A câştigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni? (I)

Imaginea voievodului Mihai Viteazul este aşezată pe una din cele mai înalte trepte în panteonul figurilor istorice româneşti. Totuşi de numele şi acţiunile sale se leagă o sumă de controverse: de la motivaţia pentru care a realizat unirea principatelor, până la imaginea sa de simbol al independenţei, şi de la legarea de glie a ţăranilor, până la victoria în bătălia de la Călugăreni.

Tocmai asupra acestui fapt vom încerca să ne oprim. Pentru mulţi bătălia de la Călugăreni  a devenit un simbol, un tabu, o icoană despre care nu se poate vorbi decât ca despre cea mai mare victorie a lui Mihai Viteazul. Să fie oare aşa? A câştigat el bătălia de la Călugăreni? Şi este aceasta cea mai important victorie a sa?

Răspund istoricii: Bogdan Murgescu, Ovidiu Cristea, Ioan Aurel Pop şi Marius Diaconescu.

Fazele bătăliei

Faza 1

Batălia începe cu atacul oştirii lui Mihai, care în prealabil fusese divizată în două: corpul principal (circa 10.000 de soldaţi), condus de voievod era aşezat pe malul nordic, iar rezerva condusă de Albert Kiraly poziţionată la nord. Mihai a încercat să atragă infanteria lui Sinan în mocirla Neajlovului pentru
a intra în raza tunurilor sale.

Faza 2

Pentru a putea să-şi angajeze toate trupele, Sinan cere ienicerilor să atace frontal pe pod, în timp ce un corp de oaste condus de Hassan Paşa a încercat o învăluire largă prin partea de vest, iar Mehmet Paşa a făcut acelaşi lucru prin est. Lovitura otomanilor a fost puternică. Românii pierd artileria şi se retrag ordonat către trupele de rezervă.

Faza 3

Trupele lui Mihai se regrupează şi resping efectivele lui Mehmed I Paşa şi ale lui Hassan Paşa, provocându-le pierderi considerabile şi datorită tunurilor păstrate cu trupele de rezervă. Otomanii sunt nevoiţi să se retragă însă nu o fac ordonat şi în înghesuială mulţi soldaţi turci mor înecaţi în mlaştină. În aceste condiţii Mihai execută un contraatac, reuşind să recupereze artileria şi să creeze puţină debandadă pe malul sudic al râului.

Oastea lui Sinan Paşa

Sinan-Paşa a venit cu aproape 100.000 de oameni, însă nu toţi erau soldaţi şi nu toate trupele se aflau în momentul luptei la Călugăreni. Se pare că, efectiv în luptă,  au participat 30.000 – 40.000 de soldaţi.

Oastea lui Mihai Viteazul

Trupele voievodului român erau compuse din oastea cea mare a ţării, cetele boiereşti, mercenari cazaci, un contingent mic de moldoveni, precum şi unguri şi secui, trimişi de principele transilvănean. În total, cifrele se ridicau între15-16.000 de soldaţi şi 12 tunuri.

Nicolae Bălcescu descrie bătălia: „Bătrânul Sinan fu călcatâ în picioarele cailor“

„Drumul care merge de la Giurgiu spre Bucureşti trece printr‑o câmpie şeasă şi deschisă, afară numai dintr‑un loc, două poştii departe de această capitală, unde el se află strâns şi închis între nişte dealuri păduroase. Între aceste dealuri este o vale largă numai de un pătrar de milă, acoperită de crâng, pe care gârla Neajlovului ce o îneacă şi pâraiele ce se scurg din dealuri o prefac într‑o baltă plină de nămol şi mocirlă. Drumul acolo trece în lungul acelei văi, parte pre o şosea de pământ, parte pre un pod de lemn, care amândouă sunt aşa de strâmte, încât d‑abia poate cuprinde un car în lărgimea lor.

Această strâmtoare, ce locuitorii numesc Vadul Călugărenilor, fu aleasă de Mihai‑Vodă spre a sluji de Termopile românilor. (…) Mihai‑Vodă vru a se folosi de poziţia şi strâmtoarea Vadului Călugărenilor, în care nu se putea destinde în front mai mult de 12 mii oameni, ca să facă mulţimea turcilor nefolositoare. (…) Dar Sinan, vrând a înainta spre Bucureşti, era nevoit a trece pe la Călugăreni (…) Într‑adevăr, armata lui era, cum ştim, de 180 mii ostaşi, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova şi Ardeal, d‑abia se urca la 16 mii oameni şi 12 tunuri. (…)

În sfârşit, soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/23 august. (…) Mihai trece podul în capul a opt mii ostaşi şi se lasă cu furie asupra osmanlâilor, în vreme ce focul iute şi bine ţinut al puşcaşilor din pădure şi al tunurilor pustieşte armata turcească. (…) Vrăjmaşii, ajutaţi de poziţie, de numărul lor şi de maşinile de război, îşi vin curând în sine şi încep a se lupta cu tărie. (…) După mai multe ceasuri, Sinan desperat de puţinul spor ce a dobândit pân‑atunci, îşi îngloti oştile, strânse pe lângă sine pe toţi paşii şi căpeteniile, îi inimează şi, în capul unei coloane îngrozitoare, făcu o năvală mare şi izbuti a împinge pe ai noştri cu un pătrar de mil înapoi, şi chiar până în tabăra lor, luându‑le şi toată artileria.

Mihai, fără a pierde inima din această neizbândă, îşi culege puterile şi din nou dă năvală asupra turcilor. (…) Dar vrăjmaşul se băte cu inimă, îşi împroaspătă adesea oştile, aceea ce nu pot face ai noştri, şi îi reîmping îndărăt. De trei ori românii împinseră şi prăvăliră pe turci şi de trei ori fură respinşi înapoi. (…)
Soarele acum căta spre asfinţit; românii se luptaseră cu eroism, dar, osteniţi de o luptă lungă şi nepotrivită, ei se plecară numărului celui prea covârşitor al duşmanului; bătălia se putea acum privi ca pierdută de dânşii, dacă vreo împregiurare nu‑i va ajuta şi vreo soartă mai blândă nu le va străluci. Mihai, liniştit şi trufaş în primejdie, mai are încă o nădejde. El trimisesă de dimineaţă să cheme lângă dânsul o ceată de pedestrime ce se afla departe de tabără (...)

Acest ajutor însă, ce ai noştri şi‑l închipuia tare, nu era decât o ceată de trei sute pedestraşi cu puşti din Ardeal. Mihai, fără a pierde vreme, căută a se folosi de acest neînsemnat ajutor şi de reîmbărbătarea oştilor sale, ca să smulgă biruinţa de la vrăjmaş. El îşi preumblă privirea pe câmpul bătăliei, vede mişcările turcilor şi după dânsele îşi pregăteşte pe ale sale. Sinan‑Paşa, văzând retragerea românilor, luase inimă şi vrea a‑i desface şi a‑i răşchira de tot. Spre acest sfârşit, în capul rezervei sale, el umbla a trece podul spre a izbi pe ai noştri în frunte, în vreme ce Hassan‑Paşa cu Mihnea Vodă, din porunca lui, alerga prin pădure să‑i lovească pe la spate.

Mihai atunci se aşează cu ceata de curând sosită la capul podului, spre a întâmpina pre Sinan, trimite pre căpitanul Cocea cu două sute unguri şi alţi atâţia cazaci pedeştri ca să ia pe vrăjmaş pe la spate, şi Albert Kiraly aşeză cele două tunuri, ce redobândise de la turci, într‑o bună poziţie şi stă gata a trăsni pe duşman de ar îndrăzni a trece podul.

Sfârşind aceste pregătiri, Mihai cugetă întru inima sa că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică, spre a descuraja pe turci şi a îmbărbăta pe ai săi (…) şi smulgând o secure ostăşească, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce‑l ameninţă mai de aproape, doboară pe toţi cei ce se încearcă a‑i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman‑Paşa, îi zboară capul, izbeşte şi pe alte capete din vrăjmaşi şi, făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără a fi rănit.(…) Sinan, văzând aceasta, spre a da curaj la ai săi, ia ofensiva şi trece podul. Dar deodată se vede oprit în faţă de Mihai ca de un zid de piatră tare, în dos izbit cu o furie înfocată de căpitanul Cocea, şi în coastă trăsnit de tunurile aşezate pe deal de Albert Kiraly, care, bătând în mulţimea îndesită a turcilor, le găureşte rândurile şi le pustieşte toată aripa dreaptă, punându‑i pe fugă. (…)

În zadar Sinan mustra pe ostaşii ce fugea, acum cu cuvinte ocărâtoare, acum bătându‑i cu măciuca sa înfierată, silind în tot chipul a‑i pune în rânduială şi a‑i întoarce la bătaie. (…) La capul acestui pod sta îmbulzite în neorânduială artileria, cavaleria, pedestrimea, împingându‑se spre a trece care de care mai înainte; dar, văzând că toţi nu pot încăpea pe dânsul, mulţi din turci sunt siliţi a se arunca în baltă, unde îşi aflară moartea. (…)

Bătrânul Sinan însuşi, târât de ai săi şi în graba fugei sale, fu călcat în picioarele cailor şi apoi, împins de suliţa unui ostaş român, căzu călare după pod în baltă cu atâta repeziciune, încât, izbindu‑se de pod, îşi pierdu chiulaful şi feregeaua şi doi dinţi ce singuri se mai afla în gura lui. El era p‑aci să piară sau să cază în mâinile românilor, dacă, din norocirea lui, un voinic soldat din oştile Rumeliei, anume Hassan, nu s‑ar fi aruncat după dânsul ca să‑l scape şi, lăsându‑i calul înnămolit în lut, pe umeri îl scoase de acolo şi îl duse în tabără. (…)

Vestea morţii vizirului se împrăştie între turci, şi cei ce se mai împotriveau deteră şi ei dosul. (…) Hassan‑Paşa şi Mihnea‑Vodă, ce venea să încunjure pe ai noştri, aflând că Sinan a pierit şi că oastea lui e biruită, se trag îndărăt spre tabără. Într‑acel minut, Mihai (…) alerga într‑o parte şi într‑alta prin tabăra turcească, căutând pe Sinan, când, văzând de departe pe Hassan‑Paşa, se luă după dânsul strigându‑i să stea de e viteaz, să se lupte cu dânsul piept la piept, şi când de când era să‑l şi ajungă cu paloşul.

Dar Hassan‑Paşa fugea înspăimântat şi nu se putea ţine pe picioare de groază. El merse de‑şi ascunse ruşinea într‑un crâng spinos, de unde d‑abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi.
Noaptea opri măcelărirea armatei musulmane şi o păzi d‑a fi cu totul zdrobită şi risipită. Românii se întoarseră triumfători în tabăra lor, încărcaţi cu prăzi bogate. Pe lângă tunurile lor ce şi le redobândiră, alte patru tunuri mari d‑ale duşmanului, cai mulţi şi mai multe steaguri, între care steagul cel verde şi sfânt al proorocului, fură trofeele acestei strălucite zile“. (Fragment din „Românii supt Mihai Voievod Viteazul“)

Cum a fost deformată istoria lui Mihai Vodă

Un simbol al unităţii, precum Mihai Viteazul, ilustrează, prin interpretările succesive, gradul de deformare a trecutului, în sensul unităţii şi conştiinţei naţionale prezente. Pentru Nicolae Bălcescu (Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, scriere editată postum în 1863 şi 1878) şi pentru istoriografia romantică în genere, unirea de la 1600 purta pecetea caracterului naţional. Mai târziu, spiritul critic a impus o reevaluare a faptelor. A.D. Xenopol şi P.P. Panaitescu au refuzat orice implicare a conştiinţei naţionale; N. Iorga şi C.C. Giurescu, deşi mai puţini categorici în această privinţă, nu au mers totuşi până la identificarea unei idei naţionale.

(Lucian Boia, Mituri istorice româneşti, Ed. Universităţii, Bucureşti, 1995)

Cronologie

1558 - S-a născut Mihai Viteazul, în familia Cantacuzino, se pare ca fiu nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun (domn al Ţării Româneşti între anii 1554-1557).

1588 – 1591 - Ocupă dregătoria de Mare Stolnic în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, apoi cea de Mare Postelnic în domnia lui Ştefan Surdul

1591 – 1592 - Zideşte mănăstirea „Mihai Vodă“ din Bucureşti. Ulterior este numit în funcţia de Mare Agă şi apoi de Ispravnic

1593 - În timpul domniei lui Alexandru cel Rău devine Mare Ban al Craiovei. Apoi reuşeşte să îl înlăture pe acesta.

1593 - Se împrumută la diverşi cămătari şi obţine numirea ca domn al Ţării Româneşti de către Poarta Otomană.

1594 - Abia numit, Mihai adera la coaliţia anti-otomană, „Liga Sfântă“, şi îi ucide pe creditorii care l-au împrumutat pentru a cumpăra tronul.

1594 - La sfârşitul anului Mihai declanşează ostilităţile cu Imperiul Otoman atacând Giurgiu, Cetatea de Floci, Hârşova şi Silistra.

1595 - Atacă şi localităţile de la sud de Dunăre: Silistra, Măcin, Şiştov, Nicopole, Rahova. Îi înfrânge pe tătarii la Putinei, Stăneşti şi Şerpăteşti.

1595 - Apoi Mihai Viteazul reia atacurile asupra oraşelor Silistra, Hârşova, Brăila, Cervena, Turtucaia şi Nicopole.

1595 (10/20 mai) - Tratatul de la Alba-Iulia, prin care Ţara Românească devine vasală Transilvaniei în schimbul ajutorului militar.

1595 (13/23 august) - Bătălia de la Călugăreni dintre Mihai şi Sinan-Paşa. A doua zi voievodul se retrage, iar otomanii ocupă Bucureşti şi Târgovişte.

1595 (octombrie) - Mihai Viteazul, cu ajutorul primit din partea lui Sigismund Báthory, eliberează oraşele Târgovişte, Bucureşti şi Giurgiu.

1596  - Acţiuni de luptă şi armistiţiu cu Imperiul Otoman. Mihai se întâlneşte cu Sigismund şi îi propune o alianţă împotriva turcilor, însă acesta ezită.

1595 – 1597 - Voievodul zideşte lângă Alba-Iulia o noua catedrală ortodoxă şi o reşedinţă pentru mitropolitul românilor din Transilvania.

1597 - Sultanul Mehmet al III-lea trimite steag de domnie lui Mihai Viteazul, recunoscându-l ca domn în Ţara Românească.

1597 - În acelaşi timp, Mihai duce tratative cu împăratul Rudolf al II-lea, în urma cărora obţine ajutor militar şi protecţia imperial.

1598 (2/12 iunie)  - Se încheie la Târgovişte un tratat de pace cu tătarii, voievodul dorind să obţină neutralitatea acestora în cazul unor lupte cu otomanii.

1598 (septembrie) - Mihai reia ostilităţile cu Imperiul Otoman, însă, o lună mai târziu decide să încheie o nouă pace.

1599 (29 martie) - Sigismund Báthory, renunţă la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory, protejat al polonilor, care era în relaţii bune cu Poarta.

1599 (16/26 iunie) - Mihai Viteazul încheie la Târgovişte un tratat cu solii lui Andrei Báthory, acceptând şi pacea cu otomanii, pentru a câştiga timp.

1599 (august) - Voievodul Ţării Româneşti primeşte din nou“steag de domnie” din partea sultanului Mehmed al III-lea.

1599 (toamna) - Ieremia Movilă, domnul Moldovei, susţinut de Polonia, şi Andrei Báthory încearcă să îl înlocuiască pe Mihai Viteazul cu Simion Movilă.

1599 (18/28 octombrie) - Bătălia de la Şelimbăr. Mihai îl învinge pe cardinalul Andrei Báthory, iar la 1 noiembrie intră triumfal în Alba-Iulia.

1599 - Domnul Ţării Româneşti îl numeşte pe episcopul Ioan de Prislop, mitropolit al românilor din Transilvania.

1599 - Către sfârşitul anului sultanul îl confirmă pe Mihai ca stăpân al Transilvaniei, şi pe Nicolae Pătraşcu, fiul acestuia, domn în Ţara Românească.

1600 (1/11 februarie, Pilsen) - Pentru a-şi întări stăpânirea în Transilvania, Mihai încheie un tratat de vasalitate cu împăratul Rudolf al II-lea.

1600 (8-9 mai) - Armata lui Mihai înfrânge trupele modo-polone ale lui Ieremia Movilă, domnul Moldovei, la Bacău.

1600 (27 mai) - Emite hrisovul din Iaşi în care se intitula „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei“.

1600 (10 septembrie) - Bătălia de la Mirăslău. Mihai este înfrânt de oştile generalului Gheorghe Basta, unite cu cele ungureşti.

1600 (octombrie) - Mihai Viteazul zdrobeşte oştirea otomană care trecuse Dunărea în Oltenia.

1600 (octombrie) - În urma negocierilor cu Poarta, domnitorul Ţării Româneşti obţine neutralitatea otomanilor.

1600 (20 octombrie) - Mihai Viteazul pierde bătălia de la Bucov (lângă Ploieşti) cu oştile poloneze şi este obligat să fugă în exil.

1601 (1 şi 5 martie) - Împăratul Rudolf al II-lea decide să îi acorde sprijin militar lui Mihai împotriva lui Sigismund Báthory.

1601 (3 august) Bătălia de la Gurăslău în care Mihai şi Gheorghe Basta îl înfrâng pe Sigismund Báthory.

1601 (9/19 august) Mihai Viteazul este asasinat în tabăra Câmpia Turzii din ordinul generalului Gheorghe Basta.

Mai citeşte:

Bătălia de la Călugăreni: O confruntare care nu a decis nimic

Bătălia de la Călugăreni: Mihai a obţinut o victorie morală

Bătălia de la Călugăreni: O victorie supraevaluată de istorici

Marea bătălie din 1595 a fost la Giurgiu, nu la Călugăreni