Autor 16996 vizualizări


Influența franceză s-a exercitat asupra limbii române, de cele mai multe ori, la fel ca în alte limbi europene, ca urmare atât a relațiilor dintre Franța și țările respective, cât și a prestigiului limbii franceze.

Există două categorii de factori care au contribuit la influența franceză; unii sunt comuni tuturor limbilor romanice, alții sunt specifici limbii române. Din prima categorie fac parte factorii sociali (Marea Revoluție Franceză de la 1789, Revoluția de la 1848), economici (prestigiul unor produse de proveniență franceză) și culturali (prestigiul unor curente literare și filozofice, de exemplu filozofia Epocii Luminilor), care au făcut ca franceza să devină limbă de cultură și de comunicare internațională.

În secolul al XVIII-lea Academia Regală din Berlin a propus chiar spre dezbatere tema universalității limbii franceze, în cadrul unui concurs câștigat, în 1784, de J. C. Schwab și A. Rivarol, care au subliniat acești factori.

Legăturile neîntrerupte cu Franța

În cazul Românei au intervenit însă și alți factori: în primul rând, domniile fanariote (franceza era vorbită la Curtea domnească, s-a introdus învățământul în limba franceză, literatura franceză exista în bibliotecile boierilor, s-au făcut traduceri din literatura franceză prin intermediar grecesc), apoi ofițerii ruși, vorbitori de franceză, cu care românii au intrat în contact în timpul războaielor ruso-turce, emigrația franceză de după Revoluția din 1789 (compusă din profesori, medici, bucătari), precum și rolul jucat de Franța în istoria românilor (mai ales în Unirea Principatelor).

Tot în ceea ce privește țara noastră trebuie menționat faptul că au existat contacte directe neîntrerupte cu Franța, prin intermediul studenților, al oamenilor politici și de știință sau al artiștilor, mai ales în secolul al XIX-lea când influența franceză înregistrează un regres în Europa occidentală.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, se poate remarca chiar un fenomen de bilingvism la nivelul aristocrației române, care a cultivat limba și literatura franceză. Este cea mai puternică dintre influențele moderne: alături de influența latină savantă și de cea italiană a contribuit la reromanizarea limbii române.

Etape

Primele cuvinte franceze au pătruns în română indirect: prin neogreacă în secolul al XVIII-lea (bezea), prin polonă (reghiment) și rusă (epolet). Uneori sufixele adăugate la cuvinte de origine franceză indică filiera: –icesc (istoricesc) și –ie (comisie) indică o filieră rusă, –arisi (ocuparisi) – filiera neogreacă, –ălui (provocălui) –filiera maghiară. Și aspectul fonetic al cuvintelor poate pune în evidență filiera: ofițial, serviție trimit la o filieră rusă.

O serie de termeni militari (artilerie, cavalerie, infanterie) sau de administrație (administrație, constituție) cu terminația -ie sunt, de asemenea, luați din rusă în epoca Regulamentului Organic (1829-1859).

Există și cuvinte cu etimologie multiplă, în cadrul căreia una dintre surse este franceza: unele mai vechi (lampă), altele mai noi, mai ales cuvinte internaționale (filozofie). Ulterior, cele mai multe cuvinte franțuzești au fost luate direct din limba franceză.

Probleme etimologice

Cuvintele care au primit atât etimologie franceză, cât și alte etimologii, sunt destul de numeroase. Datorită faptului că franceza a fost limba care a contribuit în cea mai mare măsură la modernizarea vocabularului românesc (alături de latină, neogreacă, italiană și germană), în aprecierea influenței franceze s-a ajuns uneori la exagerări.

Astfel, s-au propus etimologii franceze pentru unele cuvinte românești deși presupusul etimon francez nici nu există. Pentru alte cuvinte s-au propus mai multe etimoane, dar niciunul nu satisfăcea criteriile fundamentale ale etimologiei (mai ales cel fonetic și cel semantic). Într-o serie de cazuri, așa cum au subliniat Al. Graur și Th. Hristea, criteriul fonetic permite să se facă o distincție clară între cuvintele de origine franceză și cuvintele care provin din alte limbi: limonadă provine din fr. limonade sau germ. Limonada, dar varianta sa limonată vine din it. limonata.

Argumente pertinente de natură fonetică au permis corectarea etimologiei cuvântului omagiu, explicat în trecut prin fr. hommage, deși adevăratul său etimon este it. omaggio. Forma -agiu a segmentului final al cuvântului trimite la o origine italiană (ca și în cazul lui naufragiu sau al lui sufragiu); fr. hommage ar fi trebuit să se adapteze cu finala -aj (ca aliaj, viraj). În plus, în împrumuturile din franceză se introduce, de obicei, în pronunțare h (care în franceză este numai grafic), ca în harpon, hotel, huilă, husă.

Alteori, sensul neologismului poate confirma sau infirma etimologia franceză. În cazul lui spicher, considerat de unii împrumut din engl. speaker „vorbitor, orator” avem de fapt a face cu un împrumut din franceză, unde termenul respectiv are sensul „crainic”, ca în română. În aceeași situație este vatman considerat greșit împrumut din engleză, unde cuvântul nu există și, de aceea, trebuie explicat prin franceză.

În sfârșit, trebuie să se țină seama de criteriul cronologic: flanelă, explicat prin franceză datorită celei mai vechi atestări (la C. Negruzzi), are o variantă mai veche (flanel), atestată în secolul al XVII-lea, care ne conduce și la o altă sursă etimologică: germ. Flanell. Presupunerea este întărită de existența lui flanel ca variantă populară.

Există numeroase situații când același termen a fost explicat fie ca un împrumut din franceză, fie ca un derivat pe teren românesc, și de această dată tot din cauză că uneori nu s-au respectat criteriile fundamentale ale unei etimologii corecte. De mai multe ori s-au indicat pentru cuvinte formate pe teren românesc (cum sunt conspirativ, dedicație, identificabil) etimoane inexistente în franceză (conspiratif, dédication, identificable).

Demonstrarea inexistenței cuvântului în franceză este o operație dificilă, mai ales pentru că, frecvent, s-a făcut apel numai la varianta literară a francezei vorbite în Franța. Mioara Avram a arătat că unele derivate care pot fi invocate drept surse ale unor cuvinte românești (de exemplu, calcaros, savonieră) există numai în franceza din Belgia și/sau Elveția.

Adaptarea cuvintelor franceze

Fixarea neologismelor de origine franceză în limba română a fost un proces îndelungat. Prin traduceri au pătruns, la început, cuvinte copiate după modelul francez, care au dispărut ulterior (amurez, ivoriu, musiu, uvraj); acestea au fost ridiculizate de M. Kogălniceanu, C. Faca, V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. L. Caragiale. Unele franțuzisme de acest fel s-au păstrat până astăzi, fără a fi foarte frecvente în limbă (a ambeta, angoasă). Cele mai multe cuvinte franceze s-au impus însă pentru că denumeau noțiuni noi sau au adus deosebiri de nuanțe de sens (acces, cabinet, emotiv).

Adaptarea fonetică s-a produs în mai multe etape, care au fost analizate, în diverse lucrări, de Al. Graur. La început, când cuvintele franceze au fost luate prin neogreacă sau prin rusă, aveau o formă ce reproducea pronunțarea lor în limbile respective intermediare, care le transcriau în propriul lor alfabet. De aceea, în română se scria și se pronunța, într-o vreme, milioner, ofansa, semplu.

În cazul împrumuturilor directe, au apărut dificultăți de adaptare din cauza finalei unor cuvinte franceze, care nu se încadra în categoriile morfologice românești, precum și pentru că unele sunete erau greu de pronunțat. S-a apelat, uneori, la formele italienești sau latine, care erau mai apropiate de română: corespondentul fr. illisible este rom. iligibil.

Ulterior, cuvintele franceze au fost împrumutate pe cale livrescă, adaptate după forma lor scrisă și pronunțate fie conform regulilor românei (sentiment), fie ca în franceză (bleu, ecru); multe au fost incluse în familii ale unor cuvinte înrudite etimologic (fr. soutenir devine rom. (a) susține după (a) ține, fr. science devine rom. știință după (a) ști).

Poziția cuvintelor franceze

Repet: influența franceză este cea mai puternică influență în lexicul limbii române, ea a dus, în cea mai mare măsură, la schimbarea configurației lexicale a limbii noastre. În vocabularul reprezentativ al limbii române, despre care am vorbit în celelalte articole ce tratează cuvintele împrumutate, cuvintele de origine franceză ocupă rangul patru, după elementele moștenite din latină, creațiile lexicale românești și cuvintele din slavă, care se situează pe primele trei locuri.

Sunt 193 de cuvinte, cu o pondere de 7,47%. Procentul crește considerabil prin adăugarea celor 378 de cuvinte cu etimologie multiplă una dintre surse fiind și franceza; ponderea acestei clase ajunge la 22,12% ocupând locul trei în structura vocabularului reprezentativ.

Menționez cuvintele care încep cu a: (a) acorda, (a) adresa, aerian, agricol, anchetă, (a) aparține, apel, artistic, asociație, atac, (a) ataca, atelier, atmosferă, atmosferic, avantaj (numai din franceză) și (a) abate, accident, acid, acord, act, activ, activitate, actor, actual, acțiune, administrație, (a) admira, admirabil, (a) admite, (a) afirma, aliment, animal, (a) anunța, aparat, (a) aplica, artă, articol, artist, (a) asimila, aspect, atenție, autor, autoritate, avocat (cuvinte care au și etimon francez).

Cuvintele de origine franceză din română, la fel ca în celelalte limbi romanice, aparțin unor domenii onomasiologice variate: termeni militari (calibru, carabină), marină (radă), limbaj politico-administrativ (birocrație, patriotism, turism), viață modernă (cochet, restaurant), îmbrăcăminte (redingotă), locuință (parchet), alimentație (șampanie), limbaje specializate (bisturiu) etc. Tot din franceză sunt și numeroase calcuri frazeologice, relativ recente (a avea remușcări, a merge la inimă, a trage chiulul).

""