Autor 7365 vizualizări


Pe 18 martie 1889, prințul Ferdinand, nepotul regelui Carol, era proclamat moștenitor al tronului Regatului României. Desigur că toată lumea se întreba cine este tânărul desemnat să conducă într-o zi țara. Iată o caracterizare făcută de V. Păun, profesorul său de limba română.

O viață sobră

Bălai, 'năltuț și subțirel la trup, cu ochii de un albastru închis, foarte blânzi, cu nasul arcat, semnul cel mai caracteristic al liniei suabe de Hohenzollern, cu expresia gurii și a feței așa de fină și de curată, că ai crede-o de fată mare, amestec armonic al sângelui latin dăruit de soarele Franciei și al Portugaliei – din partea a două străbune și a mamei – cu tipul plăviț, gânditor și vesel totdeodată al Germanilor de la sud, - Alteța Sa Regală este icoana vie a flăcăului desăvârșit la chip și la făptură.

Ar prinde, poate, mirarea pe cineva, dacă i-ai spune că acest tânăr de douăzeci și patru de ani are încă sfiiciuni de femeie, se roșește încă la obraz ca o fecioară, de abia scoasă în lume; lucrul este însă pe de întregul adevărat și, mai mult decât atâta, el se înțelege firește. După cum un pământ binecuvântat, bogat în sucuri sănătoase și lucrat cu îngrijire, când e vremea lui să-l frămânți și semeni, nu poate să nu rodească cu spor, tot astfel și copilul cu apucături bune, cu aplecări norocite din fire, crescut pe mâini de bărbați luminați și onești, cari nu se uită la cât de înaltă este treapta pe care l-au născut părinții, nu caută să-l învețe numai cum va avea, într-o zi să se poarte ca principe ci, mai înainte de toate se trudesc să-l facă om deplin de minte și de treabă în urmările lui, nu poate înșela speranțele puse într-însul.

Și pe asemenea mână a avut norocul să crească principele Ferdinand. Nu încurajat de dascăli aduși acasă, ca doctorii la patul unui slăbănog, ci trimis la gimnaziul public, ca și împăratul actual al Germaniei, ca și Regele nostru, nu în trăsură ci, fie cât de rea vremea, pe jos, îmbrăcat simplu, iarna fără mânuși și vara fără umbrelă de soare, supus acasă, la disciplina militară; sculat la șase dimineața și băgat într-o baie rece, la aceeași temperatură în tot timpul; hrănit, negreșit mai bine ca un spartan, dar foarte frugal; dus la biserică în toate duminicile – căci religiunea, în familia suveranului nostru și-a avut altarul pururea alături cu al patriotismului; ținut departe de tot felul de petreceri, cari i-ar fi umplut numai mintea de vedenii deșarte și inima de doruri sterpe; obicinuit a nu dispune decât de o sumă foarte neînsemnată de bani, cheltuiți cu rost numai pe lucruri trebuincioase și justificați anume, până la cel din urmă pfening; priveghiat apoi, de ochii neîndurați a doi pedagogi, unul civil și celălalt militar, departe, departe de sânul familiei, pe care nu-i era dat s-o vadă la Sigmaringen decât de trei ori pe an: la Crăciun, la Paști și în vacanțele cele mari de vară; deprins, în sfârșit, a auzi repetându-i-se des cuvintele de aur ale moșului Alteței Sale Regale, principelui Carol Anton:

„Nu-i destul că v-ați născut principi, ci trebue să munciți, ca să dovediți că meritați titlul vostru”.

Așa a fost întocmită creșterea Principelui Ferdinand și dusă până la capăt, fără abatere, nici șovăire, nici îngăduieli: programmasig, cum se zice prin partea locului, sau, după planul unui om care știe de la început, și de unde pleacă și unde vrea să ajungă, cum înțeleg eu educațiunea, fie privată, fie public și cum aș dori să o văd în țara noastră. Iar bărbatul căruia i s-a încredințat această sarcină, pe atât de negrăit de grea pe cât de negrăit de gingașe, bărbatul care a avut ani îndelungi charme d’âme pe lângă cei trei principi de Hohenzollern – Wilhelm, Ferdinand și Carol, și care a făcut dintr-înșii trei grădini de tineri, este maiorul I. De Schilgen, adjutant al A.S. Pr. Leopold, un soldat foarte instruit și călit de vitejie în focul celor trei războaie mari din urmă ale Prusiei.

O educație solidă

Principele Ferdinand și-a petrecut copilăria la Düsseldorf, orașul cel mai frumos de pe Rin, cuib de artiști renumiți, focar de cultură elegantă. Acolo, departe de părinți, precum zisei, și-a terminat învățăturile secundare clasice și a trecut cu laudă examenul Abiturient, corespunzător cu bacalaureatul, așa de greu în Germania. Apoi făcându-se ofițer, de-a dreptul, în virtutea prerogativelor principilor de sânge în Prusia, s-a dus, totuși la Cassel, unde a urmat cursurile militare în școala de războiu (Krigsschule) de acolo, ca să-și merite patenta.

În urmă, a intrat în serviciul activ, ca sublocotenent, în regimentul I de gardă imperială de la Potsdam, lângă Berlin, iar, dupe doi ani de practică ostășească, la cazarmă și pe câmp, a luat din nou drumul școalei, ascultând la Universitățile din Tübingen și Leipzig cursuri de economia politică, științe financiare, istorie, dreptul ginților și dreptul roman, ținute de profesori celebri.

Principele Ferdinand, înarmat cu atâtea cunoștințe, pregătit în aceste așezăminte de cultură clasică și reală, care sunt fala continentului vechi, înzestrat pe lângă aceasta cu puteri intelectuale și morale din belșug, nu putea ieși o, firește, valoare negativă, un cap fără conștiință nici voință; un grăunte rotund și arătos pe dinafară, dar sec înăuntru, pe care cea dintâi boare de vânt l-ar zbura peste câmpii.

Cu toate acestea, ba tocmai de aceea, A.S. regală se ferește de a străluci cu lumina de putregai fosforescent a acelui spirit ieftin, adunat de prin dicționarele de anecdote. Minte cumpănită, vorbă măsurată, precisă; spirit clar, înțelegând lucrurile dintr-o dată și întrebuințând limba numai atunci când ar avea de spus ceva bine gândit. În intimitate, voios, glumeț în socoteala slăbiciunilor omenești, nici odată sarcastic, nici odată personal; compătimitor și darnic: săracii din Potsdam și Tübingen, cele două orașe în care principele a trăit liber de tutela pedagogică, nu-l vor uita în binecuvântările lor. Afabil cu toată lumea, prieten de temei.

Principele Leopold, tatăl regelui Ferdinand

L-am văzut din întâmplare, în mijlocul camarazilor săi de arme, dezmierdat ca un frate. Numai într-un singur punct Alteța Sa Regală este neînduplecat, când e vorba să-și facă datoria. Sub nici un cuvânt de scuză nu și-ar lăsa-o pe ziua de mâine; d-apoi aceasta este virtutea tradițională clasică, dacă mă pot exprima așa, a tuturor Hohenzollernilor și n-are nevoie de dovezi. În privința educațiunii politice a A.S. Regale, poate că nici nu ar fi locul aici de zis ceva, poate că ar fi mai nimerit a sfătui pe cititori a citi istoria Prusiei, dintre anii 1858 și 1862 și vor scoate singuri încheierea.

Ministeriul Carol Anton, cunoscut sub numele Era Nouă, a fost, pentru câțiva ani, ventilul de răsuflare al Prusiei, pentru câțiva ani, după năbușitoarea cârmuire feudală a lui Manteuffel. De aceea, să nu se teamă nimeni. Principele Ferdinand, chiar de ar fi vrut-o, nu ar fi avut de la cine învăța să se închine la stele de mult apuse în noaptea de veci a trecutului. Æi iarăși, nimeni să nu-și facă iluziuni zadarnice: A. Sa Regală nu va fi al nimănui în parte, ci al României numai, pe care o iubește cu toată căldura unui suflet mare, căci ea este patria gloriosului Său Unchi și tronul ei va fi cea mai scumpă moștenire a Sa. Principele Ferdinand a sosit astăzi la noi, cu gândul nestrămutat de a-și jertfi viața întru fericirea țării noastre.

De acum înainte este Principele nostru prea iubit. Fie bine venit. Fie ca acest vlăstar al unei tulpine așa de generoase să se prindă și altoiască pe trunchiul străvechii vițe românești cu atâta putere și dragoste, încât veacurile viitoare să nu mai știe deosebi, dacă un Hohenzollern a făcut mărirea României, sau dacă România a înălțat steaua unui Hohenzollern de la Dunărea cea mică, așa de sus, că a schimbat-o într-un soare nou al gintei latine de la Dunărea cea mare!

(Moștenirea tronului României – cu un portret al A.S.R. Principelui Ferdinand al României, moștenitor presumptif al Coroanei, Tipografi – Editori F. Gobl Fiii.)