Autor 3519 vizualizări


Dacă v-ați uitat la definiția termenului ”paradox”, unul dintre sensurile date de Dicționarul explicativ al limbii române sună astfel: ”situație în care două idei, elemente, fenomene etc., deși ar trebui să se excludă reciproc, coexistă”. Contexte paradoxale au existat în viața multor personalități artistice internaționale, dar chiar și între acestea unele ies în evidență și uimesc publicul, deosebind anumiți artiști de ceilalți nu numai prin talent, ci și prin forța extraordinară de a depăși mari obstacole apărute în viață.

Ca mare iubitoare de muzică de operă, mi-ar plăcea să încep a trata acest subiect prin a spune că am crescut cu vocea lui Vasile Moldoveanu în casă, așa cum am crescut cu alte voci ale cântului clasic, cunoscute sau mai puțin cunoscute în România. Din păcate, în ciuda faptului că am fost aproape ”abonată” la Opera Română și la Teatrul de Operetă ”Ion Dacian” din București, în anii de liceu și în cei ai studenției, dar și ulterior, cu vocea maestrului Vasile Moldoveanu m-am întâlnit abia acum câțiva ani, când playlistul de pe You Tube a rulat pur și simplu o arie interpretată de domnia sa. Imediat după aceea, am început să mă documentez și, cu ajutorul indirect al autorilor Ioanei Diaconescu și al lui Alexandru Pătrașcu1, care au scris și reeditat cartea ”Vasile Moldoveanu – un tenor român pe patru continente”, am reușit să descopăr tot mai multe informații și să devin, totodată, din ce în ce mai revoltată că publicul român nu cunoaște o asemenea celebritate a operei internaționale.

Este evident că antiteza dintre renumele mondial al acestui artist de origine română și anonimatul pe plan național a avut drept cauză contextul istoric discriminatoriu, în trecut, la care se adaugă astăzi, indiferența sau ignoranța și lipsa investiției în cultură, mai ales dacă ne gândim la una dintre replicile memorabile ale maestrului, amintite pe parcursul cărții la care am făcut referire anterior: ”Opera este sufletul, imaginea unei țări, oglinda ei!2. Pe lângă faptul că avem de-a face cu o antiteză, situația aceasta este și un paradox.

Cum e posibil ca un tenor să fie adorat în lume, inclusiv în Europa, iar în România să nu fie cunoscut de public? Cu siguranță, au mai existat cazuri asemănătoare, de exemplu, în China condusă de Mao, dacă ne gândim la balerinul Li Cunxin, însă acesta nu a fost condamnat la moarte ca Vasile Moldoveanu și a fost ajutat de oficialii Statelor Unite ale Americii să își revadă părinții, în timp ce maestrul de origine română nu s-a bucurat de același privilegiu.

Un exemplu asemănător este reprezentat și de balerinul rus Rudolf Nureyev3, care a cerut azil politic în Franța, fiind condamnat de U.R.S.S. la ani de muncă silnică, în urma unui proces făcut în lipsa acuzatului, aceasta fiind o practică tipică regimurilor totalitare, în asemenea cazuri. Însă nici Uniunea Sovietică și nici China nu au pedepsit cu moartea un artist de operă sau balet pentru cererea azilului politic, așa cum a făcut România, nedreptățindu-l pe unul dintre cei mai mari tenori ai lumii.

Modestia și durerea sufletească provocată de decizia luată de cei din țara sa natală, urmăririle frecvente ale Securității, oriunde se muta cu familia sa și faptul că nu putea să își revadă părinții și fratele l-au determinat pe Vasile Moldoveanu să evite interviurile și să se concentreze preponderent asupra prestațiilor sale scenice. Niciodată nu și-a ascuns originile, dar i se citește pe chip în fiecare filmare actuală suferința provocată de acel trecut, pe de o parte glorios, pe de alta, întunecat. Lista spectacolelor este imensă, nu poate fi cuprinsă într-un articol, ci într-un volum, iar amintirile legate de toate reprezentările scenice probabil că ar putea fi surprinse în mai multe volume. De-a lungul carierei, valoarea artistică i-a fost recunoscută prin distincții precum titlul de Kammersinger, acordat de Ministerul Culturii, în anul 1977, la Opera din Stuttgart4.


Revista muzicală ”Allemande Orpheus” i-a acordat, de asemenea, în 1978, pentru interpretarea rolului Des Grieux din ”Manon Lescaut” și a lui ”Don Carlos”, din opera omonimă, ”Elogiul Suprem” – ”Die Grosse Lob”5 (în limba germană), iar revista de critică muzicală ”Lyrique du Stuttgart Nachrichten” nota, în anul 1982, faptul că: ”În rolul de Des Grieux, tenorul Vasile Moldoveanu este steaua serii. [...] Face publicul să înțeleagă arta frazării belcanto-ului italian.”6.

Despre colegii de scenă și despre colaboratorii săi, are numai cuvinte de laudă, mai ales că, ajuns la cel mai înalt nivel al artei cântului, a avut privilegiul să lucreze întotdeauna cu tenori, baritoni, soprane, dirijori de excepție – practic, cu cei mai buni din epoca sa. Renata Scotto, partenera sa preferată de scenă, este adesea amintită în interviurile date și, de fiecare dată, maestrul Moldoveanu precizează că alături de calitățile vocale excepționale, aceasta era o bună actriță, intrând în pielea personajului interpretat. Empatia față de partenerul de scenă este esențială atunci când spectacolul trebuie să iasă desăvârșit, iar la nivelul înalt din lumea operei, artiștii tind întotdeauna către perfecțiune pentru ca publicul să trăiască acea clipă de catharsis.

Dragostea pentru operă unește categorii diferite de oameni, făcând posibilă materializarea celor mai îndrăznețe proiecte artistice, iar, în acest sens, tenorul vorbește la un moment dat despre activitatea de mecenat practicată în marile teatre de operă ale lumii de persoanele cultivate, care își permit financiar să susțină arta. Domnia sa a ținut o serie de master-class-uri în România, atunci când a fost invitat să o facă și privește cu seninătate posibilitățile de dezvoltare artistică pe care le au tinerii pe care i-a văzut.


Din păcate, trecutul sumbru i-a umbrit tinerețea și perioada maturității, chiar și atunci când era în lumina gloriei internaționale, căci Securitatea îi urmărea fiecare pas, încercând să-l descurajeze. Din această cauză, nu și-a putut revedea părinții, nici măcar înainte ca aceștia să moară, lucru de neimaginat pentru un om liber, în zilele noastre. De aceea, relația dintre contextul istoric și destinul tenorului Vasile Moldoveanu ar putea fi analizată sau pusă în discuție la nivel liceal și universitar, ca studiu de caz, acolo unde profilul permite acest lucru, pentru că surprinde conexiunea cu multe teme adiacente și le oferă tinerilor deschidere spre marea muzică, cea clasică.

Astfel, avem în față destinul unui om modest, aflat la finalul vieții, dar nu orice om și nu orice destin, ci ”unul dintre cei mari tenori pe care i-a avut lumea” și pe care România nu a știut să îl respecte la justa sa valoare, așa cum nu a știut să îi respecte nici alegerea făcută în urmă cu decenii, alegere care doar îi oferea șansa să fie ascultat și cunoscut de publicul meloman al planetei. Depinde de România de astăzi ca numele lui Vasile Moldoveanu să nu fie dat uitării, ci apreciat și readus la lumină.

Foto: telegrafonline.ro

Note:

1. „Opera este oglinda unei țări…” – Interviu cu Vasile Moldoveanu, cf.
https://despreopera.com/2012/09/27/interviu-vasile-moldoveanu/, accesat: 14.02.2020.
2. Diaconescu, Ioana. Pătrașcu, Alexandru, ”Vasile Moldoveanu – un tenor român pe patru continente”, Editura Muzicală, București, 2011, p. 54.
3. Diaconescu, Ioana. Pătrașcu, Alexandru, ”Vasile Moldoveanu – un tenor român pe patru continente”, Editura Muzicală, București, 2011, p. 54.
4. ”Aluca – soția tenorului”, Maria-Margareta Băbeanu Moldoveanu, Editura Tracus Arte, 2016, p. 97.
5. Idem, p. 135.
6. Idem, p. 135.