Autor 10039 vizualizări


 

Afacerile externe    În Marea Britanie exista tradiţia ca suveranul să joace un rol important în afacerile externe, de care se ocupa singur, ajutat doar de un secretar de stat. Victoria şi Albert aveau rude în Europa şi numărul lor avea să se mărească. În plus, vizitau şi erau vizitaţi de alţi monarhi. Albert era de părere că aceste relaţii personale nu trebuiau neglijate şi că regina nu trebuia să devină niciodată (după cum opinase mentorul său, baronul Stockmar) „un fel de mandarin care să aprobe sau să dezaprobe din cap după voinţa stăpânului său”. Rezultatul a fost un conflict cu lordul Palmerston, ministrul afacerilor externe, om politic experimentat, a cărui îndelungată carieră începuse încă înainte ca Albert sau Victoria să se fi născut. Prinţul îl privea cu neîncredere pe Palmerston, îi dezaproba metodele, considera politica lui drept superficială şi nu era de acord cu concepţia lui despre Constituţie.

Chiar şi după ce în 1850 Victoria a insistat ca „odată ce ea a sancţionat o lege, aceasta să nu fie modificată arbitrar de către ministru“, Palmerston a continuat să aplice politici pe care atât Albert, cât şi Victoria le dezaprobau, cum ar fi încurajarea mişcărilor naţionaliste ce ameninţau să destrame Imperiul Habsburgic. Într-un final, după ce şi-a manifestat aprobarea faţă de lovitura de stat a lui Louis Napoleon (mai târziu Napoleon III), din 1851, fără a o consulta pe regină, prim-ministrul, lordul John Russell, l-a îndepărtat din funcţie. Însă doar câteva luni mai târziu, Palmerston, care se bucura de o mare popularitate, a fost primit din nou în guvern, de această dată în funcţia de ministru de interne. Ulterior, avea să ocupe de două ori funcţia de prim-ministru. După moartea lui Albert, părerea reginei Victoria despre Palmerston a început să se schimbe;politica sa conservatoare şi insistenţele ca Marea Britanie să fie tratată cu respectul cuvenit pe scena internaţională aveau să corespundă cu opiniile ei de mai târziu.

În ajunul Războiului Crimeii (1854-1856), perechea regală era mai nepopulară ca oricând, iar Albert a fost acuzat fără temei că ar încerca să influenţeze guvernul în favoarea Rusiei. Pe măsură ce războiul se apropia de sfârşit, popularitatea perechii regale a început din nou să crească. Regina conducea personal comitetele de femei care ofereau ajutor răniţilor şi organiza vizite în spitalele unde erau îngrijiţi soldaţii invalizi. De altfel, regina a susţinut cu entuziasm eforturile legendarei Florence Nightingale. Un alt act important din această perioadă este instituirea Crucii Victoria (Victoria Cross) pentru acte de eroism.

După moartea prinţului Albert, la 14 decembrie 1861, s-a încheiat aşa-numita perioadă a „monarhiei albertine”. Influenţa lui Albert asupra reginei a fost profundă, manifestându-se inclusiv în privinţa obiceiurilor ei personale şi a simpatiilor politice. Albert o instruise în domeniul economiei, o învăţase valoarea muncii sistematice, îi arătase necesitatea de a interveni în problemele interne ale statului şi de a înfiinţa un serviciu privat (pentru că era regal) de informaţii externe. Monarhia britanică se schimbase. După cum scrie istoricul G.M. Young, „în locul unui privilegiu bine delimitat, dar fragil, a obţinut o influenţă greu de definit, însă mult mai puternică”.

Victoria,  regina Angliei

Regina văduvă

După moartea lui Albert, Victoria a intrat într-o stare de adâncă depresie – „acele stări de disperare, de arzătoare dorinţă, când tânjeam zile, nopţi întregi să mor… în primii ani nu m-au părăsit în nici un moment”. Chiar şi după ce a reuşit să depăşească depresia, Victoria a continuat să ţină doliu şi să trăiască destul de retrasă. Refuza să-şi îndeplinească îndatoririle ceremoniale de monarh şi se retrăgea câte patru luni pe an la Balmoral şi Osborne, indiferentă la neplăcerile şi dificultăţile pe care le provoca astfel miniştrilor săi. Dacă la început publicul a reacţionat cu respect şi compasiune în faţa suferinţei reginei, după un timp absenţa ei a început să provoace nemulţumire. Nimeni nu o putea însă clinti pe încăpăţânata Victoria.

Deşi îşi neglija îndatoririle ceremoniale, Victoria era hotărâtă să joace un rol activ în conducerea ţării, iar după moartea lui Albert a încercat să continue pe calea pe care pornise răposatul ei soţ. Argumentul ei principal în acea perioadă era punctul de vedere al „scumpului ei”, pe care îl cunoscuse într-un anumit moment şi care nu era deci neapărat relevant pentru istoria politică a Marii Britanii în ansamblul ei. Pregătirea reginei şi influenţa lui Albert nu se potriveau prea bine cu noile evoluţii din politica britanică, rezultat al Legii electorale din 1867;organizarea mai bună a partidelor şi lărgirea electoratului au dus la aşa-numitele „oscilaţii ale pendulului” la conducerea Marii Britanii. Şi pentru că îşi învinovăţea fiul şi moştenitorul pentru moartea lui Albert – prinţul consort se întorsese bolnav de la Cambridge, unde plecase să discute cu prinţul de Wales despre o indiscreţie pe care tânărul o comisese în Irlanda-, regina nu ezita să-şi verse nervii asupra lui ori să-i refuze preluarea oricărei responsabilităţi. „Mă irită să îl văd în cameră”, i-a spus la un moment dat lordului Clarendon, uimit de această mărturisire. Regina nu şi-a iertat niciodată cu adevărat fiul, iar, odată cu trecerea timpului, a devenit invidioasă pe popularitatea prinţului şi prinţesei de Wales.

Victoria s-a implicat în cea mai celebră rivalitate politică a sec. XIX prin faptul că s-a apropiat de Benjamin Disraeli, în ciuda, dar de fapt tocmai din cauza lui Albert. Prinţul consort nu îl considera pe Disraeli un gentleman adevărat şi îşi amintea întotdeauna de atacurile sale dure împotriva lui Peel, din 1846, cu ocazia abrogării Legii cerealelor;prinţul îl prefera pe Gladstone, rivalul politic al lui Disraeli. Cu toate acestea, Disraeli a reuşit să o consoleze pe regina aflată în suferinţă, a flatat-o, a ajutat-o să-şi recâştige încrederea în sine şi i-a uşurat povara coroanei pe care acum era nevoită să o poarte singură. Dincolo de toate apelurile calculate ale politicianului la sentimentele ei, singurătatea pe care o împărtăşeau a făcut ca între ea şi Disraeli să se formeze o legătură aparte, care a căpătat unele accente misterioase şi romantice. Mai mult, Disraeli i-a spus reginei în 1868 că ar fi „încântat şi în acelaşi timp ar fi de datoria mea să vă uşurez cât mai mult munca depusă la rezolvarea problemelor statului”. Această abordare a fost printre cele mai eficiente, deoarece regina era întotdeauna tentată să considere că lucrează prea mult.

Gladstone, în schimb, nu a crezut niciodată că Victoria chiar era „moartă de oboseală”, după cum afirma, poate pentru că el nu se simţea niciodată astfel;pe de altă parte, Disraeli obosea cu uşurinţă. Este evident, de asemenea, contrastul dintre scrisorile vesele, deseori maliţioase, bârfitoare, ale lui Disraeli şi cele 40 de pagini ale lui Gladstone, mai ales că Albert nu mai era acolo să-i facă reginei un scurt rezumat. Gladstone avea un respect atât de puternic şi de bine înrădăcinat pentru tron, încât acesta îi afecta relaţia cu regina, care era totuşi o femeie. De aceea, „deferenţa” sa faţă de coroană era „întotdeauna persiflată”, după cum observa Lady Ponsonby. Regina nu aprecia abordarea moralistă (şi, în opinia ei, ipocrită) a lui Gladstone în privinţa politicii şi a afacerilor externe. O iritau mai ales încercările sale insistente şi deseori lipsite de tact de a o convinge să-şi reia îndatoririle ceremoniale.

Aveau opinii diferite şi în ce priveşte problema Irlandei. Pentru Gladstone, „pacificarea Irlandei” devenise „scopul” vieţii sale, în timp ce regina (ca, de altfel, majoritatea supuşilor ei) manifesta prea puţină înţelegere pentru doleanţele irlandezilor. Simţea repulsie faţă de dezordine şi considera ideea autonomiei legislative a Irlandei ca lipsă de loialitate. A dezaprobat şi propunerea unui „Balmoral” irlandez, mai ales când s-a sugerat că prinţul de Wales ar putea merge în locul ei. Pentru a evita să traverseze Marea Irlandei, a afirmat că suferă de rău de mare, deşi mai târziu avea să traverseze Canalul Mânecii aproape în fiecare an. A făcut în total patru vizite în Irlanda, ultima dintre ele în 1900, în semn de apreciere pentru eroismul arătat de regimentele irlandeze în Războiul cu burii.

Regina a primit cu bucurie ştirile despre înfrângerea lui Gladstone în alegerile din 1874. „Ce cotitură importantă au însemnat aceste alegeri”, scria ea. „Arată că ţara nu este radicală. Ce triumf a obţinut domnul Disraeli şi ce semn bun este această importantă majoritate conservatoare pentru ţară, care chiar avea nevoie (ca şi în trecut) de un Partid Conservator puternic!”

Cu ani în urmă, Melbourne, aproape împotriva propriilor principii, o transformase într-un whig, iar datorită influenţei lui Albert devenise adeptă a lui Peel. Însă diferenţele de temperament şi mai apoi doctrinare dintre regină şi Gladstone au apropiat-o în cele din urmă de Disraeli, căruia i-a fost uşor în aceste condiţii să o transforme într-o susţinătoare a Partidului Conservator.

Victoria avea în comun cu Disraeli, printre altele, fascinaţia pentru Orient şi ideea de imperiu. Deşi a susţinut reforma electorală a lui Disraeli din 1867, Victoria nu era interesată de programul său de reforme sociale;era fascinată, în schimb, de imperialismul pe care îl promova şi de atitudinea sa hotărâtă în politica externă. Regina a salutat manevrele sale strălucite, în urma cărora în 1875 Anglia a cumpărat aproape jumătate din acţiunile Canalului de Suez (ceea ce a împiedicat Franţa să preia controlul asupra canalului), mai ales că Disraeli a prezentat canalul ca pe un dar special pentru ea:„Tocmai s-a rezolvat;e al dumneavoastră, Doamnă”. Adăugarea în 1876 a titlului de „împărăteasă a Indiei” la titulatura sa a încântat-o şi mai mult.

Victoria şi Disraeli au fost de acord şi cu privire la poziţia Marii Britanii în neplăcuta „problemă orientală” – ce era de făcut cu Imperiul Otoman aflat în declin? Nici măcar dezvăluirea atrocităţilor comise de turci împotriva rebelilor bulgari nu a reuşit să îi convingă pe regină şi pe prim-ministrul ei să îşi revizuiască poziţia şi să nu mai susţină Imperiul Otoman, „omul bolnav” al Europei. Faptul că Gladstone se opunea susţinerii Turciei a contribuit la consolidarea politicii filoturce a reginei. După izbucnirea Războiului ruso-turc din 1877, Disraeli se afla în situaţia incomodă de fi nevoit să înfrâneze avântul reginei, care a cerut ca Marea Britanie să intre în război împotriva Rusiei. La Congresul de la Berlin din 1878, triumful lui Disraeli a fost total:influenţa Rusiei în Balcani s-a redus, iar Marea Britanie a obţinut controlul asupra insulei Cipru, punct strategic în Marea Mediterană. Regina era încântată.

Încântarea manifestată de Victoria faţă de realizările lui Disraeli a făcut inevitabil un nou conflict cu Gladstone. În septembrie 1879, când dizolvarea Parlamentului părea de neevitat, regina îi scria marchizei de Ely (poate prietena ei cea mai intimă, după ducesa de Argyll):„Dragă Janie… sper şi cred că guvernul va putea rămâne la conducere după alegeri, pentru că schimbarea este atât de dezagreabilă şi de rea pentru ţară;însă dacă nu va fi aşa, sper că principalii membri ai opoziţiei ştiu că sunt unele lucruri pe care eu nu le voi accepta niciodată… nu îl voi PUTEA accepta din nou pe domnul Gladstone… ca prim-ministrul meu, pentru că nu mai pot avea nici un pic de încredere în domnul Gladstone după conduita sa violentă, răuvoitoare şi periculoasă din ultimii trei ani.“

După înfrângerea conservatorilor în alegerile din 1880, Victoria i-a cerut lordului Hartington să formeze guvernul. „Nu dorea să aibă nimic de-a face cu domnul Gladstone, deoarece considera că, începând din 1876, conduita lui s-a caracterizat printr-o serie de injurii violente la adresa lordului Beaconsfield şi că din cauza sa a izbucnit Războiul ruso-turc.”

Cu toate acestea, după cum a arătat şi Hartington, regina nu a avut de ales şi a fost nevoită să-l accepte pe Gladstone. Nu şi-a ascuns ostilitatea, sperând că Gladstone se va retrage, şi a corespondat în continuare cu lordul Beaconsfield (noul titlu al lui Disraeli). În faţa acestei atitudini, Gladstone scria:„nu aş fi surprins să o văd dizolvând guvernul, după modelul unchilor ei”. Reginei îi displăcea mai ales lipsa de viziune a lui Gladstone în politica externă, o calitate pe care o apreciase foarte mult la Disraeli. De exemplu, Sir Henry Ponsonby scria că nu a văzut-o niciodată pe regină atât de furioasă ca după pierderea provinciei Kandahar, din Afghanistan, în 1881. Victoria îi spunea atunci:„Regina nu a fost tratată niciodată cu o asemenea lipsă de respect şi consideraţie în cei patruzeci şi trei de ani de când îşi poartă coroana de spini”. Victoria s-a convins atunci că guvernul lui Gladstone, condus (după cum credea ea) de radicali, ameninţa stabilitatea naţiunii. „Nimeni nu este mai liberal în inima lui decât regina, însă ea a criticat întotdeauna cu asprime tendinţa guvernului actual de a încuraja valul de democraţie distructivă care a devenit atât de alarmant, în loc să-l oprească… Ea nu va fi suverana unei monarhii democratice.”

Cu toate acestea, Victoria a îndeplinit rolul de mediator între cele două Camere ale Parlamentului, care au ajuns în cele din urmă la un compromis, iar în 1884 s-a votat cea de-a treia reformă electorală. Victoria nu s-a obişnuit niciodată cu efectele noilor legi electorale asupra partidelor şi vieţii politice din Marea Britanie. Monarhul nu mai avea putere de decizie în formarea guvernului;însă regina a refuzat să accepte noul rol limitat al monarhului. Astfel, în 1886, a încercat să evite un al treilea guvern condus de Gladstone prin formarea unei coaliţii antiradicale. Încercarea ei a eşuat. Mişcarea pentru autonomia Irlandei, şi nu regina, avea să-l învingă în cele din urmă pe cel poreclit „People’s William” („William al poporului”).

Regina Victoria 1900

Ultimii ani ai vieţii

Lunga domnie a reginei Victoria s-a încheiat în vremea administraţiei Salisbury (1895-1902), guvern cu care Victoria s-a aflat în relaţii foarte bune. Politica noului guvern avea să arunce o rază de lumină asupra ultimilor ani ai vieţii sale, mai ales datorită lui Joseph Chamberlain, promotorul acelui tip de imperialism pe care regina îl apreciase atât de mult în vremea lui Disraeli, când devenise împărăteasa Indiei.

Principala preocupare a reginei în ultimii ani ai vieţii a fost Războiul cu burii, din Africa de Sud (1899-1902). Receptivă la suferinţele soldaţilor britanici, regina Victoria a dus o activitate asiduă de susţinere a acestora, care a avut drept rezultat un mare număr de apariţii în public, asigurându-i o vizibilitate pe care o evitase în ultimele decenii. Cu un program obositor de inspecţii ale trupelor, ceremonii de decernare de medalii şi vizite în spitalele militare, Victoria a devenit în sfârşit un exemplu de monarh modern.

Victoria le ocupa o mare parte din timp miniştrilor săi, mai ales din cel al lui Gladstone, însă este discutabil dacă după 1868 acest lucru a mai avut o influenţă semnificativă asupra mersului lucrurilor. Uneori mai amâna poate câte o zi nefastă sau punea capăt unei cariere. Uneori însă acea „continuă experienţă politică”, pe care Walter Bagehot o remarca drept cel mai important atu al reginei, era nepreţuită:de exemplu, atunci când i-a oprit pe „panglicile roşii” („red tapings”), după cum îi numea regina, sau când se ajungea într-un impas. Între timp – „o creştere târzie, prin comparaţie” – a câştigat afecţiunea supuşilor. Într-o perioadă de schimbări rapide, lunga sa domnie i-a conferit valoare de simbol şi i-a asigurat o mare popularitate.

La moartea ei, lordul Salisbury observa, într-un discurs susţinut în Camera Lorzilor (25 ianuarie 1901):„Avea o calitate extraordinară:ştia ce gândesc supuşii ei – spun extraordinară, deoarece aceste cunoştinţe nu puteau proveni din contacte directe, personale. De mulţi ani spun că întotdeauna când am simţit că ştiu ce gândeşte regina, mi-am dat seama în acelaşi timp cu destul de multă siguranţă care vor fi opiniile supuşilor săi, mai ales ale celor din clasa de mijloc.”

După cum au arătat jubileele din 1887 şi 1897, regina era foarte populară. Trecuseră zilele când circulau pamflete în care se discuta felul în care şi-a cheltuit banii. Capacitatea ei de a stimula imaginaţia clasei de mijloc – dar şi a celei de jos – a crescut odată cu trecerea anilor.

Când nu s-a situat pe poziţii diametral opuse, regina a păstrat o oarecare distanţă faţă de multe dintre curentele politice, sociale şi intelectuale importante ale epocii victoriene târzii. A respins orice reconciliere cu principiile democraţiei, iar ideea votului femeilor i se părea de neconceput. Suferinţele unui muncitor îi puteau trezi compasiune, însă clasa muncitoare în ansamblu rămânea în afara câmpului ei vizual. După moartea lui Albert, Victoria a pierdut contactul cu realităţile culturale şi artistice, iar noile direcţii explorate în acele vremuri de artişti şi intelectuali i-au rămas necunoscute. Domnia ei a stat sub semnul noilor descoperiri tehnologice – în lipsa liniilor ferate şi a telegrafului, i-ar fi fost imposibil să petreacă perioade atât de lungi la Osborne şi Balmoral-, deşi ea s-a opus întotdeauna inovaţiilor.

Cele mai multe dintre tendinţele vremii îi scăpau bătrânei regine, destule o iritau, însă Victoria a continuat să pună în practică tot ce o învăţase Albert – să muncească zilnic, sistematic, verificând fonduri şi semnând documente. Victoria a rămas până la sfârşitul vieţii o femeie pătimaşă şi cu o voinţă puternică.

Cei care se aflau în preajma reginei erau captivaţi de personalitatea ei şi toţi, începând cu prinţul de Wales, o tratau cu un deosebit respect. O încălcare a regulilor putea produce o schimbare bruscă şi teribilă în atitudinea ei binevoitoare, de bunică energică, îmbrăcată în rochie de mătase neagră şi cu bonetă albă pe cap. Ochii începeau să se holbeze, iar colţurile gurii să coboare. Cei asupra cărora se abătea mânia reginei nu o uitau niciodată şi nici ea la rândul ei nu îi uita.

Nefiind obişnuită să cedeze de dragul celorlalţi şi sărbătorind fiecare aniversare, trăia înconjurată de amintiri, fotografii, miniaturi, busturi şi suvenire, în camere răcoroase, la capătul unor coridoare lungi, de-a lungul cărora se mergea pe vârfuri, pe lângă servitori indieni, către sala de audienţe. Nimeni nu bătea la uşi;regina nu permitea decât o uşoară zgârietură la uşă. În fiecare noapte, la Windsor, hainele lui Albert se scoteau şi se aşezau pe pat, iar în fiecare dimineaţă se punea apă în lavoarul din camera sa. Victoria dormea cu o fotografie a soţului răposat aşezată deasupra capului. Fotografia fusese făcută după moartea lui Albert şi în ea i se vedeau doar capul şi umerii.

Regina Victoria a dus o îndelungată luptă împotriva „monarhiei democratice”, însă în unele privinţe a făcut mai multe decât oricine pentru afirmarea valorilor acesteia. A indus supuşilor respectul faţă de monarhie şi i-a garantat astfel continuitatea – nu ca putere politică, ci ca instituţie politică. Odată cu trecerea timpului, lunga domnie a reginei Victoria a devenit legendară, iar pe măsură ce puterea ei politică a scăzut, valoarea ei de simbol a crescut. Astfel, devenea mult mai important ce credea şi simţea despre ea electoratul, decât cine era sau cine credea ea că este. În mod paradoxal, principalul aport al reginei la imaginea şi instituţia monarhiei din Marea Britanie pare să fi fost legat mai degrabă de acele îndatoriri „respectabile” pe care era acuzată că le-a neglijat, decât de atribuţiile ei „economice”, despre care se poate spune că uneori nu le-a neglijat îndeajuns.

Regina a decedat după o boală de scurtă durată şi fără dureri. „Cu toţii ne simţim un pic orfani astăzi”, scria Henry James, „Victoria cea mică şi misterioasă a murit, iar Edward cel gras şi vulgar este rege.” A fost înmormântată alături de prinţul Albert, în mausoleumul de la Frogmore, în apropiere de Windsor. Young scria despre ea că:„a trăit suficient. Ca idol al poporului său, a apăsat uneori arcurile guvernului cu greutatea unui idol, iar în cea mai profundă sferă a vieţii publice, sentimentul principal a fost uşurarea”.

Principala sa contribuţie a fost că, prin durata domniei sale, cea mai lungă din istoria Angliei, regina Victoria a recâştigat atât demnitatea, cât şi popularitatea coroanei, care în ultimul timp îşi pierduse strălucirea:o realizare datorată atât caracterului ei, cât şi longevităţii. Poate părerile istoricilor diferă când vine vorba de evaluarea abilităţii ei politice, a importanţei sale pe scena politică sau a rolului ca monarh constituţional, însă nici unul nu va pune la îndoială faptul că era înzestrată cu un deosebit sentiment al datoriei şi că se evidenţia prin sinceritate şi simplitate.

Enciclopedia Universală Britannica, vol. 16, Editura Litera, 2010

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/01/13/viata-reginei-victoria-ultima-parte/

""