amândoi s-au recunoscut vasali ai lui Timur și apoi ai fiului acestuia, Șaruh. Momentul era ideal pentru ca otomanii să fie înfrânți de o eventuală alianță a statelor creștine, dar acestea nu au putut profita. Sârbii au început imediat o campanie de recâștigare a fostelor lor teritorii, valahii își întăreau prezența în Dobrogea, doar Bulgaria nemaiputând să își revină, boierimea locală nemaiexistând practic. Disoluția statului otoman a descătușat și cetele de achingii, care atacau acum în mod haotic în afara, dar și în interiorul granițelor fostei stăpâniri otomane. Țara Românească a avut enorm de suferit, fiind prădată fără încetare. Astfel, în anii 1407-1408, atacurile achingiilor au culminat cu un asediu al Silistrei.

Planul din 1408 al regelui Sigismund, ca flota venețiană să transporte trupe ungare și valahe la Gallipoli, punct strategic în apropiere de capitala Edirne, dar și de Constantinopol, a căzut din cauza refuzului venețian. 

Mircea era deci cel mai interesat în restabilirea unei autorități otomane la sud de Dunăre, dar una distinctă de stăpânirea otomană din Anatolia, variantă dorită și de Ungaria și Serbia. Paradoxal, Constantinopolul și republicile maritime italiene îl sprijineau pe Soliman, care dorea refacerea Imperiului sub conducerea sa. După contacte diplomatice despre care nu avem detalii, și la cererea expresă a domnului muntean, Mehmed l-a trimis în Țara Românească pe fratele său Musa, acesta ajungând la curtea lui Mircea abia în 1409. Conform surselor creștine și otomane deopotrivă, Mircea i-a dat lui Musa în căsătorie o fiică de-a sa și i-a acordat sprijin militar pentru a ocupa tronul de la Edirne/Adrianopol. Astfel de alianțe matrimoniale între creștini și otomani nu erau o noutate, prințese sârbe, bulgare și bizantine fiind căsătorite cu sultani și prinți otomani, iar Mircea tocmai avea șansa de a deveni socrul creștin al viitorului sultan!

În primăvara anului următor, cu trupe muntene, Musa a devenit conducător al Rumeliei, dar a fost înfrânt ulterior de Soliman în două lupte și nevoit să se refugieze în Valahia. În februarie 1411, din nou cu ajutor valah, Musa a atacat prin surprindere Edirne și și-a reluat tronul, doar pentru a fi înfrânt definitiv, capturat și sugrumat în luna iunie a aceluiași an. 

Ocazia de a influența politica otomană a apărut din nou în 1415, când un nou pretendent la tronul otoman, Mustafa, a ajuns în Muntenia. De această dată, noua alianță creștină cuprindea Constantinopolul, Veneția, Serbia, emiratul Karaman din Anatolia, Muntenia. Flota otomană care voia să plece spre Dunăre pentru a împiedica trecerea armatei lui Mustafa a fost anihilată de flota venețiană. Șansele de reușită ale noului pretendent au fost spulberate în clipa în care, ca de atâtea ori în istorie, Constantinopolul a trădat cauza alianței creștine...

Ultima tentativă a lui Mircea de subminare a puterii otomane a avut loc în 1416, când în Muntenia s-a refugiat șeicul Bedr-ed-Din, un personaj interesant și controversat totodată, un reformator utopic pe plan social, economic și religios – dorea eliminarea diferențelor dintre religii, egalitate socială și economică (de fapt, un proto-comunist), reprezentând un clar pericol pe toate planurile pentru otomani. Cu ajutor militar muntean, șeicul a trecut în Rumelia, unde a fost prins și ucis înainte ca revolta sa să ia amploare.

Cu această ultimă tentativă, răbdarea sultanului Mehmed ajunsese la capăt – o nouă campanie otomană a fost pusă în practică în 1417, cînd Dobrogea a fost ocupată, Muntenia jefuită de cetele de achingii, luând multă pradă și robi dintre care„tineri mândri ca luna și fete frumoase și grase”, după cum scrie o cronică otomană. Fără a se da vreo luptă decisivă între cele două armate, Mircea, care „conducea Muntenia ca pe o fiică ascultătoare”, a fost nevoit să plătească tributul pe trei ani, obligându-se să fie supus de acum înainte. Sultanul se pare că nici nu a călcat în Muntenia acum, preferând să comanda campania din Dobrogea, unde pune să se repare cetățile Isaccea și Enisala, distruse anterior de valahi, se pare, instalând aici garnizoane. 

Otomanii au cucerit în același an cetatea de la Severin, pe care au păstrat-o temporar.

Epilog

În anul următor, 1418, se stingea din viață domnitorul valah, primul care demonstrase țării sale și întregii Europe că otomanii puteau fi înfrânți, exemplul său fiind urmat de o parte a voievozilor valahi și moldoveni. 

Bibliografie:

Călători străini despre Țările Române, volumul 1, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968 

Mustafa Mehmet, Cronici turcești privind Țările Române, volumul 1, 1966

N. Șerbănescu, N. Stoicescu – Mircea cel Mare (1386-1418)

Tahsin Gemil, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI