Autor 26018 vizualizări


Zavaidoc a fost un lăutar cu ştaif, a cărui voce a cucerit elitele vremii. Inclusiv Opera Română şi l-a dorit cap de afiş, însă a refuzat oferta şi, în schimb, a cântat cu foc şi jale pe fronturile celor două războaie mondiale, dar şi în localurile simandicoase din Paris. Zavaidoc a avut totul: familie, bani şi faimă, însă a murit sărac, pe patul de spital.

În limba românească veche, cuvântul „zavaidoc“ caracteriza un om năbădăios, năstruşnic, o fire veselă şi iute. Astăzi, în schimb, a devenit prenume şi înseamnă un singur lucru: unul dintre cei mai mari lăutari din istoria muzicii româneşti. Porecla şi-a căpătat-o când cântecul era de dor sau de îmbărbătare, pe frontul Primului Război Mondial. Avea 20 de ani când s-a oferit voluntar în război. A făcut parte din Regimentul 44 Infanterie, o unitate care a avut baza de recrutare chiar la Piteşti, în oraşul său natal. Aşa că, din octombrie 1916, a plecat împreună cu fratele său în exilul din Moldova – cât timp Muntenia era sub ocupaţie germană, românii plecaţi care cum a apucat trăiau unul dintre cele mai cumplite episoade din istoria modernă a României.

Cântec pentru refugiaţi

Acolo, la Iaşi, în capitala refugiului, Zavaidoc a dat de artiştii care veniseră să mai ridice moralul oamenilor. Două grupuri sosiseră de la Bucureşti: cel de muzică, condus de marele George Enescu, şi cel de actori, condus de Constantin Tănase. Fără să stea prea mult pe gânduri, Zavaidoc a completat rândurile muzicanţilor. Şi cânta, cânta Zavaidoc de sărea cămaşa de pe el. Cânta pe front, în spitale de campanie, în săli reci, de-i intra frigul în oase, cânta pentru răniţi, pentru soldaţi, pentru sărmani, cânta cu foc, de dor de casă, de curaj şi dragoste pentru neam. Prezenţa lui Zavaidoc în Moldova Marelui Război, dar şi vocea sa de neuitat au fost confirmate şi de Elena Zamora, artistă şi colegă de scenă cu el. Pe un bilet îngălbenit de vreme, cântăreaţa de operetă a lăsat scris: „În timpul în care Zavaidoc se afla la Paris, eu, cântăreaţa Elena Zamora, l-am auzit cântând muzică populară, nu orice fel de muzică populară, ci autentica muzică populară românească. De asemenea, în războiul din 1916, a cântat pe front răniţilor alături de mine şi de George Enescu. Elena Za-mora, artistă emerită“.

Lăutar de popotă

Chiar şi după ce războiul s-a terminat şi România Mare a devenit un fapt concret, românii tot mai aveau de luptat: un ultim conflict, în 1919, cu proaspăt veniţii la putere bolşevici unguri. În aprilie 1919, armata maghiară bolşevică a atacat Armata Română aflată în munţii Apuseni. Răspunsul românilor avea să fie amplu şi răsunător: după înaintarea treptată, au trecut Tisa şi au ocupat Budapesta, în seara zilei de 3 august 1919. Zavaidoc, cu muzica lui, a fost acolo. Sub oblăduirea generalului Traian Moşoiu, comandant al Garnizoanei militare Budapesta şi Guvernator Militar al teritoriilor ungare de la vest de Tisa, vocea lui a răsunat pentru românii care nu se dăduseră bătuţi.

Despre cântările lui de pomină aflăm din memoriile lui Radu Cosmin, „Românii la Budapesta. Volumul II: În capitala lui Bella Kuhn“: „În vremea asta, ţiganul cazon Marin Teodorescu, zis Zavaidoc, îi trage de mama focului cu ciocănaşele pe «ţambal» şi îi zice pe gură, pe arie de Tango şi Maxixe, cuplete hazlii de campanie în care s-aud numele şefilor. E un cântec pe care-l aud des de la popota generalului Moşoiu. Sunt nişte cuplete, «Cupletele lui Mackesen», improvizate de locotenentul rezervist Jean Dubert, care el însuşi cântă foarte frumos din voce bucăţi de Leoncavallo: Matinata, Pagliacci, Pucini – Tosca; romanţe de Tosti, Rigoletto de Verdi, precum şi arii româneşti. Dar iată cam ce-i trage zilnic Zavaidoc, la ţambal şi din voce: «Vai, la Bucureşti/ Este zarvă mare,/ E scandal colosal./ Mackesen cel tare/ Astăzi este el/ Omul fericit/ Căci de la Wilhelm al II-lea/ Ordin a primit:/ Ia două divizii Bavareze/ Şi pe cele Vieneze/ Şi îndată să porneşti/ Înspre Mărăşeşti./ Să-mi prinzi acel rest de armată/ În sfârşit; s-o faci lată. După două zile/ În foc a intrat/ Mackesen disperat/ La Berlin a telegrafiat:/ Nu mai pot, nu mai pot/ Mă sufoc la Mărăşeşti!/ Toţi îmi plâng de milă/ Sunt bătut/ Sunt gonit/ Wilhelm dragă, ce-am păţit!/ Ich hab mich blamiert!»“. La Budapesta, între soldaţii victorioşi, şi-a căpătat şi porecla ce avea să-i aducă faima, un nume, pare-se, dat chiar de către generalul Traian Moşoiu.

Cu dedicaţie, pentru Mareşalul Antonescu

 În Al Doilea Război Mondial a fost chemat la unitate şi trimis la Tighina şi la Odesa. „Soldăţelul lui tăticu“ şi „Aş muri, dar nu acuma“ deveniseră hituri pe front şi ajunseseră până la urechile mareşalului Ion Antonescu. Se spune că două zile şi două nopţi încheiate a cântat Zavaidoc pentru mareşalul Antonescu şi trupele sale. „Tatăl meu cânta cu mine în braţe. Eu mă îmbolnăvisem de focul lui, când l-au concentrat la Tighina, când a fost dus la Odesa, la fermele mareşalului Antonescu. Mama, sora lui tata au mers cu mine pe linia frontului după el. Şi el când m-a văzut, toată noaptea aia a cântat cu mine în braţe – era acolo armata camuflată, cum era atunci, în Al Doilea Război Mondial“, îşi amintea fiica lui, Constanţa, într-un interviu pentru TVR. Războiul nu doar că l-a ţinut departe de familie, dar i-a luat întreaga avere şi pe sora lui, care a fost omorâtă în timpul bombardamentelor. „La primul bombardament din 4 aprilie 1944, casa lui Zavaidoc din Costache Marinescu nr. 4 a fost bombardată şi incendiată. Şi-a pierdut absolut întreaga avere. Îmi spunea soţia lui că aveau foarte multe afişe, programe, documente, scrisori de la personalităţi importante“, spunea Viorel Cosma.

Citește continuarea pe adevărul.ro