Velazquez – Viaţa şi opera

Velazquez,  Diego Rodriguez de Silva (06.06.1599, Sevilla, Spania – 06.08.1660, Madrid)   Cel mai important pictor spaniol din sec. XVII, gigant al artei occidentale, Velazquez este universal recunoscut drept unul dintre cei mai mari artişti din lume. Naturalismul în care a fost instruit a furnizat un limbaj pentru exprimarea puterii sale remarcabile de observaţie în portretizarea atât a modelelor vii, cât şi a naturilor moarte. Stimulat de studierea picturii veneţiene din sec. XVI, a evoluat de la un maestru al asemănărilor fidele şi al caracterizării, devenind un creator de capodopere de impresii vizuale, unic în vremea sa. Cu o diversitate uimitoare de tuşe şi armonii de culoare subtile, a obţinut efecte de formă şi textură, spaţiu, lumină şi atmosferă care îl fac principalul predecesor al impresionismului francez din sec. XIX.

Sursa principală de informaţii despre începutul carierei lui Velazquez este tratatul Arta picturii, publicat în 1649 de profesorul şi socrul său Francisco Pacheco, mai important ca biograf şi teoretician decât ca pictor. Prima biografie completă a lui Velazquez a apărut în volumul al treilea Parnasul spaniol dinMuzeul de pictură şi scara optică, publicat în 1724 de pictorul de curte şi cercetător al artei Antonio Palomino. Acesta s-a bazat pe notele biografice făcute de elevul lui Velazquez, Juan de Alfaro, care era patronul lui Palomino. Numărul de documente personale este foarte redus, iar documentele oficiale referitoare la picturile sale sunt relativ rare. Întrucât rareori îşi semna sau data lucrările, identificarea şi cronologia acestora se bazează adesea numai pe dovezi stilistice. Deşi numeroase copii după portrete făcute de el au fost în mod evident realizate în studioul său de către asistenţi, propriile producţii nu sunt numeroase, iar lucrările cu autograf păstrate sunt sub 150. Se ştie că lucra încet şi că în ultimii ani de viaţă majoritatea timpului era ocupat cu îndatoririle oficiale de slujbaş la curtea din Madrid.

Diego Velazquez – Negustorul de apa din Sevilla

Sevilla

Potrivit lui Palomino, primul profesor al lui Velazquez a fost pictorul sevilian Francisco Herrera tatăl (cca 1576-1656). În 1611, el a devenit oficial ucenicul lui Francisco Pacheco, cu a cărui fiică s-a căsătorit în 1618. „După cinci ani de educaţie şi instruire”, scrie Pacheco, „i-am dat mâna fiicei mele, mişcat de virtutea, integritatea şi părţile sale bune, precum şi de aşteptările faţă de marele său talent.” Deşi Pacheco era un pictor manierist, prin învăţăturile lui, Velazquez a ajuns să-şi dezvolte stilul naturalist timpuriu. „Lucra inspirându-se din viaţă”, scrie Pacheco, „făcând numeroase studii asupra modelelor în diferite posturi, câştigând astfel siguranţă în portretistică.” Nu avea mai mult de 20 de ani când a pictat Negustorul de apă din Sevilla (cca 1619), în care controlul compoziţiei, culorii, luminii şi naturaleţea figurilor şi a posturilor acestora, precum şi natura moartă realistă îi dovediseră deja talentul şi uşurinţa prodigioasă a tuşelor. Modelarea puternică şi contrastele pronunţate de lumini şi umbre ale stilului iluzionist timpuriu al lui Velazquez seamănă îndeaproape cu tehnica luminii dramatice numită tenebrism, una dintre inovaţiile pictorului italian Caravaggio (1573-1610).

Primele subiecte ale lui Velazquez erau în majoritate religioase sau de gen (scene din viaţa cotidiană). A popularizat un nou tip de compoziţie în pictura spaniolă, numit bodegon, o scenă de bucătărie cu natură moartă, aşa cum apare în Femeie bătrână prăjind ouă. Uneori, adepţii stilului bodegon aveau scene religioase în fundal, ca în Hristos în casa Martei şi Măriei. Adorarea magilor este unul dintre puţinele tablouri de la Sevilla ale lui Velazquez care au rămas în Spania.

Diego Velázquez – Portret alegoric al Regelui Filip al IV-lea al Spaniei

Pictor de curte la Madrid

În 1622, la un an după accederea la tron a lui Filip IV, Velazquez a mers pentru prima dată la Madrid, în speranţa de a obţine patronajul regal. A pictat un portret al poetului Luis de Gongora (1622), dar nu s-a ivit nicio ocazie de a face portretul regelui sau al reginei. Anul următor a fost rechemat la Madrid de către contele Olivares, prim-ministrul Spaniei şi concetăţean din Sevilla. Acesta va fi viitorul patron al lui Velazquez. La scurt timp după sosire, artistul a pictat un portret al lui Filip IV, care i-a adus succes imediat. A fost numit pictor de curte, cu promisiunea ca nimeni altcineva să nu îi mai facă portrete regelui.

Pacheco descrie un portret ecvestru al lui Filip IV (pierdut) pictat la scurtă vreme după aceea, „luat în totalitate din viaţă, până şi peisajul”;portretul a fost expus public „spre admiraţia întregii Curţi şi invidia celorlalţi pictori”. Invidia colegilor artişti, care l-au acuzat pe Velazquez că nu era în stare să picteze decât capete, se spune că ar fi dus la cererea regelui de a picta un tablou cu subiect istoric,  Izgonirea maurilor convertiţi (pierdut), în competiţie cu alţi pictori de curte. Velazquez a câştigat premiul şi desemnarea în 1627 de om al regelui. Deşi a continuat să picteze alte subiecte, ca pictor de curte a avut în principal sarcina de a-i picta pe membrii familiei regale şi anturajul acestora şi a făcut numeroase portrete ale lui Filip IV „Generozitatea şi amabilitatea cu care este tratat de un monarh atât de mare este incredibilă”, scria Pacheco. „Are un atelier în galerie şi Majestatea Sa are o cheie de la atelier şi un scaun pe care stă în timp ce îl priveşte pictând în voie, aproape în fiecare zi.”

Poziţia lui Velazquez la curte i-a oferit acces la colecţiile regale, bogate în tablouri ale pictorului renascentist veneţian Tiţian (cca 1490-1576), care a avut o influenţă mai mare decât orice alt artist asupra dezvoltării stilului său. Portretele în picioare ale lui Filip IV (cca 1626) şi ale fratelui său, infantele Don Carlos (cca 1626), sunt în tradiţia portretelor regale spaniole stabilită de Tiţian şi influenţate într-o anumită măsură de stilul său. În aceste portrete, descrierea detaliată şi tenebrismul picturilor seviliene ale lui Velazquez s-au schimbat;numai feţele şi mâinile sunt accentuate, iar figurile întunecate se remarcă pe un fond mai deschis.

În portretele de curte ulterioare, Velazquez avea să adopte ceva din decorul mai elaborat şi coloristica mai bogată ale maestrului barocului flamand Peter Paul Rubens (1577-1640), pe care l-a cunoscut în timpul vizitei acestuia la curtea spaniolă în 1628. Pacheco povesteşte cum Rubens a lăudat foarte mult opera lui Velazquez datorită simplităţii lucrărilor. Tabloul lui Bacchus, făcut de Velazquez, sub numeleTriumful lui Bacchus, pare să fi fost inspirat de Tiţian şi Rubens, dar abordarea realistă a subiectului este caracteristic spaniolă, iar Velazquez avea să o păstreze pe toată durata vieţii.

Diego Velazquez – Triumful lui Bachus

Prima călătorie în Italia

Vizita lui Velazquez, împreună cu Rubens, pentru a vedea faimoasele tablouri din mănăstirea regală Escorial de lângă Madrid, este considerată de Palomino a-i fi stârnit dorinţa de a merge în Italia. După ce a primit permisiunea şi salariul pe doi ani din partea regelui, precum şi bani şi scrisori de recomandare de la Olivares, a plecat pe mare de la Barcelona la Genova în august 1629. În scrisorile de la ambasadorii italieni din Madrid, pictorul este descris ca un tânăr portretist, preferatul regelui şi al lui Olivares, care călătoreşte în Italia pentru a studia şi a-şi îmbunătăţi tehnica de pictură.

Călătoria a avut un mare efect asupra evoluţiei sale artistice. S-a oprit la Veneţia, unde Palomino spune că a realizat desene după Tintoretto (1518-1594), maestru al picturii veneţiene de la sfârşitul sec. XVI, şi apoi s-a grăbit să ajungă la Roma. Pacheco povesteşte că a primit camere în palatul de la Vatican, pe care l-a găsit foarte izolat. Obţinând permisiunea de a se întoarce la Vatican pentru a face desene după Judecata de Apoi a lui Michelangelo şi după picturile lui Rafael, s-a mutat în Villa Medici, care era „înaltă şi aerisită” şi avea sculpturi antice pe care le putea copia. Un atac de febră l-a obligat ulterior să se mute mai aproape de ambasadorul spaniol. După un an petrecut la Roma s-a întors în Spania, oprindu-se pe drum la Napoli;a ajuns înapoi în Madrid la începutul lui 1631.

Se pare că nici unul dintre desenele italiene ale lui Velazquez nu a supravieţuit. Dintre cele câteva tablouri pe care le-a pictat în Italia, un „faimos portret al lui însuşi”, pictat la Roma şi menţionat de Pacheco, este posibil să fie „autoportretul” cunoscut numai din replici. Lucrările principale din timpul vizitei sale în Italia sunt cele două „tablouri renumite” pictate la Roma, despre care Palomino îşi aminteşte că le-a luat înapoi cu el în Spania şi le-a oferit regelui: Haina cu sângele lui Iosif adusă lui Iacov şi Fierăria lui Vulcan. Aceste două compoziţii monumentale se îndepărtează cu mult de realismul limitat pe care îl practicase anterior. Ca rezultat al studiilor în Italia, în special al studiului picturii veneţiene, felul în care a început să trateze spaţiul, perspectiva, lumina şi culoarea, precum şi tehnica sa mai sigură marchează începutul unei noi faze în încercarea de o viaţă de a reda formele cât mai aproape de realitate.

Diego Velazquez – Predarea cheilor orasului Breda

Anii de maturitate

După întoarcerea din Italia, Velazquez a intrat în cea mai productivă perioadă a carierei. Şi-a reluat funcţia de pictor de portrete şi era solicitat uneori să înfăţişeze subiecte mitologice pentru decorarea apartamentelor regale. Din acel moment, lucrările sale religioase sunt rare şi individuale. Evlavia primelor sale tablouri din Sevilla îşi găseşte o expresie mişcătoare în Iisus pe Cruce, o compoziţie de o simplitate şi o naturaleţe monumentale. În Încoronarea Fecioarei, solemnitatea şi demnitatea personajelor sfinte sunt date de veşmintele voluminoase şi colorate într-o compoziţie de o splendoare excepţională, care se potriveşte unui tablou al reginei cerurilor realizat pentru a împodobi oratoriul reginei Spaniei.

Pentru decorarea sălii tronului din noul palat Buen Retiro, terminat în 1635, Velazquez a pictat o serie de portrete regale ecvestre, urmând o tradiţie care a început în Spania odată cu portretul făcut de Tiţian lui Carol V la Mühlberg (1548) şi a fost continuată de Rubens. Grupurile ecvestre ale lui Velazquez au un echilibru şi o seninătate mai apropiate de Tiţian decât de compoziţiile baroce ale lui Rubens, iar după întoarcerea din Italia, a obţinut un efect tridimensional fără desene detaliate sau contraste puternice de lumini şi umbre, doar cu o tehnică simplă de tuşe şi lumină naturală exterioară.

Predarea cheilor oraşului Breda, faimoasa contribuţie a lui Velazquez la seria de triumfuri militare pictate pentru aceeaşi sală a tronului, este singurul lui tablou cu subiect istoric care s-a păstrat. Deşi compoziţia elaborată a fost bazată pe o formulă a lui Rubens, el creează o impresie însufleţită de actualitate şi de dramă umană prin detalii topografice precise şi portrete reale ale personajelor principale.

Deşi Velazquez a adoptat frecvent compoziţiile tradiţionale, în special pentru portretele regale, acest lucru nu se întâmpla din cauza lipsei de abilitate în a compune sau a inventa. Cu portretele lui Filip IV (cca 1635), infantele Fernando (cca 1632-1635) şi prinţul Baltasar Carlos ca vânător, pictate pentru noua cabană de vânătoare a regelui, Torre de la Parada, a creat un nou tip de portret regal neoficial. Pentru aceeaşi cabană a pictat scene de vânătoare, dintre care un posibil exemplu este Filip IV la vânătoare de mistreţi, -şi câteva subiecte clasice, printre care probabil personajele Esop şi Menip(1639-1640) pictate ca nişte portrete. Portretele piticilor de la curte, pictate în următorii câţiva ani, sunt dovada aceluiaşi ochi imparţial şi pătrunzător precum în portretele membrilor curţii regale şi nobilimii, iar diformităţile piticilor sunt dezvăluite prin poziţiile lor ciudate, neconvenţionale, prin expresiile individuale şi prin tuşele excepţional de libere şi de îndrăzneţe. Femeie cu evantai, unul dintre puţinele portrete de femei, este, pe de altă parte, remarcabil pentru tuşa subtilă şi delicată şi pentru înfăţişarea plină de sensibilitate a farmecului personal.

Diego Velazquez – Inocentiu X

A doua călătorie în Italia

La începutul lui 1649, Velazquez a părăsit Spania, pornind într-o a doua vizită în Italia. De data aceasta era în interes oficial. I s-a dat o trăsură pentru tablouri, probabil daruri din partea lui Filip IV pentru papa Inocenţiu X. Principalul scop al călătoriei a fost acela de a cumpăra tablouri şi antichităţi pentru rege, pentru decorarea noilor apartamente din palatul regal, precum şi de a angaja pictori de fresce care să decoreze plafoanele apartamentelor şi să reintroducă pictura de frescă în Spania. Din nou, Velazquez a găsit inspiraţie în Italia, în special la Tiţian, Tintoretto şi Veronese. A mers apoi la Modena, unde a văzut faimoasa colecţie ducală, în care se găsea portretul făcut de el ducelui de Modena, pictat în Madrid în 1638. Potrivit lui Palomino, s-a oprit în multe alte oraşe, inclusiv Bologna, unde a contractat pictori de fresce care să lucreze la Madrid. Palomino povesteşte că, la Roma, Velazquez s-a împrietenit cu înalţi prelaţi şi artişti, printre care pictorul francez Nicolas Poussin (1594-1665) şi Gian Lorenzo Bemini (1598-1680), principalul sculptor italian baroc. Tot Palomino dă o listă cu antichităţile selectate de Velazquez, din care reiese că a urmat tradiţia marilor colecţionari din sec. XVI:în locul originalelor inferioare, a ales mulaje ale celor mai renumite statui din Roma. „Fără a-şi neglija celelalte îndatoriri, a realizat şi numeroase picturi”, pe lângă portretul lui Inocenţiu X. Palomino relatează că, înainte de a face portretul papei, ca exerciţiu de a picta un cap după model, Velazquez a făcut portretul sclavului său mulatru, Juan de Pareja (eliberat de Velazquez în 1650). Acesta este un portret neoficial excepţional, pictat într-un mod neobişnuit de îndrăzneţ, care creează un puternic efect de familiar şi de aparenţă a realităţii. În 1970 s-a plătit suma de 5 544 000 de dolari americani pentru acest tablou, la vremea aceea fiind cel mai mare preţ plătit la licitaţie pentru o operă de artă.

Pentru portretul lui Inocenţiu X, una dintre cele mai importante lucrări oficiale ale sale, Velazquez a urmat tradiţia portretelor papale create de Rafael pentru Iulius II (cca 1511-1512) şi folosit ulterior de Tiţian în Paul III şi nepoţii săi Ottavio şi cardinalul Alessandro Famese (1546). Capul ce dă impresia de putere, combinaţia extraordinară de purpuriu pentru draperii, scaun şi veşmântul preoţesc sunt pictate cu o tehnică fluentă şi tuşe aproape imperceptibile care merg mult dincolo de maniera târzie a lui Tiţian şi anunţă ultima fază în dezvoltarea lui Velazquez în direcţia impresionismului.

Acest portret, care a fost multă vreme cel mai celebru tablou al lui Velazquez în afara Spaniei, a fost copiat de nenumărate ori şi i-a adus un renume imediat şi durabil în Italia. În 1650 a fost făcut membru al Academiei San Luca şi al Congregaţiei Virtuozilor din Panteon, cele mai prestigioase organizaţii de artişti din Roma. Portretul i-a adus sprijinul papei pentru candidatura ca membru al celui mai exclusivist ordin militar spaniol, deşi dificultăţile pe care le-a întâmpinat din cauza faptului că nu era de descendenţă nobilă au fost atât de mari, încât nu a primit Ordinul Santiago până în 1659.

Despre cele două tablouri mici de la Villa Medici, unde Velazquez a locuit pe timpul primei vizite la Roma, se crede, din motive stilistice, că au fost pictate în timpul celei de-a doua vizite. Acestea sunt exemple unice de peisagistică pură în lucrările păstrate şi se numără printre picturile care au anunţat impresionismul sec. XIX. Tabloul Venus la oglindă a fost, de asemenea, pictat probabil în Italia şi este una dintre puţinele reprezentări ale unui nud feminin în pictura spaniolă dinaintea sec. XIX. Tema toaletei lui Venus, coloristica bogată şi tonurile calde ale pielii sunt inspirate în principal din Tiţian şi alţi pictori veneţieni. Dar Velazquez nu a făcut nicio încercare de a deghiza sau idealiza modelul, iar Venus, superb pictată, este excepţională pentru vremea sa ca portret real al unui nud feminin făcut după model.

Diego Velazquez – Venus la oglinda

Ultimii ani ai vieţii

Velazquez s-a întors la Madrid în vara lui 1651 cu câteva dintre achiziţiile sale şi a fost întâmpinat călduros de rege, care, în anul următor, l-a numit şambelan al palatului, funcţie care presupunea aranjarea apartamentelor regale şi a călătoriilor regelui. În absenţa sa, Filip se recăsătorise, iar tânăra regină Mariana de Austria şi copiii săi au devenit noi subiecte de tablouri. Pentru portretele reginei (1652-1653) şi ale fiicei celei mari a regelui, infanta Marfa Teresa (1652-1653), a folosit formule compoziţionale similare şi numeroase replici de studio au fost realizate după ele. Doamnele regale par nişte păpuşi cu coafuri enorme şi crinoline ample. Efectul de formă, textură şi ornament este obţinut în maniera târzie a lui Velazquez fără detalii clare, într-o tehnică liberă, „schiţată”. Portretul tinerei infante Margarita (1659) şi cel al prinţului Felipe Prospero, similare în compoziţie şi manieră, se numără printre cele mai colorate opere ale sale şi, în cadrul lor, pictorul dezvăluie într-un mod foarte sensibil caracterul copilăros al modelelor dincolo de demnitatea regală. Portretele-bust târzii ale lui Filip IV (cca 1654 şi cca 1656), după care există numeroase versiuni de studio, au un caracter foarte diferit şi sunt excepţionale ca portrete regale pentru aparenţa lor neoficială. Aceste ultime înfăţişări ale monarhului trist şi îmbătrânit sunt printre cele mai intime dintre toate portretele regale realizate de Velazquez.

Pe lângă numeroasele portrete oficiale, în ultimii ani ai vieţii Velazquez a pictat două dintre cele mai originale compoziţii de figuri şi cele mai mari capodopere. Torcătoarele, o scenă generală într-o fabrică de tapiserie, este, totodată, o ilustraţie a vechii fabule greceşti despre concursul de ţesut dintre Pallas Athena şi Arachne. Aici, subiectul mitologic – precum scena religioasă din unele dintre primele bodegones – este în fundal. Dar în această operă târzie nu există nici o barieră între mit şi realitate;cele două sunt unite într-o compoziţie ingenioasă prin perspectivă formală şi aeriană.

Las Meninas – Diego Velazquez

În Las Meninas sau Domnişoarele de onoare, cunoscut şi sub numele de Familia regală, a creat efectul unei ocheade la o scenă obişnuită din atelierul artistului în timp ce pictează regele şi regina – a căror reflecţie se vede numai în oglindă în fundal – în prezenţa infantei Margarita. În această compoziţie complexă, figurile aproape în mărime naturală sunt pictate mai mult sau mai puţin detaliat, în funcţie de relaţia lor cu figura centrală a infantei şi de sursa de lumină, creând o iluzie remarcabilă a realităţii pe care nici Velazquez, nici vreun alt artist din timpul său nu au mai depăşit-o niciodată.

Ultima activitate a lui Velazquez a fost de a-i însoţi pe rege şi pe curtenii săi la graniţa franceză, în primăvara lui 1660, pentru a aranja decorarea pavilionului spaniol pentru căsătoria infantei Maria Teresa cu Ludovic XIV. La scurt timp după întoarcerea la Madrid, s-a îmbolnăvit şi a murit pe data de 6 august.

Velazquez a lăsat în urmă puţini elevi sau urmaşi imediaţi. Renumele său european datează de la începutul sec. XIX. Numeroase dintre picturile sale sevillane au fost achiziţionate apoi de colecţionari străini (în special englezi). Multe dintre lucrările sale oficiale mai târzii se află acum la Muzeul Prado din Madrid.

Enciclopedia Universală Britannica, vol. 16, Bucureşti, Editura Litera, 2010

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/02/20/velazquez-viata-si-opera/