Un mit al istoriografiei române: Alianța dintre Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg

Autor 13711 vizualizări


Mircea cel Bătrân a avut cea mai longevivă domnie din istoria Țării Românești. Aflat la mijlocul conflictului dintre două puteri, Imperiul Otoman și Regatul Ungariei, a reușit să supraviețuiască printr-o abilă îmbinare a diplomației cu războiul. Epopeea lui Mircea cel Bătrân a aprins imaginația istoricilor români, care, mai ales în perioada comunistă, l-au reinventat în Mircea cel Mare, un domn glorios, victorios și independent. Politica sa externă a fost abordată adeseori de către istorici în aceeași manieră victorioasă. De obicei, relațiile politice dintre Țările Române și Ungaria medievală sunt văzute prin prisma antagonismelor dintre români și maghiari, fără să se țină cont de carcateristicile epocii medievale. Să nu uităm însă că trebuie să tratăm istoria medievală prin prisma mentalității omului medieval, nu a omului modern.

Istoriografia română despre relațiile dintre Mircea și Sigismund de Luxemburg

Un excurs în istoriografia română pe acest subiect ne arată influența disputei româno-maghiare din epoca modernă asupra scrisului istoric. A.D. Xenopol afirmă că Mircea nu a fost vasalul regelui maghiar și că relațiile dintre cei doi s-au redus la o alianță împotriva turcilor. Peste câțiva ani, Grigore C. Conduratu reia ideea alianței, însă acceptă existența omagiului de vasalitate sub presiunea turcilor. Dimitrie Onciul discută doar despre o suzeranitate nominală a lui Sigismund, acceptată de domnii români pentru proprietățile primite în Transilvania. Nicolae Iorga neagă vasalitatea și consideră relațiile dintre cei doi drept un parteneriat împotriva turcilor, Mircea fiind un partener egal al lui Sigismund. În același ton rămân și Ilie Minea și Ștefan Meteș, ultimul afirmând clar că alianța dintre domnul român și regele maghiar a fost ca prieten, nu ca vasal. Un istoric al dreptului, Ioan D. Condurachi, înaintează o nouă sintagmă pentru a defini relațiile dintre cei doi:„alianță inegală”! Victor Motogna îl acuză pe Sigismund de pretenții exagerate pentru că i-a impus lui Mircea condiții umilitoare. Abia Petre P. Panaitescu, într-un studiu dedicat subiectului, admite existența suzeranității regelui maghiar potrivit normelor medievale. În perioada comunistă s-a revenit la discursul despre relațiile prietenești dintre cei doi (Iosif Pataki) și despre alianța strânsă împotriva turcilor (Barbu Câmpina). Viorica Pervain admite intrarea Țării Românești în sfera de influență a Ungariei, evitând termenul de vasalitate.

Fără să se țină cont de contextul epocii medievale și nici de disproporția dintre resursele lui Mircea și cele ale regelui maghiar, istoricii români ating culmea ignoranței în anii lui Nicolae Ceaușescu. Ștefan Ștefănescu afirmă că Sigismund, regele Ungariei, i-a făcut propuneri de alianță domnitorului român! Iar A. Diță susține, nici mai mult, nici mai puțin, că Mircea l-a obligat pe Sigismund să semneze tratatul de alianță, din care toate formulele care puteau indica statutul de vasalitate au fost intenționat eliminate. Doar pentru a nu atinge mândria regelui, Mircea a acceptat o suzeranitate formală. N. Constantinescu neagă existența vasalității, dar acceptă că în strategia sa militară și politică regele considera în secret Țara Românească ca o țară vasală. 

Doar I.A. Pop restaurează adevărul istoric, admițând o vasalitate cu obligații minore .

Se poate lesne observa insistența cu care istoricii încearcă să nege vasalitatea pentru a nu-i afecta aura lui Mircea cel Bătrân în panteonul istoriei naționale. Puținele voci care admit această relație specifică pentru Evul Mediu, vasalitatea, sunt acoperite de istorici care pun mai presus dorința lor decât realitatea istorică.

Sigismund de Luxemburg,  într-un tablou de epocă

Sigismund de Luxemburg, într-un tablou de epocă

7 martie 1395:dovada vasalității ignorate de istorici

Dintre sursele istorice care atestă vasalitatea lui Mircea insistăm asupra celui mai important:documentul dat în 7 martie 1395, la Brașov, de către domnul român, considerat de istorici o alianță antiotomană, încheiat între cei doi pe picior de egalitate.

Încă din preambulul documentului, Mircea recunoaște prestarea jurământului de omagiu de către el și de către boierii săi:„sub credința și jurământul nostru și al boierilor noștri, prestat de noi mai înainte, după cum se cuvine” (sub fide et iuramento nostris et baronum nostrorum, per nos prius debite prestitis). În ciuda acestui document, publicat de nenumărate ori și cunoscut în istoriografie, istoricii români continuă să nege evidența prestării jurământului de vasalitate de către Mircea cel Bătrân.

Documentul este un angajament al domnitorului român în cruciada antiotomană pe care o planifica regele maghiar. Este prevăzut gradul de implicare al lui Mircea în funcție de participarea personală a regelui și de necesitățile oastei cruciate, protejând Țara Românească față de abuzurile oștenilor. Acest act atestă că Sigismund planifica o cruciadă împotriva turcilor, cu scopul de a-i îndepărta de la linia Dunării. Este, de fapt, primul document care atestă planificarea cruciadei de la Nicopole din 1396.

Rovine 1394 – victorie sau eșec pentru Mircea cel Bătrân?

Istoricii nu au căzut de acord asupra datei bătăliei de la Rovine dintre armatele lui Mircea și cele ale lui Baiazid, sultanul otoman:unii o datează în octombrie 1394, alții în mai 1395. Este evident că au fost două campanii distincte, însă succesul militar al lui Mircea, despre care ne încântă Scrisoarea a III-a a lui Eminescu, este îndoielnic.

O cronică ungurească amintește că Mircea, după ce a fost înlăturat de Vlad de pe tron, i-a cerut regelui Sigismund sprijinul său pentru redobândirea lui. Regele a trimis o oaste condusă de banul Ștefan Losonci în Țara Românească. Cronica este confirmată de un document din 6 aprilie 1395, care atestă trimiterea oștii maghiare sub conducerea lui Losonci. Alte documente menționează moartea conducătorului oștii, Ștefan Losonci, în această campanie. Deci campania maghiară din Țara Românească este evidentă.

De ce a avut nevoie Mircea de ajutorul maghiar în aprilie 1395? Care era scopul acestei campanii în Țara Românească în ajutorul lui Mircea?

Desfășurarea campaniei atestă că Mircea nu mai era domnitor peste țară sau cel puțin peste o parte a ei autoritatea îi era contestată, și a avut nevoie de sprijinul suzeranului său, regele maghiar. Pe tron se afla deja Vlad, botezat de istorici Uzurpatorul, ajuns domnitor cu ajutorul turcilor. Pentru datarea bătăliei dintre Mircea și Baiazid în toamna lui 1394 să urmărim itinerariul regelui Sigismund:acesta s-a aflat, între 12 septembrie și 13 octombrie 1394, la Timișoara și împrejurimi. O cronică sârbească datează bătălia de la Rovine în 10 octombrie 1394. Sursa este confirmată de prezența regelui în apropierea hotarelor Țării Românești. Și în anii următori, când exista chiar și un zvon despre o campanie otomană la Dunăre, regele Sigismund se apropia cu oastea sa de hotare pentru a preveni o incursiune otomană.

Că a fost la Rovine sau în altă parte această bătălie dintre Mircea și Baiazid, este mai puțin important. Certe sunt însă efectele:pe tronul Țării Românești a ajuns Vlad I cu sprijin otoman și Mircea nu mai stăpânea cel puțin peste o parte a țării. La Brașov, în martie 1395, se aflau și boieri, deci cel puțin o parte dintre ei îi recunoșteau mai departe autoritatea. 

Sigismund a stat, în iarna 1394-1395, în apropierea Țării Românești, încercând chiar să îl supună pe Ștefan I, domnul Moldovei, printr-o incursiune peste munți, în care a fost învins. Abia apoi revine la Brașov, unde stă o vreme îndelungată, semn că pregătea ceva referitor la Țara Românească. Rezultatul este cunoscut:omagiul lui Mircea și planul de cruciadă.

Dacă autoritatea lui Mircea nu ar fi fost contestată în Țara Românească de domnia lui Vlad, nu ar fi fost necesară campania ungurească din aprilie 1395.

Sigismund de Luxemburg în luptă împotriva oștirii conduse de Jan Hus

Sigismund de Luxemburg în luptă împotriva oștirii conduse de Jan Hus

Campania regelui maghiar în Țara Românească în iulie-august 1395

Dacă am accepta că bătălia de la Rovine a avut loc în mai 1395, cum afirmă unii istorici, trebuie să punem la îndoială succesul lui Mircea împotriva lui Baiazid. O bătălie a avut loc între aprilie și iunie 1395, cel mai probabil în luna mai. În această bătălie a fost ucis comandantul oastei maghiare trimise de Sigismund în sprijinul lui Mircea, Ștefan Losonci. Cert este că Mircea a fost înlocuit cu Vlad în urma acestei bătălii, pentru că altfel nu se explică necesitatea participării personale a regelui Sigismund la următoarea campanie în Țara Românească.

Regele Ungariei a condus personal oastea maghiară în Țara Românească, a asediat cetatea Turnu de la Dunăre și l-a repus pe tron pe Mircea în locul lui Vlad I. Un corp de oaste maghiară a rămas la Turnu, probabil loc de trecere al Dunării de către oastea otomană.

Dacă Mircea l-ar fi învins pe Baiazid la Rovine în mai 1395, cum afirmă unii istorici, mai era necesară campania lui Sigismund în Țara Românească în iulie-august, pentru a-l repune pe tron pe Mircea?

Regele s-a lăudat că i-a invins pe turci și că Baiazid s-a retras din fața lui, ceea ce l-a nemulțumit pe sultan, care i-a trimis o scrisoare în care l-a atenționat să nu se mai laude, căci el nu a fost prezent nu din teamă față de el, ci pentru că era ocupat cu alte probleme în alte părți. Probabil că repunerea lui Mircea pe tron să fi generat anumite pretenții din partea regelui, pentru că Mircea l-a atacat pe rege într-o ambuscadă în munți, pe drumul de întoarcere.

Mircea nu a rezistat prea mult pe tron, pentru că Vlad I a revenit cu sprijin otoman în toamnă. Turcii au jefuit cu această ocazie Brașovul și Timișoara, ca pedeapsă pentru sprijinul acordat de regele maghiar lui Mircea. Deși în septembrie s-a aflat la Sibiu, Sigismund nu a intervenit împotriva turcilor, probabil conștientizând necesitatea unui angajament mai solid împotriva lor. Au fost deja două campanii în Țara Românească în sprijinul lui Mircea, care însă nu a rezistat pe tron.

Vlad I („Uzurpatorul”)

Între 1394 și 1396 a domnit, cu pauze determinate de campaniile maghiare care l-au repus pe tron pe Mircea, Vlad I, botezat de istorici „Uzurpatorul”. Foarte rar a atras atenția istoricilor acest domnitor, pus în contradicție cu Mircea. Fiind primul domnitor al Țării Românești pus pe tron de către turci, nu a beneficiat de o etichetă binevoitoare din partea istoricilor. Domnia sa este indubitabilă, fiind recunoscut atât pe plan intern, cât și extern. Bate monedă și are relații diplomatice, suficiente atribute care îl impun în rândul domnitorilor Țării Românești. Pus pe tron de către turci după prima mare confruntare dintre Mircea și Baiazid din toamna lui 1394, autoritatea sa s-a extins asupra întregii țări pe parcursul anului 1395. Eșecurile repetate ale lui Mircea l-au impus pe Vlad în fața boierilor munteni.

Chiar și Sigismund a fost nevoit să îl recunoască ca domnitor, în ciuda sprijinului său în favoarea lui Mircea. Regele maghiar, în urma restaurării lui Vlad în toamna anului 1395, a încercat să îl atragă de partea sa, trimițându-i o solie. Fără succes, doarece Vlad a optat pentru vasalitatea față de cel mai mare inamic al lui Sigismund, Vladislav Jagello, regele Poloniei. Între cei doi regi era o mare dușmănie, deoarece fiecare dintre ei era căsătorit cu una din fiicele lui Ludovic de Anjou și pretindea că i se cuvine și tronul celuilalt.

În vara anului 1395, după moartea reginei Maria, soția lui Sigismund, polonezii au intrat cu o oaste în Ungaria pentru a obține coroana pentru Vladislav. Însă estimarea regelui polon că va beneficia de sprijinul nobilimii maghiare a fost greșită. Sigismund a preferat să stea la hotarele sudice, pentru a rezolva problema Țării Românești, iar oastea poloneză a fost ușor înfrântă de oastea maghiară condusă de palatin. Însă Vlad I a încercat să obțină sprijinul lui Vladislav. I-a transmis o scrisoare în care i-a promis credință și vasalitate, însă nu în calitatea acestuia de rege al Poloniei, ci de rege al Ungariei. Practic, Vlad îi recunoștea lui Vladislav Jagello drepturile asupra coroanei maghiare. Intermediarul acestui omagiu a fost domnitorul Moldovei, Ștefan I, aflat și el în dușmănie cu Sigismund, regele Ungariei. Trebuie să remarcăm că Vlad nu a încheiat cu regele polonez o alianță împotriva lui Sigismund, cum făcuse Mircea în 1389-1390, ci a promis fidelitatea sa față de pretinsul rege al Ungariei, Vladislav Jagello.

Autoritatea lui Vlad s-a întrerupt cu ocazia cruciadei de la Nicopole. Voievodul Transilvaniei, Știbor, a venit la cruciadă direct prin Țara Românească. Vlad, ajutat de o oaste otomană, a încercat să i se opună. Pentru a evita o vărsare de sânge în condițiile în care toți se așteptau la marea confruntare dintre creștini și turci, a avut loc un turnir între Vlad și Știbor. Întrecerea cavalerească a fost câștigată de voievodul Transilvaniei, care a avut astfel drum liber spre Dunăre. Probabil că în urma acestui turnir Vlad s-a retras și boierii l-au recunoscut pe Mircea ca domn, care s-a prezentat cu un corp de oaste la cruciadă. Eșecul cruciaților l-a adus însă din nou pe tron pe Vlad I.

După dezastrul de la Nicopole, din 25 septembrie 1396, regele Sigismund a vrut să treacă Dunărea în Țara Românească, pentru a se retrage în Ungaria, împreună cu resturile oastei cruciate învinse. După cum declara peste timp regele, a fost imposibil să vină în Țara Românească. Regele, împreună cu o parte din nobili, inclusiv voievodul Transilvaniei, s-au îmbarcat pe o corabie, care a coborât pe Dunăre spre Marea Neagră. La Brăila, voievodul și o parte din nobili au coborât și au traversat rapid Țara Românească, ferindu-se de dușmanii din Țara Românească. Regele nu a îndrăznit să traverseze teritoriul Țării Românești nici pe drumul Brăilei, ci a preferat să înconjoare cu corabia peninsula balcanică, cu un sejur la curtea bazileului din Constantinopol. A ajuns pe coastele Adriaticii abia în primăvara anului 1397.

Frica traversării Țării Românești este o dovadă că Vlad a revenit pe tron și Mircea a fost părăsit de credincioșii săi, nefiind în stare să asigure securitatea drumului pentru regele care l-a repus până atunci de trei ori pe tron. Domnia lui Vlad I a fost întreruptă de o campanie a voievodului Transilvaniei, Știbor, în iarna 1396-1397. Acesta a reușit să îl captureze pe Vlad I în cetatea acestuia de pe Dâmbovița. Vlad, împreună cu familia sa, a fost dus în Ungaria și epopeea lui a luat sfârșit definitiv.

Astfel, pentru a patra oară, oștile maghiare l-au repus pe tron pe Mircea cel Bătrân:aprilie 1395, în campania condusă de Ștefan Losonci;în august 1395, în campania condusă de regele Sigismund;în toamna lui 1396, înainte de Nicopole;și acum, în iarna 1396-1397.

Regele Sigismund de Luxemburg,  la sfat cu domnitorii vasali,  înainte de a traversa Dunărea pentru lupta de la Nicopole din 1396

Regele Sigismund de Luxemburg, la sfat cu domnitorii vasali, înainte de a traversa Dunărea pentru lupta de la Nicopole din 1396

Interesul lui Sigismund de Luxemburg în Țara Românească

La scurt timp după urcarea pe tron în 1387, Sigismund a fost interesat de restaurarea suzeranității maghiare asupra țărilor învecinate din sudul și estul regatului, la fel ca pe timpul antecesorului său, Ludovic cel Mare. Pretențiile sale asupra Serbiei, Țării Românești și Moldovei s-au lovit de avansul turcilor la Dunăre și de dușmănia lui Vladislav Jagellor, regele Poloniei.

Pentru Sigismund, care provenea dintr-un mediu în care relațiile vasalice erau uzuale, impunerea suzeranității asupra Țării Românești avea și o conotație economică, nu doar politică. Este vorba de drumul comercial ce lega Brașovul de Chilia, așa-numitul drum al Brăilei. Privilegiile negustorilor brașoveni depindeau de relațiile dintre domnii români și regele maghiar, care puteau influența siguranța drumului și nivelul taxelor vamale. Brașovul era cel mai important oraș comercial din această parte a regatului, a cărui activitate asigura venituri directe și indirecte vistieriei regale. În condițiile avansului otoman la Dunăre, comerțul în zonă și siguranța negustorilor era afectată. Incursiunile de jaf ale turcilor puneau în pericol desfășurarea negoțului. După campania otomană de jaf din 1395 asupra Brașovului, orașul a primit dreptul de a se împrejmui cu ziduri. După eșecul de la Nicopole, Sigismund a renunțat la tactica ofensivă față de otomani și a adoptat una defensivă, cea a statelor tampon. Potrivit acestei strategii, statele dintre Imperiul Otoman și Regatul Ungariei – Serbia, Bosnia și Țara Românească – trebuiau să fie în sfera de influență maghiară, adică principii lor să fie vasali regelui. Pentru fidelizare, acești principi au primit din partea regelui domenii consistente în Ungaria, cu rolul de refugiu și sursă de venituri. Astfel se încerca crearea unui zid față de turci, care să preia prima presiune și să limiteze incursiunile otomane în regat. Această politică a statelor tampon a funcționat până la Mohacs și a asigurat un oarecare echilibru de forțe la Dunăre, în ciuda avansului otoman.

În primii ani după Nicopole, regele Sigismund a fost încă preocupat de hotarele sudice ale regatului. Cu ocazia unui zvon din 1397, despre o posibilă campanie otomană în Țara Românească, regele a venit spre hotare cu o oaste redusă, sperând degeaba în mobilizarea oastei nobiliare. În 1399, când Mircea i-a cerut sprijinul, fiind un nou zvon despre o posibilă invazie turcească, Sigismund s-a pregătit de campanie și le-a cerut imperios nobililor maghiari să îi respecte ordinul de mobilizare. Au fost doar zvonuri, însă reacția rapidă a regelui în sprijinul lui Mircea arată interesul lui Sigismund pentru păstrarea domnului român în sfera sa de influență.

Acceptarea suzeranității maghiare, o problemă pentru Mircea, dar și pentru istoricii români 

Mircea a beneficiat de domenii cu venituri substanțiale în Ungaria:a stăpânit Țara Făgărașului și Țara Amlașului, ca ducate, Banatul de Severin, cetatea Bologa de lângă Huedin și vama de la Bran. Acestea erau beneficii date în schimbul vasalității, pentru a-i asigura un refugiu în caz de pericol și pentru a-i da o sursă de venit. Desigur că pretențiile lui Sigismund nu erau pe placul lui Mircea, care a încercat mereu să se sustragă sau să se pună la adăpost. A profitat de antagonismul dintre Sigismund și Vladislav Jagello și, de mai multe ori, a încheiat tratate de alianță cu regele polonez împotriva regelui maghiar.

Reînnoirea alianței cu Vladislav atestă că vasalitatea nu era prea atractivă pentru Mircea, care a fost nevoit însă să o accepte în condițiile presiunii otomane. Foarte probabil că după 1402, dispărând presiunea otomană, Mircea a încercat să se distanțeze de Sigismund. Nu întâmplător, în 1406, regele a venit să se întâlnească cu Mircea la mănăstirea Tismana. Nu a fost sigur o vizită de curtoazie, ea trebuie pusă în legătură cu implicarea în succesiunea la tronul otoman și cu reînnoirea relației de vasalitate.

În 1412, după pacea de la Lublin dintre regii Ungariei și Poloniei, influența lui Sigismund asupra lui Mircea revine. Nu întâmplător, în 1412, nivelul taxelor vamale plătite de negustorii brașoveni în Țara Românească este stabilit într-un document emis de voievodul Transilvaniei, nu de domnitorul român. Este atât o dovadă a interesului față de drumul comercial respectiv, cât mai ales a stării de dependență a lui Mircea la un moment dat.

În 1417, după campania otomană în urmă căruia, potrivit cronicilor otomane, Mircea a acceptat să plătească tribut, voievodul Transilvaniei a venit cu oaste în Țara Românească, probabil pentru a o readuce sub influența maghiară. Regele era plecat în vestul Europei. După moartea lui Mircea, fiul său Mihail nu a reușit să reziste împotriva turcilor și Sigismund a petrecut câteva luni, în 1419, în regiune pentru a apăra hotarele Transilvaniei față de incursiunile otomane. Timp de aproape un deceniu, regele Ungariei s-a implicat activ în disputa pentru tron în Țara Românească, pentru a-l susține pe Dan I împotriva domnitorului pus de turci, Radu Praznaglava.

Acceptarea suzeranității maghiare a fost o problemă pentru Mircea, dar a rămas o problemă și pentru istoricii români, dispuși să falsifice istoria în fața evidențelor surselor istorice. Istoria Evului Mediu trebuie tratată prin prisma mentalității medievale, nu a celei moderne. Mircea cel Bătrân rămâne cel mai important domnitor al Țării Românești, cu cea mai lungă domnie și cea mai întinsă stăpânire. Dacă poeziile și filmele pot transforma istoria în ficțiune, istoricii sunt datori să prezinte adevărul istoric.