Autor 13453 vizualizări


Fără teama de a greși, despre regele Ferdinand I se poate spune că a fost făuritorul României Mari. El a declarat la urcarea pe tron că va fi „un bun român“ și că nu se va opune intereselor naționale românești, ceea ce a și făcut, respectându-și cu sfințenie toate angajamentele.

Un prinț timid și modest

Regele Ferdinand s-a născut la 24 august 1865 la Sigmaringen, iar primele instrucțiuni le-a primit în familie de la profesorul Gröbels, urmând apoi gimnaziul din Düsseldorf. După anii de aspră viață ostășească ca ofițer în garda prusiană și elev la școala militară din Cassel, tânărul prinț a devenit student al Universităților din Tübingen și Lipsca în 1887, doritor fiind de a-și lărgi orizontul de cunoștințe1.

Din vremea tinereții sale avem o descriere a prințului făcută de cineva care i-a fost apropiat și care merită a fi reținută pentru adevărul ce îl cuprinde: „ca tânăr, se poate spune că însușirea caracteristică a prințului Ferdinand era o extremă modestie, amestecată cu o timiditate aproape chinuitoare. Educația lui fusese completă, urmată cu îngrijire după cerințele unui viitor șef de stat, dar nimeni nu și-a dat vreodată seama de cât știe tânărul. Nici acasă nu-i plăcea să se afirme față de frații lui. Foarte curtenitor și politicos, se ferea totdeauna de a jigni sentimentele cuiva și ceda terenul chiar când cunoștea mai bine subiectul în discuție decât cei cu care discuta. Îi plăcea singurătatea, natura și arta. Disciplina cea mai absolută fusese principala linie a educației sale și un simț de datorie care i-a rămas toată viața, ajutându-l neînduplecat să biruie sentimentele lui personale, neîngăduindu-i vreodată să se pună la mijloc între dânsul și ce trebuia să facă. Blând, fără egoism, cei ce-l cunoșteau adânc îl iubeau2.


Regele Ferdinand, la masa de lucru

În condițiile inexistenței unui moștenitor direct, regele Carol I, împreună cu principalii oameni politici ai țării, au decis să-i confere prințului Ferdinand această calitate, astfel că la 18 martie 1889 a fost declarat „moștenitor prezumptiv al Coroanei“, cu titlul de Alteță Regală Principe al României. Cu ce însușiri era înzestrat prințul moștenitor Ferdinand la sosirea sa în România, ne spune profesorul său de limba română V. D. Păun: „minte cumpănită, vorbă măsurată, precisă, judecată clară, înțelege lucrurile dintr-o dată și întrebuințează vorba numai atunci când are ceva de spus bine gândit. Blajin cu toată lumea, prieten de temei, numai într-un singur punct A.S.Regală este neînduplecat, anume când este vorba să-și facă datoria. Sub nici un cuvânt de scuză nu și-ar lasa-o pe ziua de mâine3.

Am reușit să înving în mine un Hohenzollern

După moartea regelui Carol I, la 28 septembrie 1914, prințul moștenitor Ferdinand s-a prezentat în fața parlamentului, pentru a depune jurământul constituțional în calitate de rege al României. Prințul Ferdinand a devenit rege într-o perioadă tensionată, generată de confruntarea între tabăra filoantantistă și cea germanofilă, în problema intrării României în Primul Război Mondial. Opinia publică în momentul acela se întreba cum își va manifesta regele datoria lui de bun român?.

Nu erau oare destui oameni politici, de obârșie neaoș românească, iubitori de țară și de neam care credeau cu seriozitate că, datoria noastră de buni români dicta intervenția României alături de Puterile Centrale? Se cerea deci, regelui Ferdinand, german prin naștere și întreaga lui educație, vlăstar al Hohenzollernilor, să gândească și să simtă mai românește decât mulți dintre români. I se cerea regelui să ridice spada ce o încinsese pentru prima dată ca ofițer al armatei prusace împotriva patriei și a familiei sale, care deținea destinele puternicului imperiu.

„Am simțit - spunea regele - o mare mâhnire, căci am înțeles de ce avea să mă îndepărteze acea cale pentru totdeauna de familia mea, de amicii mei de odinioară, de amintirile din copilărie. A fost în mine o luptă a conștiinței și a inimii. Atunci am putut păstra neclintită speranța de a învinge pe Mackensen, deoarece reușisem să înving în mine pe un Hohenzollern“4.

De asemenea, când marele om politic român P.P. Carp a găsit de cuviință să-i spună regelui: „Sire, Hohenzollernii nu pot fi învinși“, regele i-a replicat „vă înșelați domnule Carp, am învins deja unul5, referindu-se bineînțeles la dânsul. Într-adevăr, regele Ferdinand a făcut abstracție de toate, nu a avut în vedere decât România și s-a convins de necesitatea imperioasă a războiului pentru întregirea neamului. Trăind o stare de adâncă bucurie, regina Maria i s-a adresat în acele zile de decembrie 1918:

„Spune-mi, Nando, îți dai seama că ai devenit un om mare? Realizezi pe deplin în imaginația ta ce reprezinți de acum încolo în istoria acestui popor?. Tu, care o viață întreagă ai fost modest, ai fost un om care te-ai îndoit de tine, cuprinzi cu mintea ta toată semnificația de a întrupa visul secular al unui neam de 18 milioane de locuitori?“6.

Dar regele Ferdinand nu se socotea un „om mare“, un „erou“, o „personalitate istorică“, ci considera că așa a vrut soarta ca el să devină regele tuturor românilor.

„Când am luat moștenirea - spunea mai târziu regele Ferdinand la Alba Iulia cu ocazia Serbărilor Încoronării de la 15 octombrie 1922 - am făgăduit înaintea reprezentanților națiunii că voi fi un bun român. Cred că m-am ținut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită este răsplata. Și astăzi pot spune cu fruntea senină față de Dumnezeu și față de poporul meu, că am conștiința curată“7.

Un rege ce ura fastul

Putem spune deci, că regele Ferdinand s-a integrat în lumea românească a vremii cu calitățile și defectele ei, ajungând să cunoască bine sufletul și mentalitatea poporului român, să se acomodeze cu ambianța societății în care trăia. Se simțea bine nu numai la Castelul Pelișor din Sinaia, dar și la Scroviștea, la Cotroceni sau la Buftea în palatul lui Barbu Știrbey. Spre deosebire de unchiul său, regelui Ferdinand nu-i plăceau manifestările solemne, având oroare de festivitățile care impuneau un protocol rigid și fastuos. Nu concepea să țină oamenii la distanță, să le atragă atenția, direct sau prin comportarea sa că are „sânge albastru și provine dintr-o familie ilustră a unei mari puteri8.

Regele Ferdinand și Regina Maria, în Elveția (1924)

Regele Ferdinand prefera discuțiile neprotocolare „la o țigară“, pe subiecte diverse de biologie, istorie, lingvistică, politică, în timp ce un contemporan al său nota: „în botanică putea să rivalizeze cu cei mai buni reprezentanți ai acestei științe9.

Botanica era unul din „hobby-urile“ regelui, alături de timbre și vânătoare. Așadar, Regele Ferdinand petrecea foarte mult timp în cabinetul său de lucru de la Palatul Cotroceni, aranjându- și colecția de timbre, punându- și la punct ierbarele ce conțineau mai multe specii de plante adunate în călătoriile sale, în special din Delta Dunării.

… și iubea grădinăritul

Iată de exemplu, ce scria Martha Bibescu despre această pasiune a regelui Ferdinand pentru plante:

„Îl revăd în grădina sa tăind trandafiri și străduindu- se să nu-i facă rău plantei. Avea metodele lui și folosea un foarfece ingenios, care tăia floarea desprinsă de tijă într-un clește delicat. Îl revăd mai ales în timpul plimbărilor noastre prin munți, explicându- mi flora alpină. Cât de mult îi plăceau plantele sălbatice! Era pentru el mai mult decât un capriciu, o înclinație sau o manie trecătoare, era o adevărată pasiune, perfect rațională. Cunoștințele lui depășeau știința obișnuită a unui profesor de botanică, ele se apropiau de erudiție“10.

Așadar, regele Ferdinand era un mare iubitor al naturii, al plantelor și florilor, petrecându-și ore întregi în mijlocul lor, ceea ce l-a făcut pe Mihail Manoilescu să scrie că:

„Acest om chemat la cele mai înalte funcții era un sentimental, având o nesfârșită nevoie de tandrețe. Iubea cu pasiune pe ai lui, își iubea casa, grădina. Această nevoie de afecțiune intimă o căuta pretutindeni la oameni, în natură și chiar la câinii lui. Iubea acei munți, unde își petrecuse atâția ani din viață. Sinaia cu pozițiile sălbatice, cu pădurile ei populate de arbori seculari, îi desfăta sufletul. Câteodată se așeza pe o bancă și contempla peisajul maiestuos. Era atunci între dânsul și natură o adevărată comuniune sufletească. Se consola de răutatea umană, se odihnea de greaua povară zilnică a politicii. Se confunda, spre a spune astfel cu natura. Își satisfăcea în asemenea chip, imensa lui nevoie de afecție“11.

Un rege suferind

Numai că, acest rege bun, loial și sentimental a trebuit să suporte de-a lungul vieții, nu numai o grea suferință morală, legată de îndepărtarea de persoana sa a familiei de la Sigmaringen, excomunicarea Papei (pentru că și-a botezat copiii în religia ortodoxă), dezertarea de la datoriile sale de principe moștenitor a fiului său Carol, ci și o grea suferință fizică, o boală nemiloasă, care îl consuma zi de zi, și-l tortura clipă de clipă. Începând din anul 1925, sănătatea regelui Ferdinand a început să se deterioreze.

În ianuarie 1925, regele a fost operat de hernie, iar două luni mai târziu a recăzut la pat, bolnav de ceea ce a fost dignosticat drept embolie localizată la un plămân. Convalescența a fost îndelungată, și la sfârșitul lunii iunie a plecat prin Paris la Bagnoles-de-l´Orne pentru o cură. În aparență fortificat, regele Ferdinand a plecat apoi la Weinburg în Elveția unde și-a sărbătorit a șaizecea aniversare. În cursul anului 1926, starea de sănătate a regelui Ferdinand a continuat să se înrăutățească, și se pare că nimeni nu-și dădea seama de ce suferea. Se vorbea de o criză de ficat, de o posibilă ciroză, de un diabet, fapt care a determinat un consult mai amănunțit din partea medicului sau, dr. Romalo.

În memoriile sale, Eliza Brătianu își amintea că soțul său, nimeni altul decât Ion I.C.Brătianu, i-a sugerat reginei „să cheme în consultație și alți medici, și pentru început să se adreseze și celuilalt medic al palatului, dr. Mamulea, care fusese medicul regelui Carol I12.

Pentru a menaja susceptibilitățile doctorului Romalo și pentru a evita scenele pe care obișnuia să le facă și despre care regina spunea: „este așa de gelos, trebuie întotdeauna menajat, ne iubește așa de mult“, s-a hotărât ca dr. Mamulea să-l examineze pe rege, fără prezența confratelui său. În urma consultului dr. Mamulea a constatat o proastă funcționare a intestinelor, a presupus chiar o tumoare malignă și a comunicat reginei că trebuie consultat un specialist în rectoscopie, dr. Bensaude din Paris. Iată ce scria în continuare Eliza Brătianu în memoriile sale, referitor la situația regelui:

„Regele trebuind să meargă în Franța pentru o nouă cură la Bagnoles, părea ușor să aibă loc această consultație la trecerea sa prin Paris. Regina a propus doctorului Romalo să nu piardă ocazia acestei consultații, la care doctorul, pe un ton glumeț a ripostat: «Unde ne îndreptăm?. Iată că femeile frumoase se amestecă acum în medicin㻓13.

… și muribund

Un alt contemporan al regelui Ferdinand, Constantin Argetoianu scria la rându-i în memoriile sale că a aflat de adevărata stare a regelui de la doctorul Juvara, care îi spusese - spre stupefacția sa - că regele suferă de un neoplasm intestinal. La aflarea cumplitei vești, Argetoianu își amintea că:

„În ziua de 15 octombrie 1926 m-am hotărât să merg la Brătianu și să-i comunic informația dată de Juvara. A doua zi la amiază, Brătianu m-a rugat prin telefon să trec pe la el, avea toate informațiile, de la dr. Romalo. Sosit în iulie cu regele la Paris, în drum spre Bagnoles, dr. Bensaude și Labbé, consultați, au stabilit diagnoza unei tumori neoplazice, în pareta inferioară a intestinului gros, aproape de rectum, și au comunicat acest diagnostic lui Romalo, și numai lui Romalo, sfătuind pe rege să meargă pentru cură la Vichy în loc de Bagnoles.
Medicii francezi fiind de părere - au fost consultați și doi chirurgi - că o intervenție operatorie ar fi fost inutilă și foarte riscantă, Romalo n-a comunicat nimănui diagnoza bolii, pentru două motive: primul ca nu cumva să ajungă adevărul la urechile regelui, al doilea, ca să nu tulbure pregătirile reginei pentru călătoria în America, și hotărârea să împărtășească guvernului secretul său, numai după înapoierea reginei din America. Și era indignat împotriva indiscreției lui Juvara, care călcase regulile secretului profesional.
Brătianu a scuturat violent pe Romalo și l-a făcut să înțeleagă că nu avusese dreptul să tăinuiască adevărata stare a regelui, mai ales în împrejurările politice în care ne aflam, și l-a trimis la Averescu (în momentul acela prim-ministru al țării) să-i expună și lui neîntârziat cum stau lucrurile. Romalo, pe care Brătianu îl terorizase prin amenințarea sancțiunilor față de răspunderea ce-și luase, și-a priceput în fine datoria și urma să facă chiar în acea zi (16 octombrie) raportul său șefului guvernului“14.

Potrivit memoriilor Elizei Brătianu, discuția dintre doctorii Romalo și Mamulea cu primul-ministru Averescu a decurs astfel:

„Ambii medici și-au dat părerea. Președintele Consiliului de Miniștri i-a ascultat și a răspuns:«Am auzit o pledoarie sentimentală și un aviz științific. Mă raliez avizului științific. Iar dumneavoastră, a adăugat întorcându-se către dr. Romalo, când ați mințit?. Acum o săptămână, când mi-ați afirmat că starea regelui nu era gravă, sau acuma când admiteți că starea este disperată?. «Am mințit atunci» a adăugat dr. Romalo. Generalul a sărit și s-a îndreptat asupra doctorului. «Ar trebui să vă arestez și să vă închid, a strigat, dar mi-e milă de părul dumneavoastră alb!»“15.

Ca urmare, a fost chemat doctorul francez Bensaude, specialist în rectoscopie, care după examene și analize care au durat mai multe zile, a semnat împreună cu doctorii Romalo și Mamulea, un buletin medical, în care era vorba de o „inflamație atipică“, „infiltrație a ganglioanelor“, „eufemisme - scria Constantin Argetoianu - care învăluiau diagnoza unui neoplasm. Toată lumea a priceput, și a fost consternată. Ferdinand era iubit de popor, și apoi fiecare se mai gândea la tot ce se putea întâmpla la moartea regelui“16.

În perioada următoare, tumoarea progresând a provocat o ocluzie intestinală, fapt pentru care regele a fost supus unei operații, efectuată de chirurgul francez Hartman, pe la începutul lunii decembrie 1926. Operația a reușit, dar regele nu și-a revenit deplin, ci se poate spune că lunga lui agonie începuse. În februarie 1927, medicul specialist belgian dr. Sluis, chemat la Sinaia, a prescris un tratament cu radium, tratament de una până la trei ore pe zi, timp de șapte săptămâni. Pentru livrarea aparatului de radium - necesar tratamentului regelui - s-a apelat la firma „Carol Bünger“, depozit general de instrumente chirurgicale și articole de laborator din București, str. Brezoianu, nr. 4, firmă care a asigurat și montarea la palat a aparatului, în valoare de 26.755 lei17.

Pentru luna martie 1927, regele Ferdinand planificase o călătorie la Roma. Ca fiu credincios al bisericii romano-catolice, el dorea foarte mult să se împace cu Papa, care era supărat din cauză că regele își botezase copiii în credința ortodoxă. A trebuit să renunțe la călătorie, deoarece boala s-a asociat cu o pneumonie dublă, cu temperatură de 40 de grade, moment pe care l-a depășit cu ajutorul medicilor Mamulea și Sluis.

Optimist până în clipa morții

Optimismul regelui însă nu a durat mult, Constantin Argetoianu notând în memoriile sale că:

„Dintr-o conversație pe care am avut-o cu regina Elisabeta, mi-am dat seama că regele Ferdinand își cunoștea în acel moment boala și că nu-și mai făcea nici o iluzie asupra soartei ce-l aștepta. Elisabeta mi-a mărturisit întradevăr că suferințele fizice pe care la îndura tată-său, erau nimic pe lângă cele morale. Profund religios, catolic habotnic, regele nu se putea împăca cu ideea să moară certat cu biserica sa, și demersuri presante se făceau la Roma pentru ridicarea «micii excomunicări » ce fusese pronunțată după botezul principelui Carol în religia ortodoxă. Diplomația noastră a negociat mai bine de 25 de ani la Vatican ca să obțină ridicarea «interdictului », fără să poată obține decât o îndulcire de fapt, situația de drept rămânând neschimbată.
Abia în aprilie 1927, și în fața morții, biserica s-a mai muiat și Papa a trimis un prelat la București, cu iertarea deplină și cu binecuvântarea sa apostolică. Din acel moment regele Ferdinand a fost un alt om: nervozitatea sa a făcut loc unui sentiment de resemnare și de beatitudine care i-au permis să-și trăiască ultimile luni ca un erou și ca un sfânt fără o revoltă, fără un murmur, fără o clipă de protestare împotriva morții implacabile. Puterea credinței este nemărginită“18.

La începutul primăverii, regina a pus să i se întindă regelui bolnav un cort afară pe pajiștea din fața castelului Pelișor, după care familia regală s-a mutat la castelul de la Scroviștea. Când însă s-a făcut prea cald, Curtea Regală s-a mutat din nou la Castelul Pelișor. Aici l-a vizitat Martha Bibescu, cu care regele a vorbit despre plante, animale și cărți, dar și colonelul Spiess, directorul de vânătoare al Curții Regale, cu care regele fusese de atâtea ori la vânătoare în munții Gurghiului. Cu acest prilej, regele s-a așezat la masă și, împreună cu oaspetele său, a parcurs o scriere nou apărută despre vânătoare, pe care acesta i-o adusese.

„În locul vânătorului vioi și vesel - scria col. Spiess - aveam aici înaintea ochilor victima dărâmată și suferindă a unei boli teribile, nemiloase. Vocea, altădată așa de sonoră, limpede și bărbătească, era aproape imperceptibilă. Mâna, cu care altădată își conducea la fel de sigur țara și carabina, era rece și neputincioasă“19.

La Castelul Pelișor, Regina Maria îl veghea pe rege, și când sfârșitul părea iminent, ea a trimis după copii, toți cu excepția fiului lor mai mare, de care regele nu întrebase, de când se îmbolnăvise. Regina obișnuia să-și petreacă nopțile pe o sofa în salonul regelui, „cu ușile deschise ca să aud orice zgomot“ - nota regina Maria în jurnalul său20.

Către miezul nopții, pe 19 iulie 1927, regele agitat din cauza durerii, a încercat să se dea jos din pat, și deși doctorul Mamulea îi făcuse o injecție, acesta nu s-a calmat. „Sunt atât de obosit“ - i s-a plâns el reginei, care stând în picioare lângă pat, l-a luat în brațe, cu capul sprijinit pe umărul ei ca să poată respira mai ușor. Doctorul i-a luat pulsul și a prevenit-o pe regină că sfârșitul era aproape. Infirmiera a alergat să aducă familia și un preot, dar regele Ferdinand a murit înainte de sosirea lor.

„Capul i-a căzut pe umărul meu, mâinile lui deja reci au rămas fără vlagă, fața lui mică de tot ... s-a terminat - el nu mai era obosit, ci se odihnea“21.

Ultimul omagiu

Regele Ferdinand a stat pe catafalc la Castelul Pelișor, pe o învelitoare de catifea roșie, deoarece regina Maria dăduse ordin să nu se folosească negrul și ea singură aranjase florile roșii în jurul trupului său. Regina era impresionată de figura lui în repaus „o față atât de frumoasă, cu trăsăturile lui nobile înțepenite într-o liniște care-i conferea o măreție pe care în viață nu o avusese. În viață, el era prea modest, prea timid, părea întotdeauna că se scuză pentru tot ceea ce face. Acum, fără alte gesturi, el accepta....calm toate onorurile aduse, toate florile, rugăciunile, lacrimile22.

Nu au fost atât de multe onoruri cum ar fi putut să fie, deoarece îngrijorat din cauza lui Carol și a carliștilor, Brătianu a grăbit ceremonia funerară. În cursul dimineții de 20 iulie 1927, Regina Maria a primit persoanele care i-au trimis condoleanțe, apoi pe membrii Regenței, Consiliul de Miniștri și ministrul Casei Regale cu întreg personalul Caselor Civilă și Militară. Regina a stat tot timpul în genunchi în fața unui iconostas așezat în dreapta sicriului, care era împodobit cu crini roșii și albi23.

În hârtiile regelui Ferdinand a fost găsită exprimarea dorinței de a fi înmormântat în uniformă de general de cavalerie, și imediat s-au dat dispoziții ca dorința regelui să fie respectată și să fie îmbrăcat în haina dorită, în locul uniformei de vânători de munte, care fusese pregătită. La ora 11.00, regina Maria, însoțită de regina Elisabeta și regina Marioara, principesele Elena și Ileana, principele Nicolae și principele de Hohenlohe, alături de membrii Casei Regale au coborât în salonul mortuar. Regina s-a apropiat de sicriu și a sărutat fruntea regelui, așezându-i pe piept un buchet de trandafiri roșii, după care a stat în genunchi în fața sicriului pe tot parcursul oficierii serviciului divin24.


Regele Ferdinand pe catafalc

Ceremonia a început la Sinaia, cu un serviciu religios desfășurat în ziua de 21 iulie 1927 de către superiorul Mănăstirii Sinaia, înconjurat de clerul local. La ora 12.00 sicriul regal, ridicat de adjutanții regali și de ofițerii Batalionului de Vânători de Munte a fost așezat pe un afet de tun tras de șase cai. Cortegiul funerar s-a format în următoarea ordine: un pluton de jandarmi; clerul; marele maestru de ceremonii al Curții Regale - I.V. Stârcea; carul mortuar; Casa Militară a regelui în dreapta și în stânga carului mortuar; principele Nicolae și regenții; miniștrii; Casa Civilă a regelui; autoritățile locale; armata. Sicriul regal a fost coborât de pe afatul de tun și așezat în vagonul mortuar de către adjutanții regali, în timp ce Batalionul de Vânători de Munte a dat onorurile. Trenul mortuar a plecat din gara Sinaia la orele 13.00 și a ajuns la București în gara Cotroceni la orele 16.3025.

La Palatul Cotroceni sosirea a fost anunțată de 101 lovituri de tun, în timp ce o companie cu drapel și muzică a dat onorul. Pe peronul gării, unde s-a desfășurat un serviciu religios s-au aflat: regenții; guvernul; mitropolitul Moldovei și Sucevei, al Sibiului și Alba Iuliei, al Bucovinei, al Blajului și arhiepiscopul Basarabiei; președinții Corpurilor Legiuitoare; Casa Civilă și Militară a regelui și adjutanții regali onorifici; foștii președinți de Consiliu, fostul președinte al Consiliului Dirigent și foștii președinți ai Corpurilor Legiuitoare; președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție; prim-președintele Consiliului Legislativ; președintele Consiliului Superior Administrativ; președintele Înaltei Curți de Conturi; rectorul Universității București; primarul Capitalei; primarul sectorului respectiv; președintele Academiei Române; inspectorii de armată și armă; comandantul Corpului de Grăniceri; comandantul Corpului de Jandarmi; prefectul județului Ilfov; directorul general al Siguranței Statului; prefectul Poliției Capitalei; comandantul pieței București.

De la gara Cotroceni până la intrarea principală a palatului (scara de onoare) s-au așezat detașamente din toate trupele din Capitală, cu drapele. Sicriul regal a fost purtat de la gară până la palat de către adjutanții regali și așezat în Sala de aur, unde locuitorii Bucureștiului au fost admiși să defileze în fața sicriului în zilele de 22 și 23 iulie 1927, de la ora 8.00 până la ora 19.0026.

În ziua de 24 iulie 1927, la ora 7.00 a avut loc un serviciu religios catolic, iar de la ora 8.00 un serviciu religios la Palatul Cotroceni oficiat de Înaltul Cler, în prezența: familiei regale și princiare înconjurate de Casele Civile și Militare, membrii regenței, președintele Consiliului de Miniștri, miniștrii și subsecretarii de stat cu doamnele, președinții Corpurilor Legiuitoare și toți cei care participaseră și la serviciul religios de pe peronul gării Cotroceni.

După terminarea serviciului divin, sicriul regal, purtat de ofițerii și adjutanții regali a fost așezat pe un afet de tun tras de șase cai, conduși de căpitani de artilerie. Cortegiul a pornit de la Palatul Cotroceni la ora 9.00 și s-a format în următoarea ordine: prefectul Poliției Capitalei; un escadron din Regimentul de Escortă Regală; corurile; mitropoliții și episcopii cultelor naționale și clerul; invalizii de război, cavalerii Ordinului Mihai Viteazul și ofițerii de rezervă; veteranii campaniei 1877-1878; delegații Asociației Ofițerilor de Rezervă și ai Uniunii Luptătorilor; drapele cu delegații tuturor unităților de trupă; coroana regală și bastonul de mareșal al regelui Ferdinand purtate de către un general inspector al armatei, asistat de câte doi generali; marele maestru de ceremonii al Curții Regale; carul mortuar urmat de calul regelui Ferdinand.

În dreapta și în stânga carului mortuar s-au aflat generalii de divizie, Casa Militară și adjutanții regalionorifici. Carul mortuar a fost urmat de: principele Nicolae; regenții; președintele Consiliului de Miniștri; guvernul; foștii președinți de consiliu; fostul președinte al Consiliului Dirigent; foștii președinți ai Corpurilor Legiuitoare și foștii miniștri; Corpul Diplomatic și miniștrii plenipotențiari acreditați; secretarul general și directorul protocolului din ministerul Afacerilor Externe; membrii Corpurilor Legiuitoare și primarul Capitalei; ofițerii generali din activitate și rezervă; membrii Înaltei Curți de Casație și Justiție; membrii Consiliului Legislativ; Înalta Curte de Conturi; Academia Română; Consiliul Superior Administrativ; profesorii universitari și ai Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale și directorul Politehnicii; guvernatorul Băncii Naționale; eforii spitalelor civile și reprezentanții cultelor și ai comunității minoritare; înalții funcționari ai statului; biroul Societății de Geografie, Consiliul Băncii Naționale, directorul Fundației Carol I și directorul Fundației Ferdinand I; curțile și tribunalele; baroul din Capitală cu consiliul de disciplină; primarii de sectoare și membrii Consiliului Municipiului București și primarii municipiilor din țară; Camerele de Comerț; funcționarii publici superiori și corpul didactic; delegații din țară; armata27.

Și ultimul drum spre Curtea de Argeș

Cortegiul plecând de la Palatul Cotroceni a străbătut Bulevardul Independenței, Bulevardul Elisabeta, Calea Victoriei și Calea Griviței până la Gara de Nord, unde sicriul a fost așezat în trenul mortuar, care la ora 11.30 a plecat spre Mânăstirea Curtea de Argeș, necropola familiei regale a României. Trenul mortuar a ajuns în gara Curtea de Argeș la orele 15.30, unde a fost primit de persoanele oficiale sosite cu trenurile speciale, de clerul și autoritățile locale.

Sicriul regal coborât din tren de către membrii Casei Militare a regelui, a fost așezat pe un afet de tun tras de șase cai. În acel moment s-au tras 101 lovituri de tun și clopotele tuturor bisericilor din oraș au început să bată. După terminarea serviciului divin, rămășițele pământești ale regelui Ferdinand au fost înmormântate în interiorul mănăstirii, în prezența familiei regale și princiare, a membrilor regenței, guvernului, a sfântului Sinod și a persoanelor oficiale28.

Familia îndoliată, la Curtea de Argeș

După ceremonia înmormântării, Regina Maria s-a întors la Sinaia notând următoarele în jurnalul său:

„Un capitol închis pentru totdeauna, și acum, înainte, cu curaj și cu ce mi-a mai rămas ca sănătate, putere, speranță și credință. Am trăit alături o viață îndelungată, cu urcușuri și coborâșuri, așa cum este într-o căsnicie, uneori cu furtuni și încrâncenări, dar în cea mai mare parte cu loialitate și cu încredere, și mai ales cu răbdare... Răbdare... să depășești ziua confruntării... nu iubiți, ci prieteni ce-și rspectă unul altuia particularitățile, răbdători, amândoi răbdători, loiali, mână în mână până la sfârșit“29.
Principele Carol - fiul rătăcitor - care nu a putut lua parte la funeraliile tatălui său a scris despre acesta că: „lealitatea, iubirea de dreptate, iată calitățile care caracterizau pe acest mare rege, dispărut pentru cea mai mare nenorocire a poporului său și alor săi. La aceasta trebuie adăugată, spre a pricepe mai bine omul, o bunătate profundă și o blajină sentimentalitate“30.

Presa străină, despre moartea regelui

Moartea regelui Ferdinand a îndurerat profund poporul român, la adresa sa scriindu-se atât în presa din țară, cât și în cea din străinătate numeroase articole elogioase, despre omul și regele Ferdinand. Astfel, în presa franceză au apărut o serie de articole, cum a fost și cel din ziarul „Le Figaro“ unde Robert de Flers declara că: „moartea Regelui Ferdinand este o mare nenorocire nu numai pentru România, dar pentru Europa întreagă, la echilibrul căreia regele Ferdinand aducea garanția prețioasă a unei profunde înțelepciuni și a unei vigilente lealități31.

Cotidianul „Le Temps“ consacra acestui trist eveniment primul articol, declarând:

„Franța se asociază din toată inima la doliul care lovește poporul român amic și aliat, și se închină cu emoție în fața marii figuri ce se șterge din această lume spre a intra definitiv în istorie. Ferdinand I a fost un rege mare prin faptul că, în orele cele mai tragice a avut cea mai înaltă conștiință a datoriei și a răspunderii față de națiunea care îi încredințase destinele. Regele Ferdinand și-a îndeplinit fără șovăire această datorie și a intrat în lupta pentru apărarea cauzei libertății alături de aliați, făcând complet abstracție de sine însuși, cu lealitate și vitejie. Chiar când simțea că moartea se apropie, regele Ferdinand n-a avut alt gând decât binele poporului său. El lasă o Românie puternică, conștientă de forța ei și care poate privi cu încredere în viitor“32.

Presa engleză, de asemenea a consacrat mai multe pagini morții Regelui Ferdinand, publicând comentarii însuflețite de simpatie. Întreaga presă a reamintit înaltele calități dovedite de defunctul rege, atât ca om cât și ca suveran și au subliniat vigoarea hotărârii prin care s-a alăturat aliaților în timpul războiului și eroismul vădit de toți membrii familiei regale, în zilele tragice ale refugiului. Astfel, „The Times“ a relevat că regele Ferdinand a fost un suveran foarte loial, pe care poporul român îl regretă sincer; „Morning Post“ exprima urarea spre un viitor pacifist, spre care cu atâta sârguință s-a străduit regele Ferdinand; „Daily Telegraph“ exprima speranța că noul rege va avea o domnie mai puțin dificilă decât cea a bunicului său și că se va arăta tot atât de demn de stima și respectul supușilor săi ca și regele Ferdinand I33. Alte articole elogioase au apărut în presa cehoslovacă, austriacă, greacă și italiană.

Ideea centrală a acestor articole a fost simțul datoriei fostului suveran, inițiativele pe care le-a luat față de înlțarea și progersul României, și explicau iubirea imensă a poporului român pentru regele Ferdinand, care a știut să se identifice cu acesta.

NOTE

1. Ștefan Meteș, Regele Ferdinand al României, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul“, 1925, p. 2
2. Ibidem, p. 4
3. Ibidem
4. Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, București, Edit. Gesa, 1991, p. 9-10
5. Ibidem, p. 11
6. Ioan Scurtu, Regele Ferdinand (1914-1927). Activitatea politică, București, Edit. Garamond, 1995, p. 63
7. Ibidem, p. 125
8. Ibidem, p. 126
9. Ibidem
10. Martha Bibescu, Un sacrificiu regal. Ferdinand I al României, Traducere de Maria Brăescu, București, Edit. Compania, 200, p. 27
11. Mărturii contimporane. Regele Ferdinand I, adunate de G.N. Budișteanu, 1933, p.186
12. Eliza Brătianu, Ion I.C.Brătianu, Memorii involuntare, Texte stabilite, note și prezentare Marian Ștefan, București, Edit. Oscar Print, 1999, p.93
13. Ibidem
14. Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VIII, partea a VIIa (1926-1930), București, Edit. Machiavelli, 1997, p. 61
15. Eliza Brătianu, Ion I.C.Brătianu, op. cit. p. 95
16. Constantin Argetoianu, op. cit., p. 72
17. D.A.N.I.C., Fond Castele și Palate-Palatul Cotroceni, dos. 183/1927, f. 11
18. Constantin Argetoianu, op. cit., p. 73
19. Eugen Wolbe, Ferdinand I, întemeietorul României Mari - o biografie, Traducere din germană de Maria și Ion Nasta, București, Edit.Humanitas, 2004, p. 288
20. Hannah Pakula, Ultima romantică. Viața reginei Maria a României, Traducere Sanda Ileana Racoviceanu, București, Edit. Lider și Cartea pentru Toți, 2001, p. 458
21. Ibidem
22. Ibidem, p. 459
23. „Universul“, duminică, 24 iulie 1927, anul XLV, nr. 163, p. 3
24. Ibidem
25. D.A.N.I.C., Fond I.V.Stârcea, dos. 15, f. 186
26. Ibidem, f. 186v
27. Ibidem, f. 187
28. Ibidem, f. 187v
29. apud Hannah Pakula, op. cit., p. 460
30. Mărturii contimporane , p. 185
31. „Universul“, duminică, 24 iulie 1927, anul XLV, nr. 163, p. 3
32. Ibidem
33. Ibidem
""