Avram Iancu şi (contra)revoluţia românească din Transilvania în 1848-1849

Avram Iancu este un simbol pentru românii din Transilvania. Alături de Horea şi de episcopul unit Ioan Inochentie Micu Klein, Avram Iancu înseamnă jertfă pentru libertăţile politice ale românilor ardeleni. Devenit erou printre moţi cu ocazia evenimentelor din 1848-1849, considerat un simbol al luptei românilor pentru drepturi politice încă din timpul vieţii, amintirea lui Avram Iancu trezeşte şi azi sentimente şi emoţii puternice pentru orice român din Transilvania. Sentimentele nu trebuie totuşi să umbrească adevărul istoric. Iar în legătură cu Avram Iancu şi cu evenimentele din 1848-1849 din Transilvania istoricii nu s-au sfiit să construiască mituri.

Revoluţie sau contrarevoluţie românească în Transilvania în 1848-1849?

Conform majorităţii definiţiilor, revoluţia este o schimbare radicală a sistemului de guvernare printr-o mişcare populară, adesea prin forţă. Ungurii au făcut revoluţie în 1848-1849. Au schimbat regimul de guvernare austriac absolutist cu unul maghiar democratic şi liberal. Schimbarea a fost efectuată cu ajutorul forţei acolo unde a fost cazul. Armata revoluţionară a luptat până la final pentru apărarea revoluţiei. Ce au făcut românii din Transilvania? Românii s-au opus revoluţiei maghiare deoarece guvernul revoluţionar a decis unirea Transilvaniei cu Ungaria şi mai ales, pentru că nu a adoptat o politică democratică faţă de minorităţi. Lipsa unui program coerent de recunoaştere a minorităţilor naţionale în noua Ungarie a determinat reacţia românilor. Din perspectivă românească, românii au făcut revoluţie în Transilvania. Liderii politici români au considerat că mişcarea lor face parte din revoluţia ce a cuprins cea mai mare parte a Europei. Discursul politic al liderilor a insuflat maselor ideea de schimbare radicală, mai ales prin promovarea proiectelor de împroprietărire a iobagilor şi de desfiinţare a iobăgiei.
În toamna anului 1848, acolo unde a fost posibil, românii au schimbat regimul revoluţionar maghiar cu unul românesc. Nu au permis ungurilor să instaureze o administraţie ungurească în Munţii Apuseni, singura regiune din Transilvania ce a rezistat presiunii militare maghiare. Românii s-au organizat după principiile autoguvernării, şi-au înarmat propria armată, adică au apelat în parte la instrumentarul general revoluţionar. 
Imaginea evenimentelor în analiza istorică trebuie să fie de ansamblu, globală, nu trebuie îngrădită doar la nivel local. Evenimentele locale trebuie să fie integrate într-un context mai larg, care să cuprindă cel puţin alte evenimente sau procese istorice cu care au fost în conexiune.
Dintr-o perspectivă globală, de ansamblu, românii au făcut contrarevoluţie, deoarece au fost instrumentul vechii guvernări absolutiste austriece împotriva revoluţiei maghiare. Folosindu-se de sentimentele de antipatie dintre români şi maghiari, austriecii, după ce au pierdut puterea în Transilvania în favoarea ungurilor, i-au manipulat pe români şi i-au folosit ca armată de gherilă împotriva ungurilor. Cu ce i-au atras austriecii pe români? Le-au promis românilor ceea ce le refuzau ungurii: recunoaşterea naţiunii române ca naţiune politică. Ba mai mult, au cochetat cu ideea transformării Imperiului Habsburgic într-o confederaţie după modelul american sau elveţian, în care Transilvania, administrată de români, urma să formeze nucleul unui regat dacic cu coroană austriacă. Românii au rezistat împotriva armatei revoluţionare maghiare în Munţii Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu.
 

Avram Iancu – originar dintr-o familie românească înstărită

Avram Iancu era fiul unui jude domenial, adică administrator fiscal, o funcţie importantă pe plan local la vremea aceea. Situaţia materială mult superioară majorităţii românilor i-a permis să urmeze şcoli la Abrud şi Cluj. După ce a urmat dreptul la Cluj, a fost cancelist, adică funcţionar subordonat protonotarului, la Tabla regească din Târgu Mureş, o instanţă superioară de judecată din Transilvania. Cancelistul urma de fapt o perioadă de practică în sistemul judecătoresc necesară pentru pregătirea examenului de avocat. La 24 de ani, în primăvara anului 1848, a luat deja examenul de avocat.
 

Autorităţile habsburgice îl considerau periculos

Declanşarea revoluţiei maghiare, în 15 martie, l-a prins încă la Târgu Mureş, probabil chiar în perioada examenului de avocat. La Tabla regească erau mai mulţi cancelişti români, care au făcut declaraţii revoluţionare la fel ca şi colegii lor maghiari, secui şi saşi. Avram Iancu a plecat prin ţară la finalul lunii martie împreună cu alţi cancelişti români şi era luat în vizorul autorităţilor habsburgice ca posibil agitator revoluţionar.
Cel puţin în primăvara anului 1848, Iancu nu se implică prin discursuri incitante la adunările românilor. Deşi încă observator inactiv în comparaţie cu alţi colegi ai săi cancelişti, era considerat un potenţial pericol de către autorităţi, probabil datorită pregătirii sale juridice şi relaţiilor sale cu ceilalţi lideri români.
Un lucru e cert: autorităţile nu agreau prezenţa lui Iancu între românii din Munţii Apuseni. Unii funcţionari cereau insistent ca Iancu să fie rechemat la Tabla regească din Târgu Mureş sub pretextul unei sarcini oficiale. Dar deja devenise avocat şi nu mai era sub autoritatea Tablei.
 

Moderat în privinţa libertăţii iobăgimii, radical în legătură cu drepturile politice ale românilor

 

 
Avram Iancu s-a remarcat cu ocazia organizării primei adunări a românilor la Blaj, în 30 aprilie 1848. Discursul său a fost moderat, îndemnându-i pe români să îşi îndeplinească sarcinile iobăgeşti cu punctualitate până când Dieta Transilvaniei (for legislativ echivalent parlamentului modern) urma să decidă ameliorarea situaţiei ţăranilor. Dacă în privinţa transformărilor sociale promovate de revoluţie a fost mai rezervat, Iancu a avut o atitudine fermă faţă de drepturile politice ale românilor.
Avram Iancu (centru) alături de principalii lideri revoluţionari români din Transilvania: Ioan Buteanu (stânga sus), Simion Balint (stânga jos), Petru Dobra (dreapta sus), Nicolae Solomon (dreapta jos)
 
El s-a pronunţat din start pentru apelul la forţă, în caz de nevoie, pentru dobândirea libertăţilor politice. El îi spunea unui funcţionar maghiar chiar în casa tatălui său: „Românul nu cerşeşte libertatea de la unguri; naţiunea română e destul de tare ca să-şi cucerească libertatea prin luptă“ (Documente privind revoluţia
de la 1848 în Ţările Române. C. Transilvania, vol. III, Bucureşti, 1982, p. 369).
 

O lecţie de falsificat istoria românilor sub auspiciile Academiei Române

 

„Revoluţia“ românilor din Transilvania nu a scăpat deloc de falsificarea ei în Istoria Românilor editată sub egida Academiei Române. Metoda este deja clasică: decuparea şi scoaterea din context a unui fragment de document. Istoricul oficial al Academiei Române, fostul ministru al Educaţiei, Liviu Maior, susţine că Avram Iancu „s-a adresat ţăranilor“ (sublinierea noastră, M.D.) din Vidra de Sus cu aceste cuvinte: „Românul nu cerşeşte libertatea de la unguri; naţiunea română e destul de tare ca să-şi cucerească libertatea prin luptă“ (Academia Română, Istoria Românilor, VII/1, Bucureşti, 2003, p. 270).
De fapt, documentul citat de istoric, un raport din 9 mai 1848 al comitelui cameral către superiorul său despre adunarea din Vidra de Sus din 5 mai, unde a fost lume multă datorită praznicului, spune foarte clar că Avram Iancu i-a citit acestui funcţionar, în casa tatălui său, Alexandru Iancu, jude domenial (adică funcţionar supus direct comitelui respectiv), o proclamaţie scrisă în limba română, difuzată de preot, care îi îndemna pe români la luptă pentru libertate. După ce a citit textul proclamaţiei, adică a tradus-o în maghiară pentru comite, Iancu ar fi adăugat de la el fraza mai sus-citată de istoricul Academiei Române. Comitele spune clar: „În afară de aceasta, fiul judelui domenial, Avram Iancu, a adăugat: «românul nu cerşeşte...»“. Nici vorbă că Avram Iancu ar fi rostit acea frază în faţa ţăranilor din satul său! Scrisoarea respectivă a fost adusă de un iobag din Câmpeni şi citită de preot enoriaşilor săi. Ba mai mult, tentativa
tatălui lui Iancu de a confisca scrisoarea a pus în pericol familia sa, fiind ameninţat de ţărani. Ar mai fi plănuit tatăl lui Iancu să se refugieze din sat împreună cu toată averea sa dacă fiul său ar fi fost în fruntea ţăranilor? Dar acestea sunt detalii care nu contează când Academia Română vrea să impună o istorie
oficială. Minciuna devine istorie. Iar dacă o scrie Academia Română, trebuie să fie adevăr!?
 

Arma lui Iancu a fost puşca, nu diplomaţia

 

În vara anului 1848, în contextul în care cererile românilor formulate cu ocazia adunării naţionale de la Blaj din 15-17 mai nu au fost acceptate nici de Dieta Transilvaniei, nici de împărat, poziţia românilor s-a radicalizat. În cele două centre militare româneşti de la Orlat şi Năsăud trupele au refuzat subordonarea faţă de administraţia maghiară, în ciuda ordinelor venite de la Viena.
(Avram Iancu în mijlocul armatei revoluţionarilor români din Transilvania)
 
Constrâns de situaţia militară, împăratul a acceptat unirea Transilvaniei cu Ungaria şi a subordonat toată armata din Transilvania, inclusiv regimentele româneşti, noilor autorităţi. În Munţii Apuseni moţii s-au organizat militar sub conducerea lui Avram Iancu, devenind astfel al treilea centru de putere românească în Transilvania, alături de regimentele grănicereşti.
Diferenţa este că în cazul regimentelor erau militari instruiţi, pe când în Apuseni era o miliţie populară. Între 15‑28 septembrie 1848 s-a desfăşurat la Blaj a treia adunare naţională a românilor din Transilvania. Până atunci s-au remarcat liderii politici români prin declaraţii politice şi tratative cu ungurii şi austriecii. La Blaj, în septembrie, atmosfera era prea încinsă pentru a se asculta îndemnuri şi discursuri în spiritul diplomaţiei şi negocierilor. După cum remarca Simion Bărnuţiu, un lider radical foarte activ al românilor ardeleni, cu greu ar fi supravieţuit vreun orator român dacă ar fi avut un discurs pacifist. În acest context, cei care s-au pronunţat pentru lupta armată au ieşit în prim‑plan. Avram Iancu a venit la Blaj cu circa 6.000 de moţi înarmaţi. Acesta este momentul începutului gloriei lui Iancu.
 

Împreună cu Austria împotriva ungurilor revoluţionari

 

În septembrie 1848, la Blaj, românii au decis să se alieze cu Austria şi să lupte împotriva ungurilor pentru restabilirea autorităţii habsburgice. Între timp, Casa imperială şi-a reformat sistemul de guvernare acceptând o constituţie liberală adoptată la Viena. Cauza alianţei cu Austria împotriva ungurilor este
clar explicată de liderii români, chiar de Avram Iancu: ungurii au refuzat drepturile politice pentru români, în timp ce Casa imperială austriacă i-a recunoscut pe români ca naţiune politică.
Românii au denunţat unirea Transilvaniei cu Ungaria şi s-au pronunţat pentru restabilirea autorităţilor austriece în Transilvania. Imperialii i-au folosit pe români pentru a înlătura autorităţile maghiare revoluţionare. Comitetul Naţional ales de români la Blaj a coordonat organizarea politică şi militară a românilor în prefecturi şi legiuni, după modelul romanilor în antichitate, un apel simbolic la originile romane ale poporului român.
Practic, în toamna anului 1848 a început războiul dintre români şi unguri în Transilvania. Până în martie 1849, când armata maghiară condusă de generalul Bem a ocupat Transilvania, haosul era generalizat. Fiecare încerca să îşi impună autoritatea cu forţa. Execuţiile erau legitimate de hotărâri ale tribunalelor care reprezentau o autoritate sau alta. Au murit mii de români şi unguri. Jafurile, incendierile şi violurile
erau la ordinea zilei.
 

Ţara Moţilor şi „craiul munţilor“ Avram Iancu

 

După ocuparea Transilvaniei de către armata maghiară, structurile politice ale românilor au fost desfiinţate. O parte a liderilor români au fost ucişi, iar alţii s-au refugiat împreună cu armata austriacă peste munţi, în Ţara Românească. Doar regiunea Munţilor Apuseni a rămas sub autoritate românească,
nefiind cucerită de unguri. Moţii înarmaţi, organizaţi sub conducerea lui Avram Iancu, au reuşit să reziste.
Era practic un război de exterminare. Execuţiile erau reciproce, fără să se ţină cont decât de principiile
apartenenţei etnice şi fidelităţii faţă de un regim sau altul.
Atmosfera poate fi comparată cu cea din Iugoslavia, mai ales Bosnia şi Croaţia de după 1990. În aprilie-iunie 1849 au fost trei atacuri puternice ale ungurilor pentru ocuparea Ţării Moţilor. Bătălii importante s-au dat la Abrud, la Zlatna şi Fântânele. Românii conduşi de Avram Iancu au rezistat.
 

Câteva dintre crimele românilor în timpul „revoluţiei“

 

Românii nu au fost doar victime. Au fost la rândul lor călăi. Şi noi, românii, am ucis, am jefuit, am incendiat şi am violat. Mai mult sau mai puţin decât ungurii? În astfel de cazuri orice statistică sau evaluare cantitativă este fără sens. Documentele nu fac statistici, dar cantitatea poate fi exprimată printr-un singur cuvânt: mult.
În 14 noiembrie 1849, după înfrângerea revoluţiei maghiare cu ajutorul ruşilor, episcopul catolic de Alba Iulia îl informa pe superiorul său, arhiepiscopul de Esztergom, despre evenimentele din Transilvania şi starea Bisericii Române Unite (Arhiva primaţială din Esztergom, Ungaria, Scit. Cat. D. Erdély). Episcopul a fost echidistant. A arătat starea jalnică a Bisericii româneşti, unii preoţi au fost spânzuraţi de unguri, alţii s-au refugiat. Atât ungurii, cât şi românii au jefuit veniturile
Episcopiei de Alba Iulia. Povesteşte apoi ce au făcut românii. În Zlatna a fost prăpăd. Românii au ars casa parohială şi gimnaziul, au ucis mulţi unguri, pe alţii i-au jefuit. Din 1.170 de unguri au mai rămas doar 500! În Abrud românii au devastat casa parohială şi şcoala, iar pe preot l-au ucis. În Vinţu de Sus nu a rămas piatră pe piatră, chiar şi pomii fructiferi din grădina parohială au fost tăiaţi şi arşi. În Aiud românii au incendiat biserica şi mănăstirea franciscană, au profanat altarul şi l-au rănit grav pe abate. În Baia de Criş a fost distrusă mănăstirea franciscană, în Glodeni şi Apalina preoţii unguri au fost ucişi.
Documentul inedit prezentat mai sus este un raport rezumativ referitor la Biserică. Câte altele mai zac prin arhive, unele necunoscute, altele nefolosite ca să nu fie deranjaţi unii dintre noi!
Nu contează cine a ucis mai mult, ungurii sau românii. Execuţiile au fost la ordinea zile şi nu fac cinste
niciunei etnii, nici ungurilor şi nici românilor.
 

Dragostea nu are graniţe etnice

 

Iubita lui Iancu era o unguroaică de 14 ani din Abrud, Johanna Farkas, născută dintr- un tată unitarian şi o mamă romano-catolică. Fata l-a salvat pe iubitul ei cu ocazia unei ambuscade a trupelor ungureşti în Abrud. Viaţa amoroasă a lui Avram Iancu în timpul revoluţiei ne oferă o lecţie interesantă. Dragostea lui Avram Iancu pentru unguroaica Johanna este un exemplu pentru potenţialul coabitării paşnice între români şi unguri în Transilvania. Chiar dacă sunt diferende, conflicte şi chiar crime între români şi unguri,
dragostea nu alege pe criterii etnice. 
 

Răsplata împăratului

 
După ce revoluţia maghiară fost înfrântă cu ajutorul Rusiei, trupele româneşti din Apuseni au fost dezarmate. Iancu a stat mai multe luni la Viena în 1849. Aşteptările sale faţă de răsplata împăratului pentru ajutorul dat de românii ardeleni armatei austriece împotriva ungurilor au fost mult mai mari decât putea să ofere Casa imperială. În ciuda mitului bunului împărat, mit care era frecvent invocat de românii ardeleni, dezamăgirile au fost prea mari. Raţiunile politice imperiale nu concordau cu planurile lui Iancu şi ale românilor săi. În 1852, împăratul Franz Josef a efectuat o vizită în Transilvania. Deşi traseul a fost stabilit de consilierii imperiali, la insistenţele lui Iancu, împăratul şi-a schimbat traseul pentru a veni în Ţara Moţilor. Avram Iancu nu a respectat protocolul şi s-a prezentat în audienţă la Câmpeni seara târziu, după ce împăratul s-a culcat. A încercat să îl determine pe şeful de cabinet să îl trezească pe împărat, dar în cele din urmă a fost nevoie de intervenţia gărzii pentru a-l alunga pe Iancu, care devenise prea insistent şi gălăgios. Cu altă ocazie, împăratul a vrut să îl decoreze pentru meritele din timpul războiului cu revoluţionarii maghiari. Avram Iancu, nemulţumit că nu s-au respectat promisiunile făcute românilor, a refuzat să primească decoraţia.
 

O mare de oameni l-au condus pe ultimul drum în 1872. Dar şi poliţia secretă maghiară

 

După încheierea agitaţiilor postrevoluţionare, Avram Iancu a profesat o vreme ca avocat. Sfârşitul vieţii sale este obscur. Se spune despre el că în ultimii ani de viaţă perinda prin cârciumi într-o fază dificilă de alienare mintală. Era tratat cu respect de contemporani, fiind considerat un simbol al revoluţiei şi al luptei naţionale româneşti.
(Una dintre puţinele fotografii cu Avram Iancu, realizate spre finalul vieţii revoluţionarului român)
 
Autorităţile nu au încetat să îl monitorizeze şi să îi urmărească acţiunile cu mare atenţie, mai ales din pricina potenţialului de a provoca agitaţii publice. La moartea sa, poliţia secretă maghiară a avut ordine clare de la Budapesta să se infiltreze printre oamenii care îl conduc pe ultimul drum, pentru a urmări starea de spirit a românilor. Erau vizaţi liderii politici români şi oaspeţii de peste Carpaţi. Ungurii erau conştienţi de valoarea titanului printre românii ardeleni.
Chiar decedat, Avram Iancu le dădea fiori ungurilor.
 

Moştenirea lui Avram Iancu – pasivismul politic

 

Dezamăgit de nerespectarea promisiunilor făcute de austrieci în timpul contrarevoluţiei, Iancu nu s-a implicat în viaţa politică, deşi anumite oportunităţi au apărut pentru români după 1851.
Abil în organizarea militară şi bun orator, în ciuda pregătirii sale juridice, Iancu nu excela ca politician şi diplomat. Pasivismul politic al celui mai activ lider al românilor ardeleni în 1848-1849 a marcat opţiunile politice ale românilor ardeleni.
În ultimii ani de viaţă a apucat să vadă că ungurii şi-au atins ţelul în 1867, când Casa de Habsburg a acceptat reorganizarea imperiului prin crearea regatului Ungariei cu autonomie extinsă şi unirea Transilvaniei cu Ungaria. Ce nu au reuşit cu armele în 1848-1849, ungurii au reuşit cu diplomaţia în 1867. În lipsa unui lider activ, românii au copiat, conştient sau nu, modelul pasivismului politic al lui Avram Iancu şi au refuzat să se implice în viaţa politică. Deşi, după cum constata un contemporan al evenimentelor, ajuns jude regal (echivalentul unui judecător de la Curtea Constituţională de astăzi), Ioan cavaler de Puşcariu, românii puteau să aibă circa 7% din locurile din parlamentul Ungariei după 1867. Un procent care le-ar fi permis o poziţie politică similară cu cea a UDMR-ului astăzi: o amantă politică care ştie cu abilitate să îşi atingă ţelurile.
Apetitul românilor pentru eroi luptători a contribuit la formarea miturilor despre Avram Iancu. Rolul altor personalităţi româneşti în mişcările revoluţionare din Transilvania este minimalizat, Avram Iancu fiind perceput singurul lider al românilor ardeleni. E firesc, puţini ştiu de un Bărnuţiu, Bariţiu, Papiu Ilarian sau alţii. În schimb, vorba cântecului: „Avram Iancu suntem toţi!“.