Autor 8812 vizualizări


Istoricul Ovidiu Cristea, directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“, răspunde la întrebarea:A câştigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni?

Dacă ne raportăm strict la desfăşurarea evenimentelor din 13/ 23 august, consider că a fost o victorie morală, nu una decisivă. Victoriile decisive ale românilor în Evul Mediu se pot număra pe degete:una dintre ele este cea din 1330 împotriva Ungariei, apoi cea din 1475 de la Vaslui, a lui Ştefan cel Mare, împotriva turcilor (cu observaţia că, în ciuda înfrângerii categorice, Mehmed al II‑lea a revenit în forţă anul următor) şi cea de la Codrii Cosminului, obţinută tot de Ştefan cel Mare împotriva regelui polon, Ioan Albert.

La Călugăreni a fost o victorie morală, o încercare de a opri îna­intarea otomană, făcută de un domnitor care în epocă s‑a bucurat de un prestigiu militar imens. Despre acest aspect există menţiuni nu numai în depeşele diplomatice ale reprezentanţilor Veneţiei, Habsburgilor şi ai Poloniei.

De ce o armată de mercenari?

Alte categorii de surse vorbesc de mercenari din ţările învecinate, care preferau să lupte sub stindardul voievodului român, pentru că aveau parte şi de campanii militare, ceea ce echivala cu leafă, pradă de război şi alte beneficii, iar Mihai era un general de succes. După evenimentele din 1595, faima lui creşte vizibil şi deşi în bătălia de la Călugăreni nu avea foarte mulţi mercenari, numărul acestora a sporit constant de la o bătălie la alta. Există două ipoteze cu privire la folosirea pe scară largă a armatei plătite. În opinia lui Nicolae Stoicescu pierderile demografice pe care Ţara Românească le suferise în 1595 stau la baza acestei decizii.

A doua ipoteză este că Mihai a conştientizat faptul că avea nevoie de o armată profesionistă, iar oastea cea mare a ţării, aşa cum se prezenta în 1595, nu îi mai putea servi pentru războiul de la sfârşitul secolului al XVI‑lea. Istoriografia occidentală a vorbit de o „revoluţie militară“ a secolului al XVI‑lea, ce a constat în profesionalizarea armatei, a corpului de ofiţeri, folosirea în număr mare a mercenarilor şi folosirea armelor de foc.

Faţă de oastea de la Călugăreni, în anii următori sub stindardul lui Mihai vor lupta tot mai mulţi mercenari, ajungându‑se ca la Gurăslău să fie o armată de lefegii. În esenţă războiul începe să coste foarte mult, fapt împovărător atât pentru marile puteri ale epocii cât şi pentru Ţările Române. Mihai a fost un general de succes, cu multă iniţiativă, căruia nu îi plăcea să aştepte, ci, dimpotrivă, a căutat mereu să îşi surprindă adversarii. În 1595, retragerea spre munţi era inevitabilă.

În prealabil, voievodul român făcuse demersuri insistente pe lângă Habsburgi şi pe lângă principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, pentru a primi ajutor militar. În ceea ce priveşte tratatul cu acesta, act ce pentru unii istorici echivalează cu o trădare a boierilor, consider că Mihai a dat mandat boierilor, care au mers la Alba-Iulia, să semneze orice în schimbul ajutorului militar, deoarece principatul transilvănean era singurul care putea să i‑l ofere. În acest context are loc bătălia de la Călugăreni.

Cifrele, motiv de dispută

Cifrele au fost întotdeauna obiect de dispută când în discuţie a fost vorba de o bătălie medievală. În primul rând, nefiind o campanie condusă de sultan (de reţinut faptul că, după Suleiman Magnificul, sultanii au condus tot mai rar o campanie, cea de la Meszökeresytes din 1596 fiind una dintre excepţii) efectivele otomane nu erau de 100.000 de soldaţi. Totuşi, având în vedere ţinta campaniei otomane şi anume, cucerirea Ţărilor Române şi iernarea în Ungaria Superioară, putem afirma că numărul trupelor era pe la 50.000 – 60.000 de soldaţi minimum, fără a ţine cont de personalul auxiliar.

De cealaltă parte, Ţara Românească nu putea să strângă mai mult de 10.000 de oameni. La Călugăreni, pe lângă oastea ţării formată din cetele boiereşti şi armata ţărănească, au luptat şi mercenari cazaci, precum şi unguri şi secui trimişi de principele Sigismund Báthory. Din câte se ştie, o parte a acestor efective, conduse de Kiraly Albert, nu au intervenit în desfăşurarea luptei. Din acest motiv s‑a susţinut ipoteza conform căreia acesta era înţeles cu boierii trădători, însă consider că detaşamentul lui Kiraly a constituit rezerva pe care orice general o păstrează şi pe care şi Mihai a păstrat‑o pentru a‑şi asigura, în caz de retragere, drumul spre munţi. La Călugăreni a existat o reală disproporţie de forţe, detaliu care într‑o bătălie modernă contează.

În bătălia din 13/23 august 1595 această superioritate nu a jucat un rol determinant din cauza un spaţiu de manevră îngust, pe un teren mlăştinos din apropierea podului peste râul Neajlov, din apropierea localităţii Călugăreni. Bătălia a început la iniţiativa lui Mihai şi în prima fază a fost un succes pentru români. Apoi turcii au reuşit să respingă şi chiar să treacă dincolo de pod cucerind artileria valahă. Mihai a revenit şi, din fericire pentru domnitorul Ţării Româneşti, flancul stâng al armatei otomane, condus de Hassan-Paşa, care a încercat o învăluire, nu a reuşit să îndeplinească ordinul. La adăpostul nopţii trupele lui Mihai s‑au retras.

Se poate afirma că a fost o victorie morală întrucât, la sfârşitul zilei, oastea Ţării Româneşti era încă în stare de luptă şi nu distrusă. În plus, din punct de vedere strategic, Mihai luase în calcul retragerea în munţi în aşteptarea ajutorului promis. Pe de altă parte, otomanii au rămas stăpâni pe câmpul de luptă, au continuat să înainteze, au ocupat în câteva zile Bucureştii şi Târgovişte şi au început procesul de trasformare a ţării în paşalâc.

Dacă ar fi să aleg o bătălie cu care să fac o comparaţie, aceasta ar fi cea de la Borodino, din septembrie 1812, unde Napoleon a rămas stăpân pe câmpul de luptă şi a reuşit să ocupe Moscova, dar nu a fost o victorie care să îi asigure succesul campaniei. Acelaşi lucru s‑a întâmplat şi aici. Ceea ce şi‑a propus Mihai Viteazul a fost să îi întârzie pe otomani.

Până când au ocupat ţara şi au început transformarea acesteia în paşalâc, deja s‑a ajuns în toamnă. În Moldova, campania otomană s‑a împotmolit din cauza intervenţiei poloneze, iar pentru o continuare a luptelor dincolo de munţi, în Transilvania, era prea târziu. În acest context s‑a produs contraofensiva lansată de Sigismund în colaborare cu Mihai. La scara întregii campanii, bătăliile de la Târgovişte şi Giurgiu sunt victorii mult mai clare, pentru că au alungat trupele otomane şi au anulat tentativa de transformare a Ţării Româneşti în provincie otomană.

Totuşi, în conştiinţa colectivă, Călugăreni a rămas drept cea mai mare victorie a lui Mihai Viteazul ca valoare de simbol. O astfel de ciocnire cu Imperiul Otoman nu mai existase în Ţara Românească din vremea lui Radu de la Afumaţi.

Mitul Steagului Verde al Profetului

Concluzionând, bătălia de la Călugăreni a fost o victorie morală, care a arătat şi trupelor din Transilvania că turcii pot fi opriţi. Sursele timpului, în cea mai mare parte, anunţă o victorie a creştinilor, însă acestea trebuie privite critic. Există multe informaţii care nu se susţin, a se vedea cea despre „capturarea steagului verde al profetului“.

Nu a existat aşa ceva. E vorba de o confuzie între Mehmed Paşa şi Profetul Muhammed, ceea ce explică cât de uşor s‑a făcut confuzia. Un fapt interesant este acela că, într‑o scrisoare către Constantin de Ostrog, Mihai Viteazul scrie că a cucerit steagul lui Mehmed Paşa, pentru ca, spre sfârşitul carierei sale, în raportul către Marele Duce al Toscanei, să spună că în această bătălie a cucerit Steagul Verde al Profetului. Cu alte cuvinte, curentul de opinie era atât de puternic, încât şi voievodul român a făcut această concesie, din motive diplomatice, pentru a obţine un ajutor din partea Ducelui.

Mai citeşte:

A câştigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni?

Bătălia de la Călugăreni:O confruntare care nu a decis nimic

Bătălia de la Călugăreni:O victorie supraevaluată de istorici

Marea bătălie din 1595 a fost la Giurgiu, nu la Călugăreni

Ţările Române, un front secundar

Încercarea de a anexa nemijlocit Moldova şi Ţara Românescă şi campania lui Sinan‑Paşa în Ţara Românească, desfăşurată cu o armată strânsă în grabă, de valoare mediocră (trupele cele mai bune erau mobilizate pe frontul din Ungaria) au eşuat în faţa forţelor creştine superioare rezultate din cooperarea militară a celor trei state româneşti. (...) Pe de altă parte, experienţa distrugerilor din 1595 şi dificultăţile pe care le întâmpina în alcătuirea şi susţinerea financiară a unei armate de mercenari suficent de numeroase l‑au îndemnat şi pe Mihai să evite după 1596 o confruntare majoră cu turcii, preferând chiar să le trimită uneori unele sume de bani simbolice ca haraci.Bogdan Murgescu, Istorie românească – istorie universală (600‑1800), Editura Teora, Bucureşti, 1999

""