Dosarul Historia despre Avram Iancu stârneşte dispute între istorici

Sunt un cititor relativ constant (şi) al revistei Historia, însă numărul 113 din luna mai a.c. mi-a provocat o mare dezamăgire. În primul rând, pe copertă, pe fondul imaginii reprezentându-l pe Avram Iancu, un titlu provocator: „Avram Iancu, erou sau criminal?”.

Desigur, înţeleg foarte bine că din raţiuni de marketing, pentru a capta interesul publicului, ziarele şi revistele, uneori şi cărţile de specialitate dar nu numai, trebuie să conţină titluri care să te îndemne să le cumperi şi să le citeşti. Dar în acest caz consider că a fost o eroare regretabilă, o formulare total neinspirată şi incorectă. Coroborând titlul de pe copertă cu subtitlul unuia dintre cele două articole despre Avram Iancu pe care le conţine acest număr (este vorba despre materialul scris de domnul lect. univ. dr. Marius Diaconescu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti), respectiv  «Câteva dintre crimele românilor în timpul „revoluţiei” », un cititor cu mai puţină cultură istorică ar rămâne doar cu imaginea aceasta, deformată, despre unul dintre cei mai importanţi lideri ai românilor din Transilvania în timpul revoluţiei de la 1848-1849. Astfel, între gestul provocator şi iresponsabil al lui Csibi Barna care în 15 martie a.c. l-a spânzurat simbolic pe Avram Iancu şi strategia de marketing a redacţiei, asociată cu articolul domnului Marius Diaconescu nu este nicio diferenţă. Doar că l-am mai condamnat încă o dată la moarte pe Avram Iancu!

În opinia noastră, subtitlurile din material, respectiv titlurile celor 13 subcapitole ale articolului domnului Marius Diaconescu nu-i aparţin unui istoric. Nu pot să-i aparţină unui istoric fiindcă uneori ele nu coincid cu conţinutul, iar alteori demonstrează dacă nu lipsă de onestitate şi deontologie profesională, cel puţin grave lacune istorice şi istoriografice! Dar să aduc câteva argumente în acest sens în continuare.

Prima nedumerire la citirea revistei a fost legată de faptul că autorul articolului despre Avram Iancu pe care îl voi comenta în continuare este un istoric ce nu s-a ocupat cu adevărat de anii 1848-1849, respectiv domnul Marius Diaconescu. După câte ştiu eu din timpul studenţiei sale şi mai apoi din volumele de Bibliografia istorică a României, lucrare/instrument de referinţă în orice istoriografie şi care este editată de câteva decenii de Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, domnul Marius Diaconescu este un cercetător al istoriei medievale a Transilvaniei. Fireşte că nimeni nu-i interzice unui medievist să se documenteze şi să scrie despre alte subiecte istorice din antichitate sau perioade mai recente. Şi uneori o poate face cu rezultate bune, pe baza unor lecturi temeinice şi a respectării deontologiei profesionale. Alteori însă, mai cu seamă în subiecte sensibile, delicate, lecturile de suprafaţă îl pot împiedica pe cel care scrie tangenţial şi meteoric despre teme îndepărtate de domeniul lui de specializare să intre cu adevărat în spiritul epocii, să surprindă sensurile adânci ale unui eveniment sau personalităţi. Dacă mai este vorba şi de rea credinţă la mijloc asociată cu lipsa unor lecturi fundamentale şi recente despre un subiect, atunci cu siguranţă că acest gen de articole ne pot îndepărta de adevărul istoric. Fiindcă nu poţi să nu constaţi, de la primul subcapitol intitulat „Revoluţie sau contrarevoluţie românească în Transilvania în 1848-1849?”, şi până la ultimul subcapitol intitulat „Moştenirea lui Avram Iancu – pasivismul politic”, o lipsă crasă de documentare asupra temei, o oarecare anchilozare a autorului în lucrări ideologizante ca pe vremea lui Mihail Roller! Pe urmele lui Karl Marx şi Mihail Roller, domnul Marius Diaconescu îi cataloghează contrarevoluţionari pe toţi cei care la 1848-1849 au luptat împotriva revoluţiei maghiare.

După cum am perceput eu articolul de faţă, domnul Marius Diaconescu şi-a propus să spulbere mituri istorice, să corecteze clişee, să dea sentinţele pe care Domnia sa le consideră juste despre evenimente şi personalităţi istorice, şi astfel să demitizeze istoria României. Pornind de la primul subcapitol „Revoluţie sau contrarevoluţie românească în Transilvania în 1848-1849?”, întâlnim la tot pasul astfel de tentative purificatoare, de etichete aplicate cu fermitatea şi competenţa unui istoric care ar fi petrecut zeci de ani studiind fenomenul respectiv prin prisma a mii de documente, zeci de cărţi şi studii! Astfel, domnul Marius Diaconescu apreciază tranşant că „Dintr-o perspectivă globală, de ansamblu, românii au făcut contrarevoluţie, deoarece au fost instrumentul vechii guvernări absolutiste austriece împotriva revoluţiei maghiare” (pag. 15). Astfel, autorul neagă naţiunii române din Ardeal dreptul de a fi ajuns singură, la 1848, la conştiinţa identităţii ei şi la fixarea propriei agende politice, economice, culturale. Decenii întregi de evoluţie, de la Supplex Libellus Valachorum din 1791, care au încorporat o activitate politică şi cultural-ideologică de substanţă, sunt trecute în acest chip sub tăcere sau sunt eludate cu bună ştiinţă! Este regretabil că domnul Marius Diaconescu a uitat bibliografia consistentă despre aceste evoluţii, avută ca lectură obligatorie în timpul facultăţii (David Prodan, Pompiliu Teodor, Keith Hitchins, Liviu Maior, Nicolae Bocşan, Ladislau Gyémánt ş.a.). Elita românească ardeleană de la 1848 a fost capabilă singură să conştientizeze unicitatea momentului istoric şi să acţioneze în conformitate cu obiectivele exprimate deja de câteva decenii într-o formă mai voalată sau directă. Liderii românilor au înscris în programul naţional adoptat la Blaj în mai 1848 desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea iobagilor fără nicio despăgubire (cea mai radicală exprimare programatică din acei ani a problemei sociale), recunoaşterea egalităţii în drepturi a românilor cu maghiarii, secuii şi saşii, introducerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, revendicări care să stimuleze progresul economic şi cultural etc. Toate acestea constituie un program cu adevărat revoluţionar şi care nu e cu nimic mai prejos decât programul în 12 puncte al revoluţiei maghiare, şi au fost elaborate de înşişi liderii românilor imediat după declanşarea revoluţiei în imperiu. Dacă domnul Marius Diaconescu are dovezi că programul adoptat la Blaj în mai (şi enunţat în mare de Simion Bărnuţiu la sfârşitul lunii martie) a fost elaborat la sugestia Vienei şi românii au fost manipulaţi la numai  câteva zile de la declanşarea revoluţiei în imperiu, atunci să le facă publice, să cunosc aceste surse „secrete” şi eu, care de mai bine de două decenii mă ocup de revoluţie.

Atunci când guvernul revoluţionar maghiar va refuza să acorde românilor independenţa naţională, respectiv egalitatea cerută de liderii românilor, în toamna anului 1848 va începe războiul civil. Cu alte cuvinte, o revoluţie, a românilor, care doreşte să-şi materializeze întreg programul, intră în conflict cu altă revoluţie, aceea a maghiarilor, care refuzau românilor, sârbilor, croaţilor dreptul la afirmarea identităţii naţionale într-o epocă denumită clar a naţiunilor! De ce nu identificăm revoluţia maghiară drept contrarevoluţie în ceea ce priveşte Ardealul, şi ne grăbim să catalogăm contrarevoluţie numai acţiunea românilor?!!! Doar liderii maghiari şi-au dorit să facă revoluţie, cei ai românilor nu şi-au propus cumva şi ei să schimbe un sistem de guvernare şi relaţiile socio-economice anacronice cu unele noi, progresiste? Am crezut că vremurile de tristă amintire ale lui Mihail Roller de după 1948 au murit, dar se pare că prin modul reducţionist în care domnul Marius Diaconescu cataloghează acţiunea românilor ardeleni de la 1848 ne aflăm în plină epocă stalinistă, că numai atunci a fost catalogată în istoriografie drept contrarevoluţie ceea ce au făcut românii din Transilvania la 1848-1849. După tot „efortul” autorului de a ne demonstra că doar maghiarii au făcut la 1848-1849 revoluţie, iar românii, incapabili să-şi fixeze un program prin care să dorească schimbarea regimului existent, au fost manipulaţi de Viena şi au făcut contrarevoluţie, consider că specialiştii care s-au ocupat de mai multe decenii de acest subiect, trebuie să se închine grabnic „tezelor” revoluţionare ale domnului Marius Diaconescu care, pare-se, a inventat roata olarului.

M-a frapat apoi virulenţa cu care autorul a lansat un atac împotriva Academiei Române în subcapitolul „O lecţie de falsificat istoria românilor sub auspiciile Academiei Române”. Autorul neagă faptul că Avram Iancu s-ar fi adresat românilor din localitatea sa natală  Vidra de Sus cu cuvintele: „Românul nu cerşeşte libertatea de la unguri; naţiunea română e destul de tare ca să-şi cucerească libertatea prin luptă”. Domnul Marius Diaconescu susţine categoric: „Nici vorbă că Avram Iancu ar fi rostit acea frază în faţa ţăranilor din satul său!...Minciuna devine istorie. Iar dacă o scrie Academia Română, trebuie să fie adevăr!?” (pag. 16-17). Dacă autorul s-ar fi documentat temeinic, ar fi putut întâlni mărturii multiple asupra acestui aspect. Mai mulţi martori maghiari anchetaţi în vara anului 1848 în zona Munţilor Apuseni de către o comisie gubernială condusă de Kozma Pál au declarat lucruri care atestă că Iancu s-a adresat moţilor cu cuvinte asemănătoare: „L-am văzut cu ochii mei pe tânărul Avram Iancu vorbind mulţimii adunate la Câmpeni şi la Vidra de Sus, îndemnând-o să se apere până la ultima picătură de sânge”; un alt martor a spus despre Iancu că „a declarat, atât la adunări secrete restrânse, cât şi în locuri obişnuite, că el nu cere nimic de la unguri, iar dacă aceştia nu le vor acorda în mod corect drepturile cuvenite, le va obţine chiar cu forţa”;  sau un alt exemplu: „Tânărul Avram Iancu a mai spus că, dacă maghiarii nu consimt cu frumosul la aceste revendicări, el le va dobândi prin forţă; cu altă ocazie a declarat chiar că el nu cere nimic de la maghiar, ci el va lua totul cu forţa pentru sine şi pentru poporul său” (Revoluţia de la 1848 în Transilvania. Ancheta Kozma din Munţii Apuseni, coord. Gelu Neamţu, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 1998, pag. 94, 202, 221). Nu este cazul să fiu eu avocatul Academiei Române împotriva căreia domnul Marius Diaconescu lansează săgeţi otrăvite, doresc să revin la alte aspecte din articol care trebuie comentate.

Subcapitolul «Câteva dintre crimele românilor în timpul „revoluţiei” » este unul tipic pentru manipulare şi poate fi folosit ca mostră în viitoarele manuale de comunicare! Mai mult, este  neprofesionist pentru breasla istoricilor modernişti să lase lucrurile aşa cum sunt prezentate în acest subcapitol, fără să le amendeze. Domnul Marius Diaconescu ne avertizează în subcapitolul anterior că în Transilvania din toamna anului 1848 a început războiul între români şi maghiari şi că „execuţiile erau reciproce, fără să se ţină cont decât de principiile apartenenţei etnice şi fidelităţii faţă de un regim sau altul”, comparând situaţia din Transilvania acelor luni cu ceea ce s-a întâmplat în Bosnia şi Croaţia după anii 1990! Autorul ne asigură că în aceste cazuri de crime reciproce „orice statistică sau evaluare cantitativă este fără sens. Documentele nu fac statistici, dar cantitatea poate fi exprimată printr-un singur cuvânt: mult” (pag. 17). Din păcate însă uită ceea ce a scris câteva rânduri mai devreme şi ne redă un document din arhivele primaţiale de la Esztergom, Ungaria, în care lasă loc liber statisticii, deoarece documentul cuantifică numărul maghiarilor din Zlatna omorâţi de români în timpul unui episod militar din timpul războiului civil.

Când e vorba însă de exemplificarea crimelor reciproce, domnul Marius Diaconescu are amnezie fiindcă ne oferă doar mostre documentare despre crimele comise de români împotriva maghiarilor. Încheie însă subcapitolul oarecum olimpian, dorind probabil să lase impresia unei neutralităţi axiologice: „Nu contează cine a ucis mai mult, ungurii sau românii. Execuţiile au fost la ordinea zilei şi nu fac cinste niciunei etnii, nici ungurilor şi nici românilor” (pag. 18). Fireşte că suntem de acord că aceste crime din războiul civil de la 1848-1849 nu fac cinste niciunei etnii, după cum nici crimele comise în timpul celor două conflagraţii mondiale de germani, francezi, britanici, ruşi, japonezi, americani etc. nu le fac cinste acestor naţiuni şi nu trebuie să culpabilizăm urmaşii de azi de greşelile înaintaşilor. Dar ca istoric care doreşti să te prezinţi obiectiv, echidistant, demolator de mituri şi clişee, este descalificant a neglija datele despre crimele comise împotriva românilor şi conţinute în cărţile de documente şi memorialistică publicate de istorici precum George Bariţiu, Silviu Dragomir, Liviu Maior, Nicolae Bocşan, Gelu Neamţu, Ioan Chindriş, Dumitru Suciu, Rudolf Gräf  ş.a. (invoc aici faptul că eu însumi am publicat în 2003, împreună cu dr. Adrian Onofreiu, o carte cu documente despre pagubele materiale şi crimele împotriva românilor comise de maghiari în zona regimentului grăniceresc năsăudean: Revoluţia de la 1848-1849 în zona regimentului grăniceresc năsăudean. Contribuţii istorice şi demografice, Cluj-Napoca, 2003, 282 pag.). Pentru a păstra măcar aparenţa de obiectivitate, domnul Diaconescu ar fi trebuit să pună în oglindă şi câteva rânduri din cărţile istoricilor invocaţi mai devreme!

Ultimul subcapitol, ca să pună oarecum cireaşa pe tortul construit de domnul Marius Diaconescu din atâtea mistificări, afirmaţii elucubrante şi lipsă vizibilă de lecturi de specialitate, îi atribuie lui Avram Iancu drept moştenire pasivismul politic. Niciunul dintre specialiştii consacraţi care s-au ocupat de istoria mişcării de emancipare naţională a românilor din Transilvania în perioada 1850-1918 nu au afirmat aşa ceva, în lucrările istoricilor români şi străini care au cercetat decenii la rând fenomenul respectiv (Vasile Netea, Keith Hitchins, Liviu Maior, Simion Retegan ş.a.) nu întâlnim atari idei şi interpretări. Probabil că domnul Marius Diaconescu a descoperit acum luna de pe cer şi ceilalţi istorici modernişti nu ştiu încă de această fantastică descoperire! Autorul ar fi trebuit să se mulţumească să arate că în testamentul său elaborat în anul 1850, Avram Iancu a lăsat întreaga sa avere naţiunii române pentru întemeierea unei academii/facultăţi de drept. Dar dumnealui ţine morţiş să fie un istoric revoluţionar.           

Evident, autorul materialului de faţă a căutat senzaţionalul şi pentru mulţi cititori poate că a şi reuşit. Domnul Marius Diaconescu a uitat însă îndemnul „Să nu demolezi, până ce nu construieşti”. Aştept ca mai întâi să publice articole în reviste de specialitate, volume tematice şi chiar cărţi despre revoluţia de la 1848-1849 şi despre Avram Iancu, şi apoi să emită sentinţe tranşante. Pentru ca cititorii revistei să nu rămână cu formularea total  neinspirată de pe copertă, că Avram Iancu a fost mai mult un criminal decât un erou, voi invoca aici un citat dintr-un articol publicat de Réthi Lajos în 1880: „dar care familie ungurească a ajuns înaintea lui Iancu se putea socoti fericită, viaţa bărbaţilor şi virtutea femeilor, deopotrivă au avut parte de ocrotire” (Apud. Ioan Ranca, Avram Iancu pe baricadele Apusenilor. Relatări contemporane ale unor apropiaţi şi adversari, Târgu-Mureş, 1996, pag. 92). Într-adevăr, în timpul războiului civil din Ardeal, Iancu a cerut în repetate rânduri moţilor săi să nu ucidă civili în timpul luptelor, a solicitat comandanţilor din subordine să-i îndemne pe civili să se refugieze în biserici pentru a fi protejaţi pe durata desfăşurării unor operaţii militare în satele lor.

Dacă Avram Iancu ar fi fost un criminal, un exterminator de maghiari, nu cred că maghiarii din Oradea l-ar fi înconjurat cu atâta interes şi simpatie atunci când liderul moţilor s-a deplasat la începutul anului 1850 spre Viena, pentru a se alătura delegaţiei românilor care doreau să se întâlnească cu împăratul: „Cu câtă mânie erau maghiarii sub răscoala Iancului, cu atât îl adoră acum mai mult...La suirea în car, d. Iancu şi Balint abia putură străbate prin poporul coadunat, care la plecarea-i intonă un « Eljen» (trăiască) răsunătoriu” (Apud. Ioan Ranca, Avram Iancu pe baricadele Apusenilor. Relatări contemporane ale unor apropiaţi şi adversari, Târgu-Mureş, 1996, pag. 197-198).  Şi cu siguranţă nici ilustrul istoric american Keith Hitchins (poate cel mai renumit şi avizat istoric străin, cunoscător al istoriei României) nu ar fi scris un articol echilibrat, dar elogios la adresa lui Avram Iancu: „El nu a căutat niciodată libertatea pentru poporul său în detrimentul altui popor, şi nu a încetat niciodată să preconizeze respectul şi colaboarea reciprocă drept căile cele mai eficiente de reglementare a oricăror dispute s-ar fi putut ivi” (Apud. Keith Hitchins, „Avram Iancu şi revoluţia europeană de la 1848”, în vol. Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilania (1700-1868), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, pag. 153-154).