Autor 11480 vizualizări


Femeia a fost considerată de-a lungul Evului Mediu și nu doar în această perioadă, inferioară bărbatului care, dintr-o anumită frică neexplicată încearcă să îi reducă toate calitățile, scoțând în prim plan slăbiciunile acesteia. Pornind cronologic din epocă preistorica și până în cea romantică a avut mai multe reprezentări decât ale bărbatului: zeița rodniciei, zeița Atena sau Fecioara Maria sunt doar câteva exemple care întruchipează celebrele spuse ale lui Goethe “eternul feminin ne înaltă”.

Cu toate acestea însă, ostilitatea și frică față de femeie a bărbatului a fost întotdeauna bipolară – între atracție și repulsie, rădăcinile acestei temeri fiind mult mai complexe decât cele descrise de psihanalistul Freud care punea frica de castitate ca principal motiv, care, nu reprezenta însă decât un concept introdus pentru a evidenția superioritatea bărbatului.

De asemenea, acesta afirmă despre sexualitatea feminină următoarele: “totul este obscur.. și foarte greu de studiat în mod analitic”, considerând totodată că femeia va rămâne pentru partea bărbătească un etern mister, că această niciodată nu știe ce își dorește, aflându-se într-o veșnică contradicție.

Totodată, în comunitățile din America de Nord și India începe să se vehiculeze ideea că, vaginul femeii, deși nu are dinți, este plin de șerpi care i-ar putea castra pe bărbați, teorie regăsită în majoritatea tratatelor de demonologie din Renaștere și care au accentuat frica față de partea femeiască, considerată asemenea unei torțe care trebuie alimentată mereu din punct de vedere sexual.

Maternitatea 

Femeie gravidă, portret pictat de Raphael (aprox. 1505-1506)

Maternitatea întruchipează un alt motiv sugerat pentru care bărbații simț frică față de femeie, Karen Horney justificând acest fenomen prin faptul că, masculii percep temă drept misterioasă și de neînțeles, de unde și explicația destinelor solitare a cuplului bărbat-femeie.

Se consideră astfel că, elementul matern ar reprezenta natură, fapt ce îi oferă femeii darul profeției, iar cel patern istoria, explicându-se teoria conform căreia mamele sunt oriunde aceleași, în timp ce tații sunt condiționați de cultură din care provin. Un mister fiziologic care a fost greu de explicat și a alimentat prezența miturilor este acela al ciclurilor lunare ale femeii.

Cu toate că este atras de fizicul feminin, bărbatul este dezgustat de acest aspect, fiind cunoscută și afirmația de-a dreptul umilitoare la adresă femeilor a Sfântului Augustin “inter urinam et faeces nascimur “ – “ între urină și fecale ne naștem“.

Din cauza acestei probleme, deși naturală și firească, femeia a fost considerată impură în aceea perioadă a lunii, interzicându-i-se îndeletnicirea cu anumite practici de cult, pe motiv că ar provocă rele, de unde și justificarea iconografiei care reprezentau femei atrăgătoare dar a căror sâni, pântece erau putregaiuri.

De asemenea, cultul zeițelor-mume aduc femeia într-o dublă accepțiune: atât a unei ființe dătătoare de viață, cât și a celei care aduce moartea și distrugerea, așa cum afirmă și Simone de Beauvoir, femeia “este haosul în care începe totul și totul trebuie să se întoarcă într o zi“. Punând însă accent pe a două parte, este justificat faptul de ce în toate culturile femeia este cea care se ocupă de îngrijirea morților și de practicile de înmormântare.

Vrăjitoria

În secolele XV – XVII, vrăjitoarele care ar fi ucis copii pentru a-i dărui lui Satan împrăștie o mare frică pentru demonii ucigași de prunci nou născuți. Există astfel, diferite reprezentări vizuale, iconografice mitice: Ereniile grecilor; Amazoanele – devoratoare de carne umană și cea mai spectaculoasă, zeița hindusa Kali căreia I se sacrifică pe an mii de animale și care, întruchipează atât viață dar și războiul, ciumă sau foametea.

De asemenea, multă vreme s-a crezut că între bărbat și femeie nu poate există o prietenie, această fiind văzută că cea care a dus răul în lume, mâncând fructul interzis sau deschizând cutia, așa cum au făcut Eva, respectiv Pandora.

Oprindu-ne la aspectul religios, îl putem aduce în prim plan pe Iisus cu ale sale predici favorabile femeilor, acesta recurgând la ideea egalității dintre sexe, spunându-le fariseilor când aceștia l-au întrebat dacă au voie să își părăsească nevestele pentru un motiv oarecare, întocmai:

”N-ați citit oare de la bun început Creatorul i-a făcut bărbat și femeie și a zis: - Pentru aceea bărbatul va lasă pe tatăl sau și pe mamă să și se va lipi se femeia lui și nu vor mai fi doi ci doar un singur trup? Astfel ei nu mai sunt doi, ci un singur trup”.


Frescă din mănăstirea bulgărească Rila, care condamnă vrăjitoria 

Sfântul Pavel, însă, fiu de fariseu și cetățean roman, nu a reușit după moartea lui Iisus să treacă de la teorie la practică și a impus femeilor un statut inferior bărbaților impunându-le anumite restricții precum purtarea valului pe cap în biserică și nu doar atât. Cu toate acestea, Sf. Pavel nu poate fi considerat un misogin, acesta manifestându-și în repetate rânduri stimă față de femei, care consideră că îi secundă activitățile apostolice.

Antifeminismul în Evul Mediu

Așteptarea sfârșitului lumii a accentuat antifeminismul mai ales în rândul fețelor bisericești, transformând literatură monastică în una caracterizată de misoginism. Tertulian, Sf. Ambrozie, Isidor de Sevilla, Sf. Augustin sau călugării de Cluny precum Odon sunt doar câteva exemple de reprezentanți care au adus prin lucrările și afirmațiile lor într-o lumina nu atât de favorabilă pe urmașă Evei.

Tertulian vorbește în operă să “De monogamia” despre grețurile femeilor însărcinate și de faptul că ele sunt primele care au nesocotit legea lui Dumnezeu; în timp ce Sf. Ambrozie se declară împotrivă căsătoriei aducătoare de păcate, optând pentru virginitate. Toate aceste păreri ale călugărilor sunt îndreptate însă pentru a-și justifica celibatul, scriindu-și ideile într-un moment de singurătate și labilitate psihică, clericii îi îndeamnă și pe alți bărbați să se ferească de căsătorie.

Toma d’Aquino, călugăr dominican, afirmă și el că femeia este imperfectă în comparație cu bărbatul, că doar acesta are rațiune și joacă rolul fundamental în procreare, partea feminină fiind doar un factor receptacol. Totuși a ținut să scoată interdicțiile asupra femeilor pricinuite de ciclul menstrual, aducând argumente științifice.

Biserica, respectiv predicatorii secolului al XIII-lea, determină o agravare a misoginismului deja existent în Europa. Temă preferată de predicatori precum Bernardino da Siena, alscacianul Thomas Murner, Menot, Maillard sau Glapion este cu predilecție aceea că, femeia întruchipa momeală ideală a diavolului care avea drept scop ademenirea bărbatului în iad, creându-se astfel o falsă concepție a unei discrepanțe prost înțeleasă între partea feminină, respectiv masculină. Menot se arată împotriva modei și frumuseții femeii care “este cauza multor rele”, în timp ce Maillard afirmă cu privire la podoabele cu care femeile își îmbrăca gâtul următoarele: “salbele bogate de aur care-i încing gâtul, arată că diavolul o stăpânește și o trage după el“.

Odată cu trecerea timpului, însă, argumentele antifeministe se vor deosebi de cele din trecut doar sub aspectul formei, în secolul al XVIII-lea, Grignion de Montfort își exprimă prin intermediul unei cântări ură să față de femei, această metodă de abordare artistică reprezentând în continuare un mod, deși diferit, de predică: ”Femei de ispravă, fețe frumoase…Vă declar război/Având drept armă adevărul”.

Prin intermediul calităților oratorice, predicatorii nu făceau altceva decât să promoveze în continuare o imagine în dizgrația femeii, părerea care era deja inoculată în mentalitatea populației, mai ales prin intermediul lucrărilor savante care, odată cu descoperirea tiparului se înmulțesc, toate ideile răspândindu-se tot mai facil.

”Viciile și fărădelegile” femeii

Una din lucrările importante ale epocii medievale cu privire la statutul femeii, De planctu ecclesiae (Plângerea bisericii), din anul 1330, redactată la cererea lui Ioan al XXII-lea, de către franciscanul Alvaro Pelayo, este cel puțin în aparență impresionantă datorită faptul că, în a două parte, prezintă o lista de 200 de vicii și și fărădelegi ale femeii.

Printre multe alte aspecte ale lucrării, soțul este îndemnat să nu aibă încredere în nevastă-sa, întrucât această îi poate aduce numai rele: îl poate părăsi, înșela, mai ales că această este caracterizată de trăsături precum: nestatornică, ignoranța, certăreață, pizmașă și periculoasă. Un ultim argument și acuzație asupra femeilor este în raport cu Biserică, acestea dovedindu-se extrem de nedisciplinate în cadrul slujbelor, existând totodată o frică a reprezentanților ecleziastici că această ar putea prelua într-o zi anumite funcții clericale.

Cu toate acestea, se va încerca o lăudă a “femeilor bune”, în principal a Fecioarei Maria prin care, cu toată “nedumerirea” vremii, Dumnezeu a dat dovezi asupra existenței și atotputerniciei Sale. Aceste încercări au fost însă în zadar, majoritatea autorilor medievali având că modele autori din antichitatea păgâna precum Cicero, Terentiu, Seneca, Lactantiu, care nu s-au dat nici ei în lațuri de a scoate în evidența slăbiciunile femeilor. Eternul feminin se diabolizează astfel, atât în ochii Bisericii, artiștilor, scriitorilor cât și în față întregii comunități. După Del Rio, desfrâul, luxul și avariția sunt viciile cotidiene ale femeilor, acestea fiind, prin natura lor, ușuratice sau însetate de lăuda. Benedicti, bazându-se pe Vechiul Testament, va afirma și el în Suma păcatelor că “femeia arde privind… adică se arde și îi arde pe ceilalți”.

Medicii împreună cu reprezentanții Bisericii au susținut de asemenea inferioritatea părții feminine. De la începutul secolului al XVI-lea, ideologii s-au despărțit în două tabere: cei care susțineau cauza femeii și aceia care o contestau. Călugărul medic Rabelais creionează un portret al femeii lascive, necugetate, indiscrete și băgăcioase. Rabelais nu este centrat doar pe disponibilitatea femeii de a procrea, ci există și pentru desfătarea bărbatului, pentru ușurarea treburilor casnice din gospodărie.

Ambroise Pare, deși nu este un antifeminist convins, îndeamnă bărbatul la blândețe față de soția să. Acesta tratează subiectul procreației, punând accent pe faptul că femeia care urmează să nască un băiat este mai bine dispusă și sănătoasă pe timpul sarcinii, pruncul fiind situat pe partea dreaptă, considerată nobilă. Totuși, Dumnezeu este cel care hotăraște sexul copilul, chirurgul având o atitudine defensivă față de soții care își pedepsesc consoartele întrucât nu le-au născut copii de parte bărbătească.

Cel care îi completă teoria chirurgului va fi consilierul și medicul de casă al regelui Henric al III-lea care, în cartea să, dedicată reginei Margareta, afirmă că "masculul este mai demn, excelent și perfect decât femeia". Acesta le explică cititorilor săi cum să facă mai degrabă băieți, decât fete, considerând că momentul cel mai bun pentru a obține băiat este atunci când actul sexual este realizat după sfârșitul ciclului feminin.

Legislatorii, a treia mare autoritate a Evului Mediu susținuți de teologi și medici, susțin inferioritatea totală a femeilor, folosind numeroase citate din Aristotel, Pliniu, legile antice sau lucrările teologice. Tiraqueau, prietenul lui Rabelais dezvoltă această temă, susținând că femeile au mai puțină minte decât bărbații. Tot el spune că, în virtutea geloziei, femeile sunt în stare de lucruri neînțelese, deci să își ucidă bărbatul fiind mai slabi în față ispitelor. Opiniile lui Tiraqueau reînnoiesc o lungă listă de interdicții față de femei, vechi tabuuri din mentalitatea vremii: nu li se permite să predice în biserică și să pătrundă în taberele soldaților.


Activități feminine în Evul Mediu

Acesta a fost numit pe vremea lui ”legislatorul matrimonial”. El a introdus o serie de reguli cu privire la căsătorie, ele nu aveau voie să semneze contracte și nici să dea donații sau facă testament fără acordul soțului. Richelieu întărește argumentele de mai sus referindu-se la Sfântă Scriptură, spunând că nimic nu poate fi mai dăunător statului decât acest sex.

De asemenea, în Evul Mediu, cea mai pesimistă prejudecată asupra grației feminine o vom găsi la demonologii laici care trebuiau să aducă argumente pentru a justifica judecata incorectă a femeilor în față tribunalelor. Cu toate că unii autori au susținut fragilitatea femeii și neputință ei, Jean Bodin refuză să se încreadă în această caracteristică. Acesta se întoarce împotrivă celorlalți teoreticieni care susțin neputință femeii aducând în prim-plan defectele acesteia, considerând că nu trebuie să li se acorde circumstanțe atenuate.

În Franța secolului al XIV-lea, se înrădăcinează ideea faptului că femeile nu au dreptul să acceadă la coană regală precum nu pot avea acces la funcții publice precum avocatură sau-spune autorul-învățătoarelor li s-a interzis să predea lecții copiilor de sex masculin. Totodată, în cazul unui proces, declarația unui bărbat era considerată mai plauzibilă decât a unei femei care nu putea să dea dovezi în cazul tribunalelor, dar în cazurile extreme, această era luată în seamă, mai ales când era vorba de acuzații privind vrăjitoria. Germania anilor 1560-1620 se remarcă prin personalitatea lui Adam Schubert, care, în cartea să “Diavolul casnic”, îl îndeamnă pe bărbat să își bată soția. Scopul cărții, spune însuși autorul fiind acela de a “îndruma femeia la supunere”.

Cu toate acestea însă, în anii 1593 și respectiv 1617, doi păstori se arată înverșunat deranjați de tot războiul pornit împotrivă femeilor, primul afirmând faptul că: “La bordul corăbiilor, în hanuri, prin cârciumi, pretutindeni sunt difuzate tot felul de cărticele care răspândesc peste tot insulte la adresa femeilor, iar aceste lecturi sunt prilej de petrecere pentru toți neisprăviții” în timp ce al doilea păstor își va exprimă următoarea părere:

“Femeile sunt... ținta unei uri nemaivăzute; o mulțime de scriitori se străduiesc să răspândească împotriva sexului feminin cele mai negre calomnii. Ei defăimează căsnicia, se războiesc cu ea pe față”.

În special pe teritoriul Franței medievale, regăsim o serie de proverbe și zicale care au ajuns până la noi și care oglindesc foarte bine societatea și mentalitatea vremii, acestea fiind în același timp un produs al lumii savant întrucât literații perioadei recurg la maximele grecești și române pentru a întocmi aceste proverbe. Cele mai rar întâlnite sunt zicalele pozitive, care însă scot în evident calitățile femeii bune gospodine: “Nevasta bună, face cât o cunună” sau “Cine are nevastă vrednică trăiește mult și bine.”.

Totuși, toate acestea sunt doar o excepție, 7 din 10 proverbe accentuând căderea în dizgrație, precum și slăbiciunile femeilor, dintre care enumerăm câteva: ”Ai nevastă, ai năpastă”, ”Spune-i o singură data unei femei că-i frumoasă și diavolul o să-i repete de zece ori” sau “Dumnezeu îl iubește pe bărbatul căruia îi ia nevastă cu care n-o mai scoate la capăt”. De asemenea, nu puteau lipsi zicalele care fac referire la vrăjitoarele Evului Mediu care au pierit cu sutele pe rug în această perioadă “Femeia mai bucuros ghicește decât aude cuvântul Domnului.”

Reprezentări pozitive ale femeii în Evul Mediu

Dacă este să ne gândim la modul în care sexul feminin a fost întruchipat în mod pozitiv, avem reprezentări a femeii pusă în valoare cu calitățile de stăpână a casei, iubitoare față de soț și copii. Astfel, în cele mai multe reprezentări ale lui Adam și a Evei maternitatea este pusă că fiind egală cu munca masculină: Eva este întruchipată în timp se alăptează un prunc iar Adam săpa; ori alte reprezentări care pun în evident cuplul cosaș-culegătoare, cioban-tunzătoare pun accentul pe ideea că femeia poate fi un ajutor de nădejde al bărbatului.

O regăsim totodată, în ilustrațiile din cărțile de rugăciuni sau alegoriile celor douăsprezece luni ale anului, femei mulgând vacile, torcând, țesând sau îngrijind bolnavii, însă toate aceste îndeletniciri o situează în inferioritate cu bărbatul.

Femeia în arta medievală 

Privind din perspectivă artistică, creatorii vremii se raportează la simbolul feminin și în ceea ce privește îmbrăcămintea. Atunci când aceștia au dorit să întruchipeze calități nobile, demne de urmat, au reprezentat femeia goală sau în tunici după modelul celor antice, în timp ce femeile nefaste sunt îmbrăcate cu vestimentația specifică secolului. În 1547, Leon Davent reprezintă toate viciile, în afară de avariție, în chipul femeilor. Prin urmare, lăcomia este o femeie care stă la o masă și vărsa; lenea este reprezentarea unei femei care doarme în paie lângă un măgar, în timp ce invidia este întruparea unei bătrâne mușcată de șerpi.

Furia și violența feminine sunt alte două caracteristici care sunt reprezentate de către artiști precum Bruegel cu a sa pictură “Dulle Griet”(Margaretă cea turbată) sau iconografia zeiței Diana care, deși fecioară, tulbură întreagă natură. Celebra fabula “Bigorne și Chiche-Face” va trezi un mare interes în perioadă Renașterii franceze. Această poveste îl ilustrează pe monstrul Bigorne care se hrănește cu bărbați buni și care este întruchipat foarte gras, în timp ce Chiche-Face, care devorează femei bune este slăbit că un schelet, monstrul plângându-se de raritatea femeilor supuse. Un alt element extrem de prezent în epocă medievală este acela al femeii bătrâne și slute care întruchipează aliată lui Satan, precum și viciul în toată accepțiunea sa.

În timpul Renașterii și a epocii baroce, o serie de poeți precum Ronsard, Du Bellay, Saint-Amant au realizat în versuri înfățișarea tipului tipic de femeie bătrână: “Mumie ce respiră/A cărei anatomie se zărește/ printr-o piele străvezie.” ; “Din gură-i vânată, răbufnește,…o duhoare spurcată/De care strănuta până și pisicile”. Vrăjitoria este cu atât mai mult o temă care îi interesează pe artiști și poeți, atât fețele tinere, cât și bătrânele practicând din punctul de vedere al bărbaților această “meserie”, i-am putea spune

Trecând prin toate filtrele sociale, artistice, ecleziastice personalitatea femeii care a reprezentat în perioadă Evului Mediu, atât un factor pozitiv, dar mai ales negativ, reușim să surprindem cu măiestrie o imagine a ceea ce a însemnat feminitatea medievală. Totuși, toate aceste surse și elemente nu ne creează o imagine reală a portretului feminin, ci una mitică, bazată pe temerile închipuite pe care această le transmitea în rândul Bisericii dar și a întregii colectivități cu mentalitate misogină.

Bibliografie selectivă:

Delumeau, Jean Frica în Occident (sec. XIV-XVIII) O cetate asediată,2 volume, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.
Bloch Marc, Societatea feudală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996.
Drîmba Ovidiu, Istoria literaturii universale, vol.I, Bucureşti, 1998.
Le Goff, Jacques Omul medieval, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Le Goff, Jacques Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Editura Polirom, Iaşi, 2002.