Magia în textele Inchiziției: ce înţelegeau din magie oamenii din Evul Mediu

Autor 2115 vizualizări


 

Fuziunea dintre magie și erezie nu a apărut ca un răspuns – sau ca o critică – la adresa Bisericii sau a acțiunilor sale. Magia făcea deja parte, de foarte multă vreme, din cultura europeană, transmisă de la strămoșii antici precreștini și perpetuată sub diverse forme de-a lungul timpului. Ideile despre magie, relația sa specifică cu erezia și pericolul pe care magia îl reprezenta față de creștinism (din perspectiva Bisericii) s-au schimbat foarte mult în ultimele secole ale Evului Mediu, iar aceste neliniști crescânde ale comunității creștine vor reprezenta bazele ecleziastice, legale și psihologice ale faimoaselor procese ale vrăjitoarelor din secolele XVI-XVII.

În varianta simplă, practicarea magiei era de obicei definită drept „exercitarea unui control supranatural asupra naturii de către ființele umane, cu asistența unor forțe mai puternice decât ele”. Elementele cheie ale acestei definiții sunt control asupra naturiiși manipularea sau folosirea unor forțe mai puternicedecât cele umane. În fața vulnerabilității umane în fața forțelor naturii, este ușor să înțelegem de ce atâtea persoane au fost atrase de ideea magiei. Mai mult, încrederea în eficiența practicilor magice a ajuns să fie o marcă a lumii europene premoderne, penetrând toate straturile societății, de la țărani la nobili și până la clerici.

Ideile dspre magie și erezie erau foarte diverse și au cunoscut o transformare înceată de-a lungul vremii. De aceea, nu putem identifica momentul precis în care atitudinile față de magie s-au schimbat. Istoricii au propus însă primul sfert al secolului al XIV-lea ca perioada care a adus o epocă nouă în relația dintre inchizitori, erezie și „magicieni”. Ansamblul fără precedent de dezastre care a caracterizat secolul al XIV-lea (foamete, Marea Ciumă, criza schismei papale și războaiele) a avut cu siguranță un efect important asupra psihologii populare. Oamenii au început să caute vinovați, întrebându-se cine poate să fie de vină pentru toate aceste nenorociri. Ca atare, ostilitatea împotriva ereticilor și a evreilor a crescut considerabil, iar aceste două categorii au ajuns să fie identificate și cu imaginea demonică a vrăjitoriei.   

Creșterea interesului Inchiziției față de problema magiei, la începutul secolului al XIV-lea, se reflectă în textele acestei instituții:în manuale și îndreptare. Spre exemplu, în 1326, Papa Ioan XXII publică o listă de acte magice interzce pe care inchizitorii le puteau cerceta, între care se numără invocarea demonilor sau abuzul sfintelor taine ale euharistiei și botezului.

Unul din inchizitorii locali care au răspuns la directivele papale a fost Bernard Gui din Toulouse, care a redactat el însuși un manual despre Practica Inchiziției. Spre deosebire de Papa, ale cărui idei despre magie se bazau pe pratica elitistă a necromanției, Gui era familiarizat și cu tradițiile magice populare. În manualul său, el îi îndeamnă pe Inchizitori să-i interogheze pe suspecți și cu privire la practicile magice obișnuite precum ritualurile de vindecare sau farmecele de dragoste. Acest manual practic al lui Gui a circulat foarte mult în Europa în secolele XIV-XV, iar ideile sale (inclusiv încrederea sa în esența demonică a actelor magice) a avut o influență foarte mare asupra viitoarei teorii inchizitoriale referitoare la magie.

 

 

 

 

 


 

Jennifer Kolpacoff Deane, A history of medieval heresy and Inquisition, 2011