Autor 1421 vizualizări


Vintilă Brătianu s-a născut în anul 1866;era al treilea fiu al lui Ion Brătianu, ctitorul României moderne. Descendent al unei familii care a ilustrat viaţa publică românească, Vintilă Brătianu era mândru de numele său, străduindu-se să-şi cinstească obârşia şi să menţină prestigiul numelui ce purta, prin eforturi cristalizate într-o serie continuă de fapte în interesul obştesc.

Mergea aplecat, lăsând impresia că duce o grea povară pe umerii săi, fiind conştient de rolul căruia îi fusese destinat prin tradiţia ascendenţei şi prin locul ce ocupa în ierarhia partidului liberal.

A debutat în viaţa politică ca ajutor de primar la Capitală, deputat şi apoi primar al Bucureştiului. Puterea sa de muncă, minuţiozitatea conducerii municipale, spiritul de economie şi onestitatea în mânuirea bunului public, au făcut “epocă” în acea vreme.

Deşi “brătian”, având rol hotărâtor în viaţa de partid, Vintilă Brătianu n-a fost ministru decât foarte târziu, în timpul războiului, la departamentul muniţiilor, când trecuse de 51 ani. Ca să împlinească cu succes sarcina de conducător ministerial, Vintilă Brătianu a socotit că trebuie să treacă prin toată filiera administrativă, spre a cunoaşte în detaliu funcţionarea organismului de stat, dobândind experienţa necesară. Regreta mereu că împrejurările nu-i îngăduiseră să fi ocupat în tinereţe şi postul de prefect de judeţ.

Modest şi timid, ducând o viaţă de ascet, fugind de zgomotul mulţimii, de aplauze, dar dându-şi seama că partidul liberal nu mai putea, după moartea lui Ionel Brătianu, să joace rol de prim ordin în viaţa ţării, dacă nu-şi reface structura şi nu-şi câştigă aderenţe reale în masele populare.

Dârz, hotărât, om de convingeri tari, cum puţini s-au afirmat în viaţa noastră politică. Odată pornit pe un drum, nimic nu-l mai putea abate. Nu-l înfricoşa nicio adversitate;avea curajul faptelor sale şi nu cunoştea ezitarea, când în joc erau interesele, socotite de el, fundamentale pentru ţară. Prin activitatea sa în domeniul economic şi politic, întruchipase figură de mucenic, stăpânit de gândul aşezării şi dezvoltării neamului nostru pe temeiurile lui naţionale şi prin propriile lui forţe. Formula “prin noi înşine”, lansată de el ca deviză a acţiunii partidului liberal, conţinea o excepţională putere dinamică, întrucât era expresia convingerilor unui om, care nu se dezminţise niciodată în acţiunea şi creaţia sa politică.

Nu preţuia prea mult oamenii de talent, fiindcă punea înaintea tuturor însuşirilor munca încordată, persistenţa până la îndărătnicie;talentul îl socotea superflu şi nu întotdeauna util în opera de înfăptuiri temeinice.

Vorbea greoi, lipsit de eleganţă şi fără simţ gramatical;discursurile sale impresionau totuşi prin autoritatea neştirbită a celui ce le rostea:ele exprimau credinţele adânci şi limpezi ale unui om sincer care, cu fanatism, credea în calităţile neamului său. Vorbea ca un inspirat, desprins de actualitatea mediocră;prin glasul lui tunau şi fulgerau – aveai impresia – durerile şi năzuinţele de îndreptare şi propăşire ale unui neam întreg.

În lumea noastră politică, Vintilă Brătianu realiza “tipul” impecabil al unui naţionalist intransigent, care îşi desfăşura activitatea publică pe planul unei etici de un puritanism fără pereche:nu admitea niciun fel de tranzacţii, detesta compromisul sub toate formele şi nu înţelegea torsul pânzei de păianjen al abilităţilor, necesare totuşi, în domeniul politic. Prin acţiunea lui, desfăşurată pe o linie care n-a tolerat niciun zig-zag, el a creat, prin tenacitate şi pricepere, structura economică, naţională, a României contemporane.

Deşi intransigent, era totuşi bun sufleteşte, de o curăţenie aşijderea unui adolescent;se apropia cu greu de oameni dar, odată câştigat sufleteşte, preţuia prietenia cu o delicateţe şi într-un grad neobişnuit în viaţa politică.

Nu-şi cruta în nicio formă adversarii;nici el însă n-a fost cruţat. De altfel, pentru el, lumea politică se împărţea în două:prieteni politici şi adversari. N-a cunoscut nuanţe intermediare între aceste două categorii şi n-a practicat niciodată măsura medie. De aceea, n-a fost om politic, în afară doar de Alexandru Constantinescu, mai atacat cu furie, fără milă, în viaţa noastră publică, ca Vintilă Brătianu. Toate atacurile însă nu l-au putut intimida sau clinti cu o iotă din drumul său.

N-a uitat niciodată pe cei ce l-au trădat sau înşelat în credinţele sale. Ura cu pasiune, iubea cu pasiune. Trăsătură caracteristică tuturor oamenilor care pun pecetea fanatismului pe acţiunea şi convingerile lor.

Ca şef de partid, în cei doi ani şi câteva luni care s-au scurs de la dispariţia lui Ionel Brătianu până la propria sa moarte, Vintilă Brătianu a purces la reorganizarea partidului;el înţelesese că, atâta timp cât trăise fratele său mai mare, partidul liberal fusese o simplă ficţiune, împlinind numai formal rostul, pe care jocul democratic al fiinţării unor partide îl cerea lui Ionel Brătianu, cadrul constituţional făurit tot de el. În fond, Ionel Brătianu suplinea cu personalitatea sa uriaşă şi prestigiul personal de proporţii istorice, şi existenţa şi funcţiunea politică a partidului. Dispărând Ionel Brătianu, partidul rămânea fără suport în opinia publică, fiind nevoit să lupte cu adversitatea unei opoziţii puternice, cu mare rezonanţă în masele populare;în asemenea condiţii, partidul liberal, sau se adapta noii situaţii sau renunţa la orice rol în configuraţia forţelor politice.

Vintilă Brătianu a înţeles momentul politic, a procedat fără zăbavă la opera de adaptare, astfel că partidul liberal a început, în sfârşit, să prindă fiinţă în realitatea politică a maselor populare. Eforturile în acest sens n-au cunoscut istovire sub îndemnarea metodică şi tenace a lui Vintilă Brătianu şi I. G. Duca.

Eforturile n-au fost zadarnice, dar Vintilă Brătianu nu s-a putut bucura, realmente, de efectul lor. A murit singur, izolat, aşa cum trăise toată viaţa, cu gândurile lui, cu îndurerările lui, niciodată dezarmat în faţa greutăţilor, întrucât era convins că împlineşte prin truda sa un rost istoric în destinul neamului. A murit împăcat cu sine, dar îngrijorat de ţară şi partid;s-a stins liniştit, fără suferinţă şi zbucium în ograda moşiei sale de la Mihăeşti-Vâlcea, pe culmea unui deal, unde l-a atins aripa morţii. A trăit viaţa publică cu nimb eroic, a trecut dincolo în lumea drepţilor, senin, ca sufletul său de adolescent.

Petre Ghiaţă,  Oameni şi fapte, Ed. “Ideia”, Bucureşti, 1938, pag. 33-37

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/10/21/vintila-bratianu-omul/

""