Cine falsifică istoria lui Avram Iancu, d-le prof. Bolovan?

Autor 37836 vizualizări


Discursul promovat de Avram Iancu în timpul revoluţiei, care poate fi rezumat la „Daţi în cap ungurilor” a avut succes în 1848-1849 şi are priză la cititori şi astăzi. Este astăzi acest mesaj de actualitate? Cui îi serveşte, d-le prof. Bolovan?

Avram Iancu este personalitatea istorică care ocupă primul loc în ierarhia celor mai cântaţi eroi ai poporului român. Atât cântecele populare, cât mai ales cântecele patriotice cultivate prin „Cântarea României” sau „Flacăra” l-au ales adesea ca subiect pe Craiul Munţilor. Majoritatea românilor au învăţat despre Avram Iancu din aceste cântece sau văzând zecile de statui care împânzesc oraşele transilvănene. Cele câteva rânduri din manualele de istorie nu suplinesc absenţa informaţiilor despre viaţa şi activitatea lui Iancu şi, cu atât mai puţin, despre evenimentele din Transilvania din 1848-1849. Practic cunoştinţele majorităţii românilor se reduc la „Iancu i-a bătut / i-a omorât pe unguri”.

Reacţiile „isterice” la articolul meu despre Avram Iancu publicat în paginile revistei Historia în cadrul unui grupaj intitulat de redacţie „Avram Iancu:erou sau criminal?” pot fi înţelese doar datorită succesului discursului naţionalist din cărţile de istorie. Dacă iese din tiparele discursului naţionalist istoricul este ostracizat.

Un profesor universitar specialist în demografie istorică, d-l prof. Ioan Bolovan, a ţinut neapărat să îmi dea o lecţie, ca să mă pună la colţ prin verdictul Domniei Sale. Poate aşa o să mă învăţ minte şi nu o să mai scriu pentru demistificarea istoriei.

Replica d-lui prof. Bolovan, afişată iniţial pe blogul său personal şi apoi pe pagina de internet a revistei Historia, depăşeşte limitele bunului simţ prin asumarea rolului de cenzor care dictează ce am sau nu am dreptul să scriu. Ştiu din timpul studenţiei că la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, o onorabilă instituţie de învăţământ superior unde, spun cu mândrie, am studiat, exista obiceiul ca profesorii să stabilească direcţii de cercetare pe un ton care aducea cu cenzura.

Citeşte aici replica profesorului Bolovan la articolul apărut în revista HISTORIA

De fapt este vorba aici de un conflict între reprezentanţii şcolii vechi de istorie cu rădăcini în naţionalismul socialist al epocii Ceauşescu şi istoricii direcţiei noi de cercetare, sătui de falsuri şi mistificări ale istoriei naţionale. Un coleg al d-lui Bolovan a ajuns membru al Academiei Române după ce a scris în urmă cu mai mulţi ani o carte împotriva celei mai vândute cărţi de istorie din România postdecembristă, renumita „Istorie şi mit în conştiinţa românească”  a lui Lucian Boia, profesor la Universitatea Bucureşti. Probabil că vrea să îi calce pe urme colegului său şi atacă orice tentativă de demistificare a istoriei.

 O altă problemă ridicată de această reacţie este cea a incapacităţii românilor ardeleni de a-şi depăşi mentalitatea de victimă, de iobag asuprit. La şcoală învăţăm că românii din Transilvania au fost iobagi asupriţi şi exploataţi de ungurii cuceritori. Acesta este discursul dominant în cărţile de istorie, în manuale, filme sau cântece patriotice. Este greu pentru majoritatea românilor să accepte că şi ungurii erau iobagi, ba chiar plăteau mai multe dări decât românii. Din rândul nostru, al românilor ardeleni, au fost sute de nobili români. Unii au ajuns pe funcţii înalte, ca Balc şi Drag, Iancu de Hunedoara, Nicolaus Olahus, Ştefan Josika ş.a. Ba mai mult, primul rege naţional al Ungariei, Mathia Corvin, este de origine română. Noi, românii ardeleni, am avut generali în armata imperiului şi juzi la curtea regală. Dar acestea sunt subiecte care deranjează şi în manualele de istorie învăţăm doar că am fost iobagi asupriţi. Cui îi serveşte atitudinea de victimă sau iobag asuprit? „Qui prodest?”, vorba profesorului Bolovan...

Domnia sa este deranjat că nu sunt specialist în istoria revoluţiei din Transilvania şi am îndrăznit să scriu pe această temă sensibilă. Da, într-adevăr sunt specialist în istoria medievală a Transilvaniei, nu în istoria secolului al XIX-lea.

Cu ce drept Dvs. vă asumaţi rolul de judecător pe ce teme se poate scrie, uneoribine, alteorinu? Să vă dau un exemplu de istoric specialist pe istoria medievală a Transilvaniei, care nu a înţeles absolut nimic din istoria Transilvaniei, deşi a scris mii de pagini:celebrul academician Ştefan Pascu, sub a cărui îndrumare aţi crescut cei mai mulţi istorici clujeni!

Care spirit al epocii paşoptiste ar trebui să îl pătrund în sensurile sale adânci? Discursul promovat de Avram Iancu în timpul revoluţiei, care poate fi rezumat la „Daţi în cap ungurilor”? Ca profesor nu pot să îmi permit să promovez ura interetnică, nu pot să îmi pemit un discurs naţionalist. Dacă aveţi capacitatea să înţelegeţi deontologia profesională a unui profesor de istorie îmi veţi da dreptate. Deşi citind materialele Dvs. de pe blog, mă îndoiesc că sunteţi în stare să vă asumaţi un discurs apartinic, fără nuanţe naţionaliste.

Mă bucur că îmi contestaţi lecturile despre revoluţie şi îmi asociaţi lecturi din Karl Marx şi Mihail Roller. Nu uitaţi că într-un articol de popularizare a istoriei, cum este cel publicat în Historia, nu poţi insera o mulţime de note care să dovedească o lungă listă de lucrări citite pe tema respectivă. Nu o permite economia, adică formatul revistei. Pe de altă parte, nu sunt obligat să îmi asum interpretările Dvs. sau ale altor istorici „consacraţi”. De ce trebuie să îmi asum tezele marxiste ale maestrului Dvs., dl. prof. Liviu Maior, care nu se poate debarasa de învăţăturile sale marxiste (normal pentru un prieten al lui Ion Iliescu) şi insistă pe rolul maselor ţărăneşti în revoluţia din 1848 din Transilvania, inventând calităţi revoluţionare pentru gloata răsculată (Liviu Maior, 1848-1849. Români şi unguri, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p.7 et passim).

Citeşte aici articolul ce a declanşat întreaga dispută între istorici

Nu neg naţiunii române dreptul de a fi ajuns singură la 1848 la conştiinţa identităţii ei şi la fixarea propriei agende politice. Vă reamintesc ceea ce am scris în articol, dar se pare că Dvs nu aţi vrut să vedeţi:„Din perspectivă românească, românii au făcut revoluţie în Transilvania. Liderii politici români au considerat că mişcarea lor face parte din revoluţia ce a cuprins cea mai mare parte a Europei”. Vă rog să nu uitaţi să integraţi evenimentele din Transilvania în contextul general european. Nu uitaţi că francezii sunt cei care au aprins scânteia revoluţiei şi doar în acest context general european s-au desfăşurat evenimentele din Transilvania. Nu mai decupaţi evenimentele istoriei româneşti din context, cum prea des se întâmplă în operele Dvs., mari istorici! Nu ştiu ca în Ardeal românii să fi declanşat revoluţia înaintea ungurilor la Pesta. Refuzaţi să acceptaţi realitatea evoluţiei mişcării revoluţionare pe linia Paris – Viena – Pesta – Transilvania? Sau poate aveţi Dvs. izvoare secrete care să probeze „unicitatea momentului” pentru românii din Transilvania?!

Dl. Bolovan a chiulit de la cursurile de metodologie istorică în care este predată critica internă a izvoarelor. Avem două surse despre discursul lui Avram Iancu la Vidra din mai 1848. Primul este o relatare a şefului tatălui lui Iancu, comitele cameral, martor ocular, care relatează la câteva zile distanţă de evenimente. A doua sursă este ancheta austriecilor, cunoscută sub numele ancheta Kozma, care este realizată la câteva luni distanţă şi consemnează răspunsurile celor anchetaţi. Care sursă este credibilă, dl. prof. Bolovan? Să vă explic de ce raportul şefului tatălui lui Iancu are credibilitate în faţa anchetei Kozma:este scris de un martor ocular la câteva zile distanţă de evenimente. Memoria imediată are mai multă credibilitate decât memoria pe termen lung! În aceeaşi discuţie a capacităţii Dvs. de a citi sursele intră şi invocarea de către Dvs. a ovaţiilor cu care Avram Iancu a fost întâmpinat la Oradea de unguri. Nu uitaţi că învingătorul ia totul!

De ce subcapitolul din articol despre crimele românilor din Transilvania este o manipulare?

Chiar şi maestrul Dvs, dl. Liviu Maior, nu contestă atrocităţile românilor. Desigur că încearcă întotdeauna să îi disculpe pe români:ba un ungur a tras un foc de armă când românii negociau predarea ungurilor, ba era un exploatator nobilul maghiar căruia românii i-au omorât şi familia etc. Chiar şi aşa maestrul Dvs. este obligat de mulţimea surselor să admită că românii au ucis unguri neînarmaţi. Să cităm câteva exemple pentru a reîmprospăta memoria Dvs., d-le prof. Bolovan. La Sângătin nobilii şi familiile lor s-au retras la reşedinţa din sat, fiind înconjuraţi de aproape 10000 de ţărani români. După un schimb de focuri, când să ajungă la o înţelegere, „un necunoscut” a tras asupra românilor. „Cuprinşi de furie, aceştia i-au prins pe nobili şi familiile lor şi i-au ucis pe loc. Şi-au pierdut viaţa peste 140 de bărbaţi, femei şi copii.” Lângă Baia de Criş românii au prins nişte unguri ce mergeau la Brad:„în satul Vaţa i-au omorât muieri cu prunci cu tot 14 inşi. Jefuiri tot aşa au decurs la Criscior, Brad, Baia de Criş, Hălmagiu Mare şi pe la alte sate şi curţi domneşti...”. (Liviu Maior, 1848-1849. Români şi unguri, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 299).

D-le Bolovan, contestaţi că românii au omorât copii, femei şi în oameni neînarmaţi unguri în 1848-1849? Cum etichetaţi uciderea oamenilor care nu poartă arme? Vă rog să consultaţi orice dicţionar şi veţi vedea că este un singur cuvânt:CRIMĂ!

De ce vă place să vorbiţi doar de crimele ungurilor şi să negaţi realitatea crimelor românilor? De ce nu recunoaşteţi în cărţile Dvs. ca specialist în istoria revoluţiei că cifra de 40000 de români omorâţi de unguri a fost vehiculată de un ziar din Leipzig în epoca respectivă? Aşa cum ziarele scriau în decembrie 1989 că Ceauşescu a omorât 60000 de revoluţionari. Cui foloseşte manipularea românilor printr-un discurs naţionalist despre istorie? Cui îi serveşte ura interetnică promovată de istorici ca Dvs.?

Cel puţin dl. Maior are decenţa să numească evenimentele din Transilvania „război civil”, moderând astfel formula „război de eliberare naţională” a istoricului clujean Gelu Neamţu. Indiferent cum am numi aceste evenimente, paralela cu evenimentele din Bosnia şi Croaţia de după 1990 nu este deloc deplasată. Aceleaşi reacţii, aceleaşi atitudini şi aceleaşi falsificări, în funcţie de perspectiva din care sunt tratate evenimentele. Ceea ce pentru unii este un război de eliberare, pentru alţii este crimă.

Cireaşa de pe tort, cum numiţi Dvs. ultimul subcapitol despre pasivitatea politică a românilor era adresată Dvs, d-lor specialişti în istoria românilor din Transilvania sec. al XIX-lea. Ţin minte şi acum cursurile în care era lăudată opţiunea politică a românilor ardeleni după 1867, pasivitatea politică. Pentru „marele public” ce ştie istorie mai mult din filme şi cântece patriotice, să recapitulăm că în momentul anexării Transilvaniei la Ungaria în cadrul Imperiului Austro-ungar în 1867 liderii politici ai românilor ardeleni, majoritatea activi în revoluţia din 1848, au refuzat să se implice în viaţa politică, deşi în anii anteriori ai regimului liberal austriac au dobândit o poziţie politică majoritară în Transilvania. Dieta Transilvaniei fusese majoritar românească. Desigur că anexarea la Ungaria a desfiinţat dieta ardeleană. DAR chiar şi aşa, pe baza sistemului de vot cenzitar, românii puteau să aibă cel puţin 7% din locurile din Parlamentul Ungariei. Experienţa ultimelor guvernări din România postcomunistă ne demonstrează, prin politica UDMR-ului, ce se pot face cu cei 7% într-un Parlament.

Ioan cavaler de Puşcariu a spus foarte clar în urmă cu un secol că românii au pierdut în plan politic din cauza pasivismului, pe care îl numea o „maimuţărie”. Desigur, această interpretare a lui Ioan cavaler de Puşcariu pune în umbră meritele Memorandum-ului. Ne place să ne plângem că ungurii au vrut să ne deznaţionalizeze, dar uităm că am cules ce am semănat. „Nu legea de naţionalitate magyarizează, ci legile aduse mai târziu în decursul pasivităţii noastre.”(Ioan cavaler de Puşcariu, Notiţe despre întâmplările contemporane.Partea a II-a.Despre pasivitatea politică a românilor şi urmările ei, ediţie îngrijită de Nicolae Josan, Editura Scriptorium, Bucureşti, 2004, p. 93) Ne lăudăm în istoriografie cu o acţiune care ar merita trecută într-o carte intitulată „Deciziile politice greşite ale românilor”! Dar asta deranjează, de unde mai scoatem eroii?

Aşa că cireaşa de pe tort era o invitaţie către Dvs., dl. Bolovan, ca specialist, şi către colegii Dvs. să renunţaţi la lauda celei mai proaste opţiuni politice a românilor ardeleni şi poate în timp veţi rescrie corect istoria Transilvaniei. Eu am spus în articol că liderii politici români au copiat „conştient sau nu” pasivismul lui Avram Iancu. Dar e greu de înţeles...

D-le cenzor Bolovan, de ce trebuia să mă mulţumesc cu testamentul lui Avram Iancu din 1850 prin care îşi dăruia întreaga avere naţiunii române pentru înfiinţarea unei Academii de Drept? Ca să falsific istoria? S-a pus în practică acel testament? A mai rămas ceva din averea lui Iancu la moartea sa? Ştiţi destul de bine cum a murit Avram Iancu. De ce vreţi să manipulaţi opinia publică şi să induceţi cititorul în eroare că Iancu ar fi murit sărac deoarece şi-a donat averea naţiunii române? Între proiectul lui din 1850, când era „pe val” şi realitate este o foarte mare diferenţă. Cui serveşte minciuna pe care vreţi să o promovaţi, dle Bolovan?

Cel care decide cui serveşte falsificarea istoriei lui Avram Iancu şi în general a istoriei românilor este publicul, consumatorul de istorie. Iar istoricii pot să scrie pe placul publicului sau la comandă de partid. Documentele ne relevă adesea adevăruri care deranjează, dar măcar o parte a istoricilor ne asumăm dreptul de a scrie conform izvoarelor, fără cenzură.

Avram Iancu a fost omul momentului 1848. Asumarea crimelor comise de români în 1848-1849 de către istoriografie şi conştientizarea lor de către publicul consumator de istorie nu scade cu absolut nimic măreţia lui Iancu. Istoricii trebuie să aibă libertatea interpretării, nu trebuie cenzuraţi nici de slujbaşii Academiei, nici de cititorul însetat de eroi şi de sânge.

A accepta diversitatea de opinii reflectă un minim nivel de cunoaştere şi inteligenţă. Nouă, românilor, cunoaşterea ne lipseşte, dar ne place să ne minţim că suntem atotştiutori.