Istoria limbii române: Câte cuvinte am moștenit din latină?

Autor 40547 vizualizări


Când vorbim despre viața cuvintelor românești trebuie să începem cu... începutul: am arătat în episodul precedent că limba română continuă latina, limba-mamă. Este un adevăr pe care nu mă sfiesc să-l repet ori de câte ori voi avea prilejul s-o fac.

Am precizat, în diferite ocazii, că româna nu se deosebește de celelalte limbi romanice surori, în sensul că toate provin în urma diversificării și evoluției neîntrerupte a limbii latine vorbite, așa-numita latină vulgară sau populară. Lingviștii au interpretat diferit această denumire convențională, care desemnează o realitate complexă.

Ce era de fapt latina vulgară?

Latina vulgară se opunea latinei literare (clasice) prin diverse abateri de la normă. Abaterile respective cunoșteau grade diferite, în raport cu nivelul de cultură al vorbitorilor. Existau unele, nu puține, care erau tolerate (sau chiar consfințite prin uzul limbii vorbite) de majoritatea populației și, așadar, erau răspândite pe întregul teritoriu al Imperiului Roman.

Se poate considera că latina vorbită era o limbă comună de civilizație, mijlocul de comunicare orală între locuitorii statului roman. Ea era relativ unitară, așa cum o dovedește limba inscripțiilor de pe întregul teritoriu al Imperiului Roman. Am spus relativ unitară fiindcă elementele de variație locală sunt mult mai puțin numeroase decât cele de unitate și se reflectă în foarte mică măsură în sursele scrise anterioare secolului 7.

Latina vulgară nu avea un sistem sau o normă autonomă. Ea este cunoscută numai prin texte care conțin abateri de la limba literară, așanumitele vulgarisme. Astfel de abateri apar în inscripții provenind, de obicei, de la vorbitori cu puțină știință de carte, mai rar în scrisori și acte consemnate pe papirus sau pe tăblițe cerate. Există și texte de o întindere mai mare, care provin însă dintr-o epocă mai târzie.

Acestea sunt tratate de medicină umană și veterinară (Marcellus Empiricus, De medicamentis, din secolul 5, sau Mulomedicina Chironis din secolul 4 - mulomedicina „tratarea catârilor, medicină veterinară”), cărți de bucate (așa-zisul Apicius, De re coquinaria, din secolul 4, care conține numeroase rețete culinare, sau Anthimus, De observatione ciborum, din secolul 6, un tratat de dietetică), cărți de agricultură (Palladius, în secolul 5).

Uneori, astfel de abateri apar și în cărți cu pretenții literare: la poetul Commodianus (secolul 3), la istoricii Gregorius din Tours (părintele istoriei Franței), Iordanes (istoric got din secolul 6), la autoarea descrierii unei călătorii la locurile sfinte, Itinerarium Egeriae sau Peregranatio Aetheriae (secolele 4-5).

Cel mai cunoscut text literar cu multe „vulgarisme” voite este Cena Trimalchionis, un fragment din romanul Satyricon al scriitorului Petronius (secolul 1): Trimalchio, un libert bogat de origine orientală, oferă o masă copioasă semenilor săi, la care vorbitorii, oameni cu o cultură rudimentară, foloseau limbajul cotidian, satirizat de Petronius. De reținut că multe „vulgarisme” apar intenționat și în traducerile Bibliei, pentru ca textul să fie înțeles de un public care folosea limba cotidiană (Vulgata, secolele 4-5, este numele dat unei traduceri complete a Bibliei, datorată lui Hieronymus).

Faptele de limbă vorbită apar și în scrierile doctrinare creștine, cunoscutele Predici ale Sfântului Augustin, din secolul 5. Observațiile și recomandările gramaticilor latini (celebrul Appendix Probi, din secolul 3, conține o listă de abateri de la regulile fonetice și gramaticale ale latinei clasice, pe care autorul le combate arătând forma corectă, recomandabilă, a cuvintelor, de ex. vetulus non veclus), precum și remarcile unor scriitori atenți la faptele lingvistice (Cicero, Quintilian) completează informațiile despre latina vulgară. În sfârșit, latina vulgară este uneori reconstruită pornind de la comparația limbilor romanice, care o continuă.

Un astfel de cuvânt moștenit de toate limbile romanice, neatestat în latină, a fost reconstituit sub forma *oblitare „a uita”, pentru că există fr. oublier, rom. a uita, sp. olvidar; în latina clasică era un verb deponent, oblivisci, care nu s-a transmis în nicio limbă romanică. La fel, în loc de pluere „a ploua”, forma clasică, s-a reconstituit o formă *plovere.

În sfârșit, uneori s-a reconstituit sensul pe care îl avea un cuvânt în latina vulgară: focus, care înseamnă „vatră” în limba clasică, trebuie să fi avut în latina vulgară sensul de „foc”, fiindcă în toate limbile romanice continuatorii lui focus înseamnă „foc”. Focus „foc”, termen mai concret, a înlocuit cuvântul clasic ignis. Ca o curiozitate semnalez că, dintre toate limbile romanice, numai în română s-au păstrat urme ale lui ignis, și anume derivatul neatestat în latină *ignitia devenit miață „febră, fierbințeală”, cuvânt învechit și dialectal (există și în arom. ñiață).

Cea mai bună caracterizare a ceea ce s-a întâmplat cu vocabularul latinei vulgare a fost dată de lingvistul francez A. Ernout:

„Se constată mai ales o simplificare, al cărei rezultat este dispariția arhaismelor și a anomaliilor în favoarea formelor regulate, adesea de origine familiară și vulgară. Se constată, de asemenea, o tendință de reducere a numărului de sinonime, a formelor de prisos și de ștergere a nuanțelor de sens; în felul acesta, sărăcirea vocabularului este evidentă, lexicul pierde în precizie ceea ce câștigă în ușurință [de exprimare]”.

Astfel, de exemplu, termenii clasici genu „genunche” sau auris „ureche” au fost înlocuiți cu diminutivele genuculum, respectiv auricula, transmise tuturor limbilor romanice. De asemenea, cuvinte ca os „gură”, edere „a mânca”, care aparțineau stilului înalt al latinei clasice, sunt înlocuite cu cuvinte mai expresive, ca bucca, gula, respectiv comedere, manducare, transmise limbilor romanice (rom. bucă, gură, a mânca; fr. bouche, gueule, manger).

Câte cuvinte am moștenit din latină?

Este o întrebare care mi-a fost pusă de multe ori. Răspunsul meu a fost mereu același: nu știm exact, dar pot spune că este vorba cu aproximație de 2 000 de cuvinte. Sper că nu peste mult timp vom da la tipar o lucrare colectivă pe această temă, cu informații mai complete. Calculul este acum și va fi aproximativ, din diverse motive. Există cuvinte despre care putem spune cu certitudine că provin din latină, dar altele despre care nu avem siguranța că sunt moștenite din limba-mamă, latina.

Știm sigur că un număr de cuvinte provin din latină. Pentru a elimina orice umbră de îndoială în stabilirea originii unor cuvinte, lingviștii țin seama de două criterii fundamentale: concordanța fonetică și concordanța semantică. Spus pe înțelesul tuturor, concordanță fonetică înseamnă că trebuie să existe o concordanță între forma cuvântului românesc și cea a cuvântului latinesc presupus a sta la baza sa.

În unele cazuri, de felul cuvântului crud, lucrurile sunt evidente, dacă vedem că în latină exista crudus. În alte cazuri, un neinițiat în istoria limbii române ar spune că există nepotriviri. Lingviștii însă au observat că aceste nepotriviri se repetă în mai multe situații, ceea ce le-a permis să stabilească o serie de reguli de transformări fonetice (= ale sunetelor), pe care le-au numit chiar legi fonetice.

Fiind legi, ele nu pot fi ignorate, nu te poți „juca” cu ele. O astfel de lege este transformarea lui l intervocalic din latină în r în română (lat. solem > rom. soare, lat. mola > rom. moară). De aceea putem spune că (a) săruta este moștenit din lat. salutare, iar (a) saluta este un împrumut din latină, făcut după ce legea fonetică și-a încetat activitatea.

Concordanța semantică (sau de înțeles) presupune o identitate sau o relație justificabilă între sensurile celor două cuvinte: cel latinesc și cel românesc. În marea lor majoritate, cuvintele transmise din latină limbilor romanice au același sens de bază ca în latină: facere „a face”, ridere „a râde”; dar anima „suflet” și-a schimbat sensul în română ajungând la „inimă” (celelalte limbi romanice păstrează sensul primitiv).

Când demonstrația care explică evoluția de sens de la latină la română nu este convingătoare, etimologia nu este acceptată, deci nu avem un cuvânt ce poate fi considerat sigur moștenit din latină. În lista de circa 2.000 de cuvinte-bază (în calcul nu intră derivatele) sunt incluse nu numai cuvintele din limba română literară actuală (apă, om, cap, iarnă, a plânge etc.), ci și cele păstrate azi doar în graiurile daco-române (ai ,,usturoi” allium, lard ,,slănină” lar(i)dum) sau în dialectele sud-dunărene (arom. fauă ,,linte” faba, arom., megl. tumbă ,,mormânt” tumba).

La acestea se adaugă unele care existau în limba veche (a deșidera desiderare, rost ,,gură” rostrum păstrat azi numai în expresia pe de rost).

Există, în plus, câteva bune zeci de cuvinte despre care știm sigur că sunt moștenite din latină, fără să putem însă preciza din ce cuvânt provin. Astfel sunt cumpăt, a frământa, a lepăda, sprânceană ș. a.

În sfârșit, există cuvinte moștenite de română numai sub forma unor derivate formate cu ajutorul sufixului -uș(ă) de origine traco-dacă: auș ,,moș” < lat. avus + -uș, cătușă ,,pisică” în sec. 18 < lat. cattus + - ușă, mătușă < lat. amita + -ușă, păpușă < lat. pappus + -ușă. Nu știm sigur dacă la lista cuvintelor prezentate mai pot fi adăugate și altele.

a) Există cuvinte pe care unii lingviști, printre care mă aflu și eu, le consideră moștenite din latină, în timp ce alții cred, nu totdeauna pe baza unei demonstrații riguroase, că ar fi împrumuturi din latină. Am arătat mai sus că datorită legilor fonetice putem preciza că săruta este moștenit, iar saluta este împrumut din latină. În alte cazuri însă, de felul lui prat ,,fâneață”, rută ,,plantă numită și virnanț” sau viperă nu putem ști dacă sunt moștenite sau împrumutate, fiindcă rezultatul românesc dacă termenul ar fi fost moștenit este identic cu forma unor împrumuturi ulterioare din latină (consoanele surde intervocalice nu se sonorizează în română, așa cum se întâmplă în limbile romanice occidentale). În aceste cazuri se aduce ca argument apariția cuvântului în vechile texte românești, în care nu există împrumuturi din latină, ci numai cuvinte moștenite.

b) O altă categorie cuprinde cuvintele care au fost explicate ca moștenite din latină, dar evident cu demonstrații neconvingătoare și, de aceea, au fost puse de unii cercetători pe seama unor influențe străine. Numărul acestora este de câteva sute; așa sunt cumătru, mortăciune, talpă.

c) Este ... sigur că nu știm care cuvinte au fost moștenite, dar au dispărut în primele secole ale existenței limbii române. Situația este mai tulburătoare dacă observăm că unele cuvinte s-au păstrat în toate limbile romanice, cu excepția românei. I. Fischer a dat o listă cu 200 de astfel de termeni. În unele cazuri se pot invoca explicații de natură istorică, interesante și pentru cititorii acestei reviste (felul de trai al românilor, departe de mare, ar explica absența unor cuvinte din terminologia navigației ca ancora, portus, puppis „pupa”, ballaena, ostreum „scoică”, velum „velă”; termenii actuali ancoră, port, pupa, balenă, velă sunt împrumuturi ulterioare). Mai greu de precizat este de ce româna nu are urme ale unor termeni latinești, moșteniți de toate limbile romanice, de felul lui amare „a iubi”, avarus „zgârcit”, centum „sută”, errare „a greși”, hortus „grădină”, latro „hoț”, nudus „gol”, pavor „frică”, pauper „sărac” etc. Ce vorbe foloseau românii, înainte de a împrumuta cuvintele slave sau grecești?

""