Autor 26720 vizualizări


Augustin (de Hippona), Sfântul născut Aurelius Augustinus (13.11.354, Tagasta, Numidia, azi Souk Ahras, Algeria – 28.08.430, Hippo Regius, azi Annaba, Algeria;sărbătorit pe 28 august de Biserica Romano-Catolică şi pe 15 iunie de Biserica Ortodoxă). Episcop al Hipponei, unul dintre cei patru Părinţi ai Bisericii Apusene (alături de Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim şi Sf. Grigorie cel Mare), doctor al Bisericii şi probabil cel mai important gânditor creştin după Sf. Pavel, Sf. Augustin a adaptat filozofia Antichităţii la învăţătura creştină, creând un sistem filozofic foarte important şi extrem de puternic. Numeroasele sale lucrări scrise, dintre care cele mai importante sunt Confesiuni(Confessiones, 397 d.Hr.) şi Despre Cetatea lui Dumnezeu(De civitate Dei), au iniţiat metoda exegezei biblice şi au contribuit la fundamentarea gândirii creştine medievale şi moderne. Augustin este considerat remarcabil prin faptele sale şi uimitor prin ceea ce a scris.

Din fericire, o bună parte dintre scrierile lui (peste cinci milioane de cuvinte) au supravieţuit timpului, toate făcând dovada puterii şi a ascuţimii minţii sale (dar şi a unor limite legate de disciplinele şi de nivelul de cunoaştere), iar unele având rara calitate de a fi atras şi reţinut atenţia cititorilor, atât în vremea sa, cât şi astăzi. Stilul lui teologic a modelat creştinismul apusean într-o manieră excedată doar de Biblia însăşi. Lucrările sale continuă să fie relevante şi astăzi, parţial datorită apartenenţei sale la o confesiune predominantă în Apus atât în timpul său, cât şi azi.

Din punct de vedere intelectual, Augustin reprezintă cea mai semnificativă adaptare a tradiţiei platonice antice la ideile creştine realizată vreodată în creştinismul catolic. Augustin a luat contact cu trecutul platonic într-o manieră mult mai limitată şi mai diluată decât au făcut-o mulţi contemporani ai săi care erau vorbitori de greacă. Scrierile sale au fost însă atât de citite şi de imitate în creştinismul apusean, încât sinteza oferită de el privind tradiţiile creştine, romane şi platonice a definit termenii unor tradiţii şi dezbateri ulterioare. Atât romano-catolicii, cât şi protestanţii moderni îi datorează mult lui Augustin, deşi, confruntate cu unele elemente ireconciliabile din gândirea acestuia, nici uneia dintre cele două comunităţi nu i-a fost întotdeauna uşor să recunoască deschis această moştenire. De exemplu, Augustin este recunoscut atât drept un luptător pentru libertatea omului, cât şi ca un apărător elocvent al ideii de predestinare divină, iar ideile sale despre sexualitate sunt umane, în intenţie, dar au fost adesea resimţite ca având efecte opresive.

Viaţa

Augustin s-a născut la Tagasta, un modest orăşel roman dintr-o vale aflată la 64 km de coasta Africii, la doar câţiva kilometri de locul unde ultimele semne de civilizaţie romană dispăreau, înghiţite de dealurile Numidiei. Părinţii lui Augustin erau membri ai clasei respectabile a societăţii romane, permiţându-şi să trăiască din munca altora, dar erau adesea strâmtoraţi financiar. Ei au reuşit, uneori luând bani cu împrumut, să-i dea fiului lor o educaţie foarte elevată şi, deşi mai avea cel puţin un frate şi o soră, se pare că a fost singurul copil dat la învăţătură.

A studiat mai întâi în Tagasta, apoi la şcolile înalte din oraşul învecinat, Madauros, şi la Cartagina, marele oraş african. După o scurtă perioadă de profesorat la Tagasta s-a întors îa Cartagina, unde a predat retorica, cea mai importantă disciplină de studiu pentru un nobil roman, la care, desigur, era foarte priceput. Aflat încă la Cartagina, a scris o scurtă lucrare filozofică, din păcate pierdută astăzi, ai cărei scop era să-i pună în evidenţă meritele şi să-l propulseze în carieră.

Neliniştit şi ambiţios, în 383 d.Hr., la 28 de ani, Augustin a plecat din Africa, vrând să-şi facă o carieră la Roma. Acolo a fost scurt timp profesor, înainte de a fi numit în importanta poziţie de profesor imperial de retorică la Milano. Oraşul, pe atunci reşedinţa obişnuită a împăratului, era capitala de facto a Imperiului Roman de Apus şi locul unde se puteau realiza carierele cele mai strălucite. Augustin povesteşte că el, dar şi numeroşii membri ai familiei, se aşteptau să primească cel puţin funcţia de guvernator provincial, drept posibilă – şi profitabilă – recompensă pentru meritele sale. Însă cariera lui Augustin a cunoscut un eşec la Milano. După doar doi ani, a renunţat la postul de profesor şi, după o perioadă de relativă inactivitate şi de căutare de sine, s-a întors la Tagasta. Acolo şi-a petrecut vremea ca un mic boier local cultivat, ocupându-se de proprietăţile familiei, crescându-şi fiul, Adeodatus, pe care i-l născuse o femeie din clasele de jos care îi era de mult timp iubită (numele i-a rămas necunoscut) şi continuându-şi preocupările literare. Moartea fiului adolescent l-a scăpat pe Augustin de grija pentru transmiterea în bună stare a moştenirii familiei, aşa că a lichidat proprietăţile şi, la 36 de ani, s-a trezit literalmente obligat, împotriva voinţei sale, să intre în rândul clerului din oraşul de coastă Hippona, la nord de Tagasta.

Transformarea nu era cu totul surprinzătoare. Augustin fusese, într-un fel sau altul, preocupat de religia creştină, iar prăbuşirea carierei sale de la Milano fusese pusă în legătură cu intensificarea sentimentelor sale religioase. Toate lucrările sale, începând de atunci încolo, erau motivate de loialitatea sa faţă de o formă specială de creştinism, în acelaşi timp convenţională, dar şi intelectuală. Coreligionarii săi din Africa de Nord au acceptat cu destulă greutate punctele sale de vedere şi stilul distinct, iar Augustin a ales să rămână de partea ramurii „oficiale” a creştinismului, aprobată de împăraţi, dar detestată de cele mai entuziaste şi mai numeroase facţiuni ale Bisericii din Africa.

Competenţele literare şi intelectuale ale lui Augustin i-au dat însă puterea de a-şi exprima ideile despre creştinism într-un mod care l-a diferenţiat de contemporanii săi africani. Avea darul unic de a scrie la un nivel teoretic foarte elevat, pentru cititorii cei mai competenţi, dar, în acelaşi timp, putea ţine predici înflăcărate şi impetuoase, într-un stil pe care îl putea admira şi o audienţă mai puţin cultivată. În 391 d.Hr., la Hippona, Augustin a fost făcut prezbiter (preot cu autoritate mai mică decât aceea a un cleric modern cu acelaşi titlu), iar în 395 sau 396 d.Hr. a devenit episcop, funcţie pe care a ocupat-o tot restul vieţii.

Hippona era un oraş comercial, lipsit de bogăţia şi de cultura Cartaginei sau a Romei, iar acolo Augustin nu s-a simţit niciodată întru totul acasă. Pentru a rezolva probleme ecleziastice, mergea câteva luni pe an la Cartagina, într-un mediu mai binevoitor faţă de talentele sale decât oraşul de adopţie. Educaţia pe care o primise şi mediul cultural îl pregătiseră pentru arta retoricii:manifestarea forţei sinelui prin limbaj îl diferenţia pe orator de tovarăşii săi şi convingea mulţimea să îi accepte punctul de vedere. Faptul că educaţia lui Augustin era în acord cu talentul său natural este cel mai bine observat într-un episod petrecut pe când avea puţin peste 60 de ani. În timp ce vizita oraşul Cesareea Mauretanensis a reuşit, prin forţa personalităţii şi a cuvintelor sale, să calmeze o revoltă incipientă.

Stilul retoric a reprezentat o constantă pe parcursul funcţiunii sale ecleziastice, de-a lungul întregii cariere. S-a aflat mereu în centrul unor polemici, purtate de obicei cu alte persoane de aceeaşi religie. În anii în care trăise retras la ţară şi la începutul perioadei petrecute la Hippona, a scris o serie de mai multe lucrări în care ataca maniheismul, o sectă creştină din care făcuse însuşi parte în adolescenţă şi pe care o părăsise după zece ani, când devenise imprudent să rămână membru.

În următorii 20 de ani, din 390 d.Hr. până în 410 d.Hr., s-a luptat cu perseverenţă pentru a face ca modelul de creştinism creat de el să triumfe asupra celorlalte forme din Africa. Tradiţia autohtonă a creştinismului african ajunsese în conflict cu împăraţii creştini care îi urmaseră lui Constantin (d. 305-337 d.Hr.) şi era respinsă ca schismatică;fusese numită donatism, de la Donatus, unul dintre primii săi conducători. Augustin, împreună cu şeful şi colegul său din Biserica oficială, episcopul Aurelius de Cartagina, au dus o luptă continuă şi necruţătoare împotriva lor, prin intermediul cărţilor scrise de ei, al ajutorului primit din partea capilor Bisericii şi al petiţiilor alerte către oficialităţile romane. Împăratul care era pe tron în 411 d.Hr. a trimis un reprezentant oficial la Cartagina, pentru a pune capăt disensiunilor. Între 1 şi 8 iunie a avut loc o dezbatere publică, în trei sesiuni, la care au participat sute de episcopi din fiecare tabără, şi care s-a încheiat cu o decizie în favoarea Bisericii oficiale. Restricţiile ulterioare privitoare la donatism au făcut ca lupta să se termine în favoarea partidei lui Augustin.

Chiar şi atunci, deşi se apropia de 60 de ani, Augustin şi-a găsit – sau şi-a fabricat – o ultimă mare provocare pentru el însuşi. Indignat de implicaţiile învăţăturilor unui anume Pelagius, predicator rătăcitor, Augustin s-a înflăcărat de o vervă polemică faţă de o serie de idei, pe care Pelagius este posibil să le fi expus. Alţi reprezentanţi ai Bisericii au fost descumpăniţi de atitudinea lui Augustin şi au reacţionat cu prudenţă, însă el a perseverat, ajungând prin 400 d.Hr. să reia atacul împotriva unor călugări austeri şi a unor episcopi respectaţi. La vremea când a murit, punea la cale un amplu, dar neclar atac împotriva ultimului şi celui mai civilizat dintre adversarii săi, episcopul italian Iulian din Eclanum.

În toţi aceşti ani, Augustin şi-a construit o reputaţie de scriitor, nu doar în Africa, ci şi dincolo de graniţele ei. Faptul că a cultivat cu grijă pe aceia aleşi pentru a purta corespondenţă îi făcuse cunoscut numele în Gallia, Spania, Peninsula Italică şi în Orientul Mijlociu, iar cărţile lui circulau prin toată lumea mediteraneeană. În ultimii ani de viaţă a alcătuit un catalog al cărţilor scrise de el, adnotându-le cu multă grijă, pentru a putea respinge orice acuzaţie de inconstanţă. A avut adversari, dintre care mulţi au lansat atacuri înflăcărate la adresa lui, deşi, în general, aceştia nu şi-au pierdut respectul faţă de el datorită puterii şi eficienţei scrierilor sale. În ciuda celebrităţii, Augustin a murit fără să se realizeze.

Pe vremea tinereţii sale, sfârşitul epocii Pax Romana era de neconceput, însă în ultimul său an de viaţă, el şi concetăţenii săi din Hippona au fost asediaţi de o armată de invadatori care ajunseseră în Africa prin strâmtoarea Gibraltar. Contemporanii îi numeau vandali, iar forţele lor de atac erau alcătuite dintr-un grup amestecat de „barbari” şi aventurieri în căutarea unui loc unde să se stabilească. Hippona a căzut la puţin timp după moartea lui Augustin, urmată foarte repede de Cartagina. Vandalii, al căror crez creştin era mult mai particularist decât oricare dintre cultele cu care se răfuise Augustin în Africa, au stăpânit N Africii timp de un secol, până când armatele romane trimise din Constantinopol au invadat iar regiunea şi le-au răsturnat sistemul. Însă moştenirea lăsată de Augustin în ţinutul său natal nu a supravieţuit practic morţii sale.

Renaşterea creştinismului ortodox din sec. VI d.Hr., sub protecţia Constantinopolului, s-a sfârşit în sec. VII d.Hr., odată cu invaziile islamice care au smuls permanent Africa de Nord din sfera de influenţă a creştinismului, până la încercarea de recreştinare, timidă şi care astăzi dispare cu rapiditate, făcută de colonialismul francez din sec. XIX.

Augustin a supravieţuit prin scrierile sale. Obiceiul său de a le cataloga i-a ajutat mult pe colaboratorii săi. Volumele esenţiale din opera literară a lui Augustin au supravieţuit şi au ieşit intacte din Africa. Se spune că rămăşiţele sale pământeşti au fost duse în Sardinia, apoi la Pavia (Italia), unde sunt păstrate într-un relicvariu şi venerate. Indiferent care este adevărul, nu este imposibil ca o parte dintre adepţii lui Augustin să se fi retras în Sardinia, luând cu ei trupul episcopului şi cărţile sale. Aceasta rămâne cea mai bună presupunere.

Sfantul Augustin - Confesiuni

Repovestirea vieţii

Povestea anilor de tinereţe este bine cunoscută – cu mult mai bine decât a oricărui alt grec sau roman respectabil. În Confesiunilesale, Augustin îşi povesteşte tinereţea foarte convingător şi puţini biografi rezistă tentaţiei de a o scurta, ca să servească scopurilor lor. Totuşi, este o povestire teologică din punct de vedere structural şi relatată cu un scop complex, alegerea evenimentelor semnificative fiind făcută cu mare atenţie. Augustin intenţiona, în esenţă, să se autojustifice şi autocreeze. Deşi a avut un succes modest în timpul vieţii lui Augustin, lucrarea a devenit apoi tot mai importantă, definindu-i viaţa aşa cum îşi dorise el, în modalităţi evidente, dar şi subtile.

Pentru Augustin, momentul de cotitură în viaţa sa a fost cel al convertirii la o formă puternică şi foarte particulară de creştinism. El menţiona că a trăit experienţa respectivă la Milano şi şi-a explicat întregul parcurs ulterior al vieţii punându-l în relaţie cu ea. Însă contemporanilor li s-a părut ciudat că el a pus în evidenţă tocmai acest moment – într-o perioadă când se afla, în mod foarte convenabil, departe de Africa şi de privirile curioase care ar fi vrut să-i cunoască motivaţiile şi acţiunile – ales dintr-o viaţă ce nu părea a fi fost întotdeauna chiar aşa cum o povestise el. Nici unul dintre puţinii lui contemporani care au citit Confesiunilenu pare convins de povestea felului în care distracţiile tinereşti au lăsat loc maturităţii austere.

Augustin era mereu respectuos şi reţinut. Nici el, nici biografii săi moderni nu au ajuns la esenţa personalităţii sale. Iar mărturiile pe care le-a lăsat în Confesiunipentru cei care se ocupă de psihobiografie nu au uşurat deloc munca cititorilor moderni care vor să-l înţeleagă;în mod ciudat, citirea în registru freudian a lui Augustin, din sec. XX, a pus accentul pe aceleaşi evenimente emoţionale pe care le-a povestit şi el, o asemenea lectură devenind astfel prizoniera intenţiilor de lectură ale lui Augustin.

Faptele concrete din povestea lui religioasă sunt că era fiul Monicăi, botezată în creştinism, şi al lui Patricius, care s-a botezat pe patul de moarte, când Augustin era adolescent. Nici unul dintre cei doi nu era foarte evlavios, însă Monica a devenit mult mai cucernică la văduvie, iar creştinii o venerează ca sfântă. Pe când era copil, Augustin a intrat în Biserica creştină ca un catihet încă nebotezat, iar în diferite momente ale vieţii s-a gândit să se boteze, însă a amânat momentul din prudenţă. La educaţia lui clasică s-a adăugat şi o lectură curioasă, însă superficială, a Scripturilor creştine;apoi a făcut o pasiune pentru maniheişti, bucurându-se de tovărăşia şi de polemicile lor, la care a luat parte cu înflăcărare, aproape zece ani. S-a asociat cu maniheiştii şi i-a folosit ca instrument politic, chiar şi după ce a susţinut că s-a îndepărtat de credinţa lor;ajuns la Milano, i-a abandonat. În acel oraş, unde Ambrozie devenea vestit ca apărător al ortodoxiei, Augustin a descoperit ortodoxia – sau cel puţin a considerat că aceasta este satisfăcătoare ca practică a unui om de bună condiţie. Însă chiar şi când a acceptat să primească botezul de la Ambrozie, în 387 d.Hr., reunind astfel religia mamei sale şi practicile culturale ale tatălui, a reuşit să-şi construiască un creştinism al său, propriu.

Influenţat într-o anumită măsură de Ambrozie, şi-a transformat creştinismul într-un rival şi un înlocuitor al austerităţii filozofilor antici. După ce a citit textele lui Platon şi a înţeles corect o parte a doctrinei acestuia, Augustin a hotărât că, de fapt, creştinismul era posibil doar dacă el reuşea să depăşească limitele ce i-ar fi fost impuse de vreo faţă bisericească – aşa că a hotărât să rămână celibatar, cu toate că era un laic şi nu i se cerea acest lucru. Viaţa lui lumească, în care avusese o mulţime de iubite, a luat sfârşit, iar Augustin a acceptat abstinenţa sexuală ca preţ al credinţei. După o iarnă lungă, petrecută retras din calea ispitelor oraşului, s-a dus la Ambrozie pentru a fi botezat, iar apoi a plecat pe neştiute din Milano şi în următorii patru ani a trăit în singurătate. Nu prevăzuse că acest stil de viaţă avea să-l ducă la intrarea în rândurile clerului creştin şi probabil ar trebui să-l credem când afirmă că nici nu voise acest lucru.

Era deja episcop al Hipponei când a început să-şi scrie povestea vieţii, ca o dramă a căderii şi măririi, a păcatelor şi convertirii, a disperării şi a mântuirii. Şi-a scris povestea într-o perioadă când nu era înconjurat de suspiciune – adversarii lui donatişti considerau că era foarte ciudat, sau cel puţin foarte în interesul lui, că atunci când plecase din Africa era un maniheist nebun, iar la întoarcere susţinea cu sfiiciune că fusese botezat în Biserica oficială. Se pare că felul în care şi-a povestit viaţa avea ca scop să-i întărească pe adepţii lui şi să-i dezarmeze pe adversari. În cazul în care Confesiunilen-ar fi ajuns până la noi, nu am fi bănuit ce poveste se află în spatele lor. Ar trebui să învăţăm să o ascultăm fără să lăsăm ca naraţiunea egocentrică să ne orbească, pentru a putea citi cu un ochi proaspăt viaţa lui Augustin.

Sf. Augustin - Confesiuni

Confesiunile(Confessiones, 397 d.Hr.)

Deşi povestirea autobiografică ocupă o mare parte din cărţile a noua şi a treisprezecea aleConfesiunilor, ea este exterioară scopului lucrării. Pentru Augustin, confesiunile sunt un termen atotcuprinzător pentru discursurile religioase oficiale:rugăciunea către Dumnezeu, învinuirea de sine, mărturisirea credinţei. Cartea este o meditaţie bogată în semnificaţii a unui bărbat în floarea vârstei (abia împlinise 40 de ani când a scris-o) care se gândeşte la cursul şi sensul vieţii sale. Opoziţia dintre rătăcirile trecute şi noua sa poziţie oficială, ca episcop, este pusă în evidenţă în multe feluri în cadrul cărţii, nu în ultimul rând prin faptul că un text care începe ca o povestire despre copilărie se termină cu o analiză extinsă şi foarte teologică a Genezei. Prin urmare, firul narativ merge de la începuturile vieţii unui om la cele ale societăţii umane. Între aceste două extreme, relatarea despre păcat şi mântuire reţine atenţia celor mai mulţi cititori.

Cei care încearcă să descopere în ea amintirile unui mare păcătos sunt, invariabil, dezamăgiţi, fiind adesea zăpăciţi de amănuntele nesemnificative ale eşecului, care însă îl preocupă pe autor. Relatarea mântuirii are o mai mare importanţă. Augustin este influenţat mai ales de puternicele predici intelectuale ale afabilului episcop Ambrozie, un diplomat înnăscut, care împacă, pentru el, atracţia exercitată de cultura intelectuală şi socială a Antichităţii, de care Augustin era atras şi pe care o cunoştea ca nimeni altul, cu învăţăturile spiritual-creştine. Legătura între cele două este felul în care Ambrozie expune, iar Augustin receptează o parte dintre doctrinele lui Platon, aşa cum fuseseră ele preluate în Antichitatea târzie de şcoala neoplatonică. Augustin i-a dat ascultare lui Ambrozie şi a citit, în traducere latină, câteva dintre operele extrem de dificile ale lui Plotin şi Porfir;de la ei şi-a însuşit o viziune intelectuală a căderii şi ridicării sufletului omului, o viziune pe care a găsit-o confirmată în lectura Bibliei, aşa cum o propunea Ambrozie.

Totuşi, pentru Augustin, religia nu a fost niciodată o problemă strict intelectuală. Cartea a şaptea din Confesiunirelatează o convertire total satisfăcătoare din punct de vedere intelectual, însă cartea a opta, absolut extraordinară, îl ajută să facă necesarul pas înainte. Augustin n-ar fi putut să ajungă singur să-şi dorească ritualul purificator al botezului, fără să se desprindă total de dorinţele carnale. Pentru el, botezul presupunea renunţarea la sexualitate în toate manifestările sale. Augustin relatează înConfesiunică a ajuns la voinţa de a renunţa la sexualitate după ce a citit epistolele Sf. Pavel. Scena hotărâtoare a avut loc într-o grădină din Milano, unde a avut impresia că aude o voce de copil care-i spunea:„Ia şi citeşte”(în latină:Toile, legere), şi imediat după aceea el a găsit în scrisorile Sf. Pavel inspiraţia pentru a adopta o viaţă de castitate.

Restul Confesiunilorsunt în mod esenţial o meditaţie despre faptul că, deşi studiază continuu scripturile şi încearcă să înţeleagă înţelepciunea divină, tot nu reuşeşte să atingă perfecţiunea şi despre felul în care, odată ajuns episcop, Augustin face pace cu propriile defecte. Volumul, îmbibat de limbajul Bibliei, este o operă de o mare forţă şi măiestrie artistică.

Sf. Augustin - Despre cetatea lui Dumnezeu

Cetatea lui Dumnezeu(De civitate Dei)

La 15 ani după scrierea Confesiunilor, într-o vreme când Augustin aproape că pusese capăt îndelungatelor sale conflicte cu donatiştii (ori ceruse sprijinul autorităţilor pentru a face acest lucru), însă înainte de a începe să se ridice chiar el împotriva pelagienilor, lumea romană a fost zguduită de vestea unui conflict armat în Peninsula Italică. O armată de strânsură, avându-l în frunte pe Alaric, un general de origine germanică şi căruia i se încredinţase conducerea unei bande „barbare”, încerca de mult să smulgă imperiului anume privilegii, atacând din timp în timp şi jefuind regiunile prospere ale acestuia. În 410 d.Hr., forţele lui Alaric au atacat şi cucerit chiar Roma, unde au rămas câteva zile, înainte de a se îndrepta spre S Italiei. Semnificaţia militară a acestui gest era de-a dreptul nulă – debandada guvernării romane devenise atât de mare, încât era aproape la ordinea zilei ca bande înarmate să ţină prizoniere provincii întregi, iar trupele de care vorbim aveau să mai hoinărească vreo zece ani, înainte de a se stabili în Spania şi în S Franţei de azi.

Însă efectul simbolic pe care l-a avut cucerirea Romei de către străini, fapt fără precedent de când galii reuşiseră acest lucru în 390 î.Hr., a zguduit încrederea multor oameni, preocupaţi de soarta lor, de-a lungul întregii lumi mediteraneene. Şi, cum acest lucru se întâmpla la nici 20 de ani după edictul decisiv împotriva „păgânismului”, dat de împăratul roman Teodosiu I în 391 d.Hr., au apărut de îndată speculaţii potrivit cărora poate că Imperiul Roman greşise faţă de zei. Poate că noul zeu creştin nu era atât de puternic pe cât păruse. Poate că vechii zei îşi apăraseră mai bine supuşii.

E greu de spus cât de serioase ori de puternice erau aceste argumente;în vremea aceea, păgânismul era în derivă, iar creştinismul de neclintit de la cârma guvernării. Însă Augustin a văzut în murmurele de îndoială o ocazie excelentă pentru polemică, pe care o căutase îndelung, aşa că a sărit în apărarea căilor lui Dumnezeu. E destul de improbabil că aceia care se îndoiau şi cititorii lui ar fi fost păgâni. În cel mai rău caz, e clar că audienţa pe care o ţintea el era formată din mulţi indivizi aflaţi într-o afiliere exterioară faţă de Biserica creştină. În următorii 15 ani, edificând o argumentaţie laborioasă, el a schiţat un nou mod de a înţelege societatea umană, plasând cetatea lui Dumnezeu deasupra şi împotriva cetăţii omului. Roma a fost detronată – iar prădarea oraşului considerată fără importanţă – în favoarea Ierusalimului ceresc, adevărata casă şi origine a cetăţeniei pentru toţi creştinii. Cetatea omului era condamnată să fie distrusă, iar cei înţelepţi trebuiau să-şi păstreze „actele” de locuitori ai cetăţii de sus, care trăiesc în această lume ca pelerini ce tânjesc după întoarcerea acasă.

Despre Cetatea lui Dumnezeuîmpotriva păgânilor(De civitate Dei contra paganos, 413-426/427 d.Hr.) este împărţită în 22 de cărţi. Primele zece resping pretenţiile de putere divină ale diferitelor comunităţi păgâne. Ultimele 12 reiau povestea biblică a omenirii, începând de la Geneză până la Judecata de Apoi, oferind ceea ce Augustin consideră a fi adevărata istorie a cetăţii lui Dumnezeu, iar istoria cetăţii omului, inclusiv istoria Romei, poate fi înţeleasă cum trebuie numai dacă este plasată prin confruntare cu cetatea lui Dumnezeu.

Lucrarea este prea lungă şi uneori, mai ales în ultimele cărţi, prea discursivă ca să poată fi citită astăzi cu uşurinţă în întregime, însă este impresionantă ca întreg şi fascinantă în anumite părţi. Atacul usturător din primele cărţi la adresa păgânismului este memorabil şi eficient, întâlnirea cu platonismul, în cărţile 8-10, are o mare importanţă filozofică, iar ultimele cărţi (în special cartea a 19-a, în care apare viziunea adevăratei păci) oferă o imagine a destinului uman care avea să rămână convingătoare timp de cel puţin o mie de ani. Într-un fel, Cetatealui Dumnezeueste (chiar în mod conştient) reluarea creştină a Republiciilui Platon şi a imitaţiei platoniciene a lui Cicero, Republica.

Cetatea lui Dumnezeua fost citită în numeroase moduri în decursul Evului Mediu, unele puncte fiind considerate în mod virtual un document fondator al ordinii politice regale şi papale, pe care Augustin cu greu şi-ar fi imaginat-o. Ea este o viziune extrem de contradictorie a vieţii oamenilor, care acceptă dezastrul, moartea şi dezamăgirea, păstrând speranţa într-o viaţă mai bună care urmează să vină, o speranţă ce reuşeşte să uşureze şi să dea un sens vieţii în această lume.

Revizuiri(Retractationes, 426-427 d.Hr.)

O carte care, din multe puncte de vedere, este la fel de neobişnuită ca şiConfesiunile, scrisă în ultimii ani ai vieţii, oferă o lectură retrospectivă a carierei lui Augustin. Formal, volumul este un catalog al scrierilor sale, cuprinzând comentarii referitoare la împrejurările elaborării acestora şi retractări sau rectificări ulterioare. (Unul dintre efectele cărţii a fost că le-a uşurat cititorilor medievali găsirea şi identificarea operelor autentice ale lui Augustin;de aceea, ea este un factor important în supravieţuirea atâtor opere ale sale.) Un alt efect al cărţii
este că le inculcă şi mai mult imaginea  vieţii lui Augustin aşa cum a conceput-o el. Foarte puţine lucruri din acest volum sunt false ori neconcludente sau inexacte, însă forma şi prezentarea lor fac din carte una de propagandă. Aşa cum se prezintă aici, Augustin a fost credincios, consecvent şi neşovăielnic, în doctrină şi în viaţă. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut ar fi putut detecta la el fie progrese, fie tergiversări, în funcţie de punctul lor de vedere.

Despre doctrina creştină(De doctrina christiana, cărţile 1-3 396/397d.Hr., cartea a patra, 426 d.Hr.)

A fost începută în primii ani de episcopat ai lui Augustin, dar terminată după treizeci de ani. În această imitaţie a oratoriei lui Cicero, în scopuri creştine, el elaborează o teorie a interpretării Scripturilor şi oferă un ghid practic pentru cei care vor să devină predicatori. Cartea a exercitat o mare influenţă în Evul Mediu, ca tratat de educaţie ce susţinea primatul învăţăturilor religioase bazate pe Biblie. Accentul pe care-l punea pe interpretarea alegorică a Scripturilor, făcută în nişte parametri foarte lacşi, era în mod special semnificativ, şi rămâne de interes pentru filozofi datorită modului subtil şi plin de influenţă în care Augustin discută teoria „semnelor”, precum şi pentru felul în care limbajul reprezintă realitatea.

Despre Sfânta Treime(De Trinitate, 399/400-416/421 d.Hr.)

Cele mai răspândite şi îndelungate controverse teologice din sec. IV d.Hr. au avut ca subiect doctrina creştină a Trinităţii – reprezentată prin Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Africa lui Augustin a rămas în mare parte în afara acestor dispute, majoritatea lucrărilor fiind scrise în greacă, limbă pe care teologul o cunoştea foarte puţin şi, de aceea, nu avea acces la aceste scrieri. Însă el cunoştea foarte bine prestigiul şi importanţa subiectului, de aceea şi-a expus propria părere despre el în cele 15 cărţi ale volumului. Augustin adoptă cu grijă o poziţie foarte în linia oficială, potrivit spiritului timpului său şi al vremurilor ce i-au urmat, însă adaugă propriile accente în felul în care prezintă asemănarea dintre Dumnezeu şi om:el consideră că treimea lui Dumnezeu se reflectă într-o galaxie de trinităţi asemănătoare în sufletul omului şi, de aceea, vede aici atât setea de meditaţie, cât şi raţiunea profundă a optimismului referitor la condiţia umană.

Comentarii literale la Geneză(De genesiad litteram, 401-414/415 d.Hr.)

Pentru Augustin, povestea creaţiei din Cartea Facerii reprezintă scriptura prin excelenţă. El a scris cel puţin cinci tratate extinse despre aceste capitole (dacă includem aici şi ultimele trei cărţi din Confesiunişi cărţile 11-14 din Cetatea lui Dumnezeu). Tratatul acesta este rezultatul multor ani de muncă, de la sfârşitul anilor 390 d.Hr. până prin 410 d.Hr. Noţiunea de comentariu „literal” poate să surprindă pe mulţi dintre contemporani, căci expunerea istorică a naraţiunii e scurtă şi se referă mai degrabă la relaţiile implicite între Adam şi Eva şi omenirea căzută. Este de menţionat că subtextul tuturor scrierilor lui Augustin despre Facere era hotărârea sa de a valida bunătatea lui Dumnezeu şi a creaţiei sale împotriva dualismului maniheist.

Predicile

Aproape o treime dintre lucrările care au supravieţuit constau în predici, care cuprind peste un milion şi jumătate de cuvinte, majoritatea notate de scribi în timp ce el vorbea spontan. Predicile acoperă o paletă largă de subiecte. Multe sunt simple prezentări ale scripturilor, citite cu voce tare în timpul slujbei, potrivit regulilor bisericeşti, însă Augustin a urmărit şi anumite teme. Există predici pornind de la cei 150 de Psalmi, adunate chiar de el într-o colecţie separată, Ennarationes in Psalmos(Enaraţiuni pornind de la Psalmi, 392-418 d.Hr.). Sunt probabil cele mai importante opere ale sale ca autor omiletic, căci în poezia spirituală înălţătoare a evreilor el descoperă mesaje pe care le poate aplica în mod consistent la viziunea sa austeră, plină de speranţă şi realistă despre creştinism. La un nivel intelectual mai ridicat se află Tractalus in evangelium Iohannis CXXTV(Tratat despre Evanghelia lui Ioan, 413-418 d.Hr.), care alcătuieşte un comentariu total al celei mai filozofice dintre Evanghelii. Alte predici sunt grupate mai ales în funcţie de scripturi, dar merită să notăm că Augustin nu a vorbit prea mult despre profeţii veterotestamentari, iar afirmaţiile despre Sf. Pavel sunt consemnate mai degrabă în lucrările scrise decât în predicile publice.

Primele scrieri

Modernii care au făcut o pasiune pentru naraţiunea din Confesiunisunt foarte interesaţi de lucrările lui de tinereţe, scurte şi atrăgătoare, multe oglindind stilul şi maniera dialogurilor lui Cicero, într-un conţinut nou, cel al creştinismului platonizant:Contra academicos(împotriva academicienilor, 386 d.Hr.), De ordine(Despre ordine, 386 d.Hr.), De beata vita(Despre viaţa fericită, 386 d.Hr.) şi Soliloquia(Solilocvii, 386/387 d.Hr.). Aceste opere se aseamănă şi nu prea cu scrierile ulterioare, ecleziastice, semnificaţia lor istorică şi biografică fiind dezbătută cu patimă, însă aceste dispute nu trebuie să ascundă faptul că sunt piese încântătoare şi sclipind de inteligenţă. Şi, dacă numai ele ne-ar fi rămas de la Augustin, el tot ar fi rămas un personaj foarte respectat, deşi minor, al literaturii latine târzii.

Lucrările polemice

Au supravieţuit peste o sută de titluri scrise de Augustin, cele mai multe dedicate discutării controverselor care agitau spiritele ecleziastice în timpul anilor săi de episcopat. Probabil că, dintre operele scrise împotriva maniheiştilor, Confesiunilerămâne cea mai atractivă şi interesantă;secta respectivă este foarte puţin cunoscută azi, din cauza respingerii amănunţite a doctrinelor sale gnostice, mai pline de idiosincrazii, ca să aibă prea mare importanţă. Însă polemica dintre Augustin şi donatişti a avut o rezonanţă modernă, datorită rolului jucat în crearea unei relaţii între Biserică şi stat (în viziunea lui Augustin, statul şi Biserica folosindu-se reciproc deliberat pentru a-şi atinge scopurile) şi deoarece a susţinut cauza unei Biserici universale, împotriva particularităţilor locale. Pentru teologie, în De baptismo contra Donatistas(Despre botez;401 d.Hr.), Augustin îşi expune mai clar ideile antidonatiste, însă o altă lucrare, Gesta Collationis Carthaginensis(Actele Conciliului de la Cartagina, 411 d.Hr.), dă, mai stenografic, o idee mai clară despre politicile şi impresiile proaste ale schismei.

Problemele puse de atacurile lui Augustin la adresa pelagianismului au o istorie lungă în cadrul creştinismului, ieşind în mod vizibil din nou la suprafaţă în dezbaterile din timpul Reformei despre liberul arbitru şi predestinare. De spiritu et littera(Despre spirit şi literă, 41 d.Hr.), scrisă pe la începutul controversei, este relativ irenică şi îşi expune foarte frumos punctul de vedere. De gratia Christi et de peccato originali(Despre graţia lui Hristos şi despre păcatul originar, 418 d.Hr.) este o expunere mai metodică. Poziţiile cele mai puternice pe care, în ultimii ani de viaţă, Augustin se plasează în favoarea predestinării sunt prezentate înDe praedestinatione sanctorum(Despre predestinarea celor sfinţi, 429 d.Hr.) şi De dono perseverantiae(Despre darul perseverenţei, 429 d.Hr.).

Spiritul şi realizările Sf. Augustin

Influenţa Sf. Augustin a fost imensă în Evul Mediu. Au supravieţuit mii de manuscrise, iar multe biblioteci medievale serioase – care nu aveau mai mult de câteva sute de cărţi – posedau mai multe lucrări ale lui Augustin decât ale oricărui alt scriitor. Această celebritate este paradoxală cu atât mai mult cu cât multe dintre ele au fost recuperate după moartea sa, din locuri şi comunităţi aflate foarte departe de el. Augustin era citit cu lăcomie într-o lume în care creştinismul devenise atât de important într-un mod pe care el nici măcar nu-l visase, adică o lume care nu semăna cu cea căreia i se adresau cărţile sale.

O parte din succesul lui se datorează puterii de necontestat a scrisului său, o alta norocului pe care l-a avut de a-şi menţine o reputaţie de om al doctrinei oficiale, nepătată nici de dezbaterile referitoare la cele mai extremiste idei ale sale;dar, în primul rând, Augustin şi-a găsit vocea în câteva teme pe care le-a expus elocvent de-a lungul carierei sale. În tinereţe, când, în Solilocvii, se întreabă ce vrea să cunoască, îşi răspunde:„Numai două lucruri:pe Dumnezeu şi sufletul”. Astfel, el vorbeşte despre respectul pentru un Dumnezeu îndepărtat, distant şi misterios, dar şi puternic şi prezent fără încetare în orice timp şi loc. Totus ubique(în latină, Totul peste tot) este cuvântul-cheie, mereu repetat, al doctrinei lui Augustin.

În acelaşi timp, Augustin surprinde amărăciunea şi nesiguranţa condiţiei umane, centrată pe experienţa izolată şi individuală a persoanei. Căci, din tot ce scrie despre comunitatea creştină, creştinul lui stă singur în faţa lui Dumnezeu, captiv într-un trup şi suflet unic, dureros de conştient de felul diferit în care se cunoaşte pe sine şi în care poate cunoaşte alţi oameni – de la distanţă şi cu mare greutate.

Probabil că Augustin a fost un prieten mult prea autoritar pentru cei care l-au cunoscut, o forţă vijelioasă, de neînfrânt, dar nu observăm în preajma lui nici un prieten atât de apropiat cum a fost Atticus pentru Cicero sau Lou Andreas-Salome pentru Rainer Maria Rilke, ceilalţi doi solitari foarte elocvenţi. Însă Augustin are o mare capacitate de observaţie. Sinelui său izolat în prezenţa lui Dumnezeu îi este refuzată chiar şi satisfacţia solipsismului:sinele nu se poate cunoaşte până când Dumnezeu nu se îndură să le reveleze fiinţelor umane identitatea lor, şi nici măcar atunci nu este posibilă nici o încredere, nici o odihnă.

Despre Augustin şi ideile sale s-au scris mii şi mii de pagini. Datorită importanţei sale, el este adesea adus în discuţie pe marginea unor subiecte (de la imaculata concepţie până la etica contracepţiei) pe care cu greu şi le-ar fi imaginat ori le-ar fi discutat. Însă tema Dumnezeului imperial şi cea a sinelui condiţionat sunt foarte profunde şi merg departe, explicând refuzul său de a accepta doctrinele maniheiste ale unui diavol puternic, în război cu Dumnezeu, particularismul donatist, confruntat cu religia universală, sau afirmaţiile pelagienilor despre autonomia şi încrederea oamenilor. Ideile sale despre sexualitate şi locul femeilor în societate au fost testate cu amănuntul şi găsite în ultimii ani, însă şi ele îşi au rădăcinile în singurătatea unui om îngrozit de tatăl lui – ori de Dumnezeul lui.

Omul Augustin şi experienţa lui, atât de viu înfăţişată şi, în acelaşi timp, învăluită în Confesiunilesale, dispar din faţa noastră, fiind înlocuite de învăţătorul senin pictat în arta medievală şi renascentistă. Merită să amintim că Augustin şi-a sfârşit viaţa într-o comunitate care tremura pentru bunăstarea materială şi că a ales să-şi trăiască ultimele zile singur într-o chilie, punându-şi pe perete, într-un loc de unde îi putea vedea, cei şapte Psalmi ai căinţei, pentru a se răfui o ultimă dată cu păcatele sale, înainte de a se înfăţişa creatorului său.

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/12/29/sfantul-augustin-viata-si-opera/