Autor 8667 vizualizări


Evenimentele din mai 1968 au răvășit Franța. Prin desfășurare și consecințe, ele au reprezentat un moment de ruptură, dovedind că nimic nu mai putea fi ca înainte. Generalul de Gaulle a înțeles mesajul. Iată de ce el a organizat referendumul din 27 aprilie 1969.

Tema era fără miză, dar Generalul știa că va pierde. De fapt, referendumul a permis reverența finală a lui de Gaulle, în circumstanțe onorabile, față de propriul popor și, mai ales, față de Istorie. Numai că, sfârșitul „erei de Gaulle” a generat un adevărat „complex” al succesiunii.

Trebuie să fie cineva nebun să-și dorească să devină șef de stat după generalul de Gaulle” [1], mărturisea, într-o bună zi, Georges Pompidou.

Starea sănătății președintelui – secret de stat

Și totuși, după retragerea Generalului, s-au găsit mai mulți pretendenți, inclusiv fostul premier din perioada 1962-1968 (interval în care Pompidou a format cinci guverne succesive, „stabilind un record sui-generis în analele guvernărilor republicane” [2]). Pornit ca mare favorit, Georges Pompidou a obținut victoria finală, în al doilea tur de scrutin (15 iunie 1969), cu 52,8% din voturi. Cinci zile mai târziu, pe 20 iunie, el era instalat în mod oficial ca cel de-al nouăsprezecelea președinte al Franței și al doilea președinte al celei de-a V-a Republici.

Avea 58 de ani, dar „nu-și arăta vârsta. Înalt de statură, bine legat, în formă fizică remarcabilă, părea un sportiv” [3]. Însă, după scurtă vreme, aparențele se vor dovedi înșelătoare, personajul fiind extrem de vulnerabil. Conștient de rolul public asumat, Pompidou a știut „să-și suporte calvarul cu [admirabil] curaj” [4]. Mai mult, el a impus un secret deplin asupra stării sale de sănătate, opinia publică realizând ce se întâmplă doar în faza terminală a bolii. De asemenea, așa cum vom vedea mai târziu, chiar colaboratorii apropiați ignorau adevărata situație în care se afla președintele.

Macroglobulinemie esențială

Medicii lui Pompidou nu au păcălit chiar pe toată lumea. Peste Ocean, analiștii CIA au fost, printre primii, care au sesizat că președintele francez are probleme majore. Un document intern, publicat în Studies in intelligence (declasificat recent și preluat de revista Lumea), afirma că, încă din toamna lui 1971, Pompidou „a început să piardă din greutate și să se umfle la față, căpătând aspectul caracteristic celor ce urmează tratamente cu cortizon” [5]. În 1973, agenții americani câștigaseră în siguranță. Astfel, în februarie ei constatau că „schimbarea înfățișării sale a devenit destul de pronunțată” [6], pentru ca, în iunie, să insiste pe „clasicele modificări faciale provocate de o îndelungată și intensă administrare de cortizon” [7].

Deoarece, de fiecare dată când Pompidou avea crize, buletinele medicale franceze indicau „diplomatica” și banala „gripă”, analiștii CIA și-au concentrat atenția pe fotografii și benzi video. Prin urmare, ei au fost capabili ca, în februarie 1974, să-i înainteze lui Henry Kissinger, secretarul Departamentului de Stat, un studiu care cuprindea chiar și intuirea diagnosticului: „președintele francez suferă de o boală malignă a organelor formatoare de sânge, probabil limfom malign sau mielom multiplu. Aceasta include mai multe maladii foarte apropiate, inclusiv macroglobulinemia Waldenström” [8]. Concluzia serviciilor secrete americane era foarte clară: „președintele francez suferea de o boală care-i va fi fatală” [9].

Georges Pompidou la înmormântarea lui Charles de Gaulle

Observațiile CIA s-au dovedit extrem de pertinente: organismul lui Pompidou era afectat de „o aberație sanguină: o macroglobulinemie” [10] (afecțiune foarte rară, depistată, pentru prima dată, în 1944, la Malmö, în Suedia, de doctorul Jan Waldenström). Era vorba de o macroglobulinemie esențială, produsă de o puternică imunoglobulină. Cum se manifestă această maladie? Iată un scurt rezumat: „[maladia] anemiază, provoacă hemoragii, mărește vâscozitatea sângelui, antrenează tulburări de vedere și o scădere a auzului. Ea umflă ficatul, splina și ganglionii limfatici. Fiind o boală mortală, evoluează lent” [11].

Și specialiștii ne mai dau un indiciu: macroglobulinemia „este vecină cu leucemia” [12]. Din nefericire, așa cum au probat-o și deceniile de cercetare ale lui Jan Waldenström, afecțiunea nu lăsa nicio speranță celui atins de ea!

Foccart și evoluția bolii

Un colaborator apropiat al lui Pompidou a fost Jacques Foccart, consilierul său în probleme africane (responsabilitate exercitată și în cei 10 ani de președinție ai generalului de Gaulle) [13]. Foccart avea audiențe la președinte de două ori pe săptămână: în zilele de marți și vineri. Absorbit de problemele abordate, Foccart recunoaște, în memoriile sale, că nu a avut acuratețea necesară intuirii problemelor de sănătate ale șefului său. Mai mult, el considera aluziile pe această temă drept simple zvonuri. Cu toate acestea, amintirile lui Foccart ne devoalează „etapele” evoluției bolii lui Pompidou. Astfel, consilierul în problemele africane de la Elysée ne spune că „prima dată când președintele mi-a vorbit de starea sănătății sale a fost în noiembrie 1972, când pregăteam vizitele în Volta Superioară [în prezent Burkina Faso – nota ns.] și Togo” [14].

Iată explicația lui Pompidou, destul de bizară: „Trebuie să vă spun ceva ce nu știe nimeni, de care să țineți cont în stabilirea detaliilor programului: am o colibaciloză. Statul în picioare îmi poate declanșa o criză și să fiu nevoit să mă retrag” [15]. Foccart nu s-a alarmat, deoarece, gândea el, „colibaciloza nu este o boală gravă și se tratează” [16]. Consilierul de la Elysée a avut surpriza să constate că „vizita a decurs foarte bine” [17].

Totuși, el a sesizat schimbarea fizionomiei președintelui, dar a găsit o explicație prozaică: „Mi se părea puțin buhăit, dar aveam impresia că s-a îngrășat. Știam că are un apetit deosebit și mi-am zis că mânca prea mult” [18]. Un semnal de alarmă pentru Foccart l-a reprezentat începutul anului 1973, când Pompidou „a scurtat ceremoniile de urări și nu a mai participat la întâlnirea cu personalul de la Elysée” [19].

Din nou, Foccart s-a dovedit înțelegător, gândind că „toată lumea poate fi obosită iar viața unui șef de stat este epuizantă” [20]. Cu scurgerea timpului, consilierul Foccart a devenit mai vigilent. Așa se face că, la jumătatea lunii aprilie, afirmă el, „i-am vorbit despre rotunjirea șefului [de stat] lui Michel Jobert, care-l cunoștea foarte bine de pe vremea când i-a fost director de cabinet la Matignon [sediul guvernului francez – nota ns.], urmându-l apoi la Elysée ca secretar general [la președinție]” [21].

Răspunsul lui Jobert a fost elocvent: „Ia prea multe medicamente, în special cortizon. A început să ia cortizon încă după plecarea de la Matignon. Din această cauză s-a îngrășat mult, ajungând să fie buhăit ca în prezent” [22]. Exprimate de o autoritate precum Jobert, aceste cuvinte capătă greutate. Ele ne oferă un reper cronologic al bolii; ea s-a declanșat „după plecarea [lui Pompidou] de la Matignon”, adică în anii 1967-1968.

Afirmația este credibilă, în pofida faptului că majoritatea analiștilor optează pentru 1972 [an în care Pompidou și-a redactat testamentul; dar, un asemenea gest conduce la deducția că boala avea deja un istoric al său]. Cert este că, din 1973, „toată lumea putea să o constate: Pompidou nu se simțea prea bine” [23].

„Nu vă îngrijorați, o să-mi revin...”

„Miopia” lui Foccart se explică prin faptul că el corela manifestarea unei boli, cu o stare de incapacitate fizică sau psihică. Or, constată Foccart, „nimic nu s-a schimbat în comportamentul său, iar prezența sa de spirit i-a rămas intactă” [24], după care completează: „cei care, ca mine, îl întâlneau pe Pompidou de mai multe ori pe săptămână, îl considerau absolut neschimbat, atât ca luciditate cât și ca manieră de a se ocupa de afacerile de stat” [25].

Prin urmare, nu mică i-a fost surpriza când, în decembrie 1973, Pompidou i-a mărturisit: „Este adevărat, sunt bolnav. Dar nu vă îngrijorați, o să-mi revin. Totuși, medicii insistă să mă odihnesc; iată de ce, contez pe dumneavoastră să-mi eliminați, din program, tot ce este obositor și tot ce nu este indispensabil” [26].

Tonul convingător al președintelui l-a făcut pe Foccart să afirme cu candoare: „nu mi s-a părut nimic alarmant” [27]. Nici neliniștile anturajului nu zdruncinau convingerile fidelului consilier. Iată o mostră: „Soția mea era extrem de îngrijorată; adesea îmi vorbea și îmi cerea informații despre starea președintelui. Eu o calmam, în modul cel mai sincer, deoarece nu am crezut, niciun moment, că ar fi vorba de ceva grav” [28].

Probabil că percepția eronată a lui Foccart s-a datorat în bună măsură și „teatrului” jucat de Pompidou. Un asemenea episod s-a consumat și pe 26 februarie 1974: „de această dată, spune Foccart, nu mi-a mai vorbit de colibaciloză ci de hemoroizi” [29]. Și din nou, președintele s-a dovedit persuasiv: „dacă aș fi fost un simplu particular, m-aș fi operat. Așa, câte nu s-ar spune dacă m-aș duce la spital?” [30].

Centrul Pompidou din Paris

Îngăduitor cu sine dar mai ales cu președintele, Foccart și-a permis o reflecție cumsecade: „Eram impresionat și nu-mi trecea prin cap că ar fi altceva. Știam că hemoroizii pot fi foarte dureroși. Mai știam că, odinioară, Richelieu a suferit multă vreme dar nu a încetat nici un moment să guverneze” [31]. În momentul depănării amintirilor sale, la începutul anilor `90, consilierul și-a făcut mea culpa: „trebuia să înțeleg, fără îndoială, că era vorba de altceva și nu de hemoroizi” [32].

De altfel, Foccart a avut o adevărată revelație în cursul audienței de vineri, 29 martie 1974: „Președintele era, vizibil, copleșit de suferință. Avea ochii măriți (...). Nu voi uita niciodată mâna umflată, jilavă și molatică pe care mi-a întins-o, cu un aer plictisit, fără a se ridica, și pe care aveam să o strâng pentru ultima oară. Întâlnirea a fost scurtă, dar Pompidou s-a arătat la fel de atent și lucid ca întotdeauna” [33]. Abia acum, spune Foccart, „mi-am dat seama că este grav” [34].

Însă, nici în ceasul al doisprezecelea, consilierul de la Elysée nu făcea rabat optimismului: „îl vedeam atât de curajos și în deplinătatea mijloacelor sale intelectuale încât am respins ideea unui sfârșit fatal iminent” [35]. Bineînțeles că Foccart s-a înșelat o dată în plus: Pompidou a intrat în comă și pe 2 aprilie 1974 a încetat din viață, la numai 63 de ani. Președintele Georges Pompidou nu și-a încheiat septenatul.

În cei cinci ani ai președinției sale, el „avea să prelungească în timp opera politică a mentorului său [generalul Charles de Gaulle – nota ns.]” dar, în egală măsură, „a încercat să iasă de sub influența moștenirii acestuia” [36]. Promovând „deschiderea în continuitate”, Pompidou și-a lăsat amprenta asupra sistemului politic francez, reușind înrădăcinarea instituțiilor celei de-a V-a Republici. De asemenea, el a pus bazele neo-gaullismului, curent ce a dat Franței alți doi șefi de stat: pe Jacques Chirac (17 mai 1995-16 mai 2007) și pe Nicolas Sarkozy (16 mai 2007-16 mai 2012).

NOTE

1. Pierre Accoce, dr. Pierre Rentchwick, Acești bolnavi care ne guvernează, Craiova, Editura Tribuna, 1993, p. 297.
2. Alexandru Vianu, Camil Mureșan, Robert Păiușan, Simona Nistor, Președinții Franței, Craiova, Universalia- Dialog, 1991, p. 191.
3. Ibidem, p. 189.
4. P. Accoce, P. Rentchwick, op.cit., p. 272.
5. Cf. Lumea, nr. 2 (167), febr. 2007, p. 45.
6. Ibidem.
7. Ibidem.
8. Ibidem.
9. Ibidem.
10. P. Accoce, P. Rentchwick, op.cit., p. 284.
11. Ibidem.
12. Ibidem, p. 286.
13. Vezi amănunte despre Jacques Foccart în Viorel Cruceanu, Generalul de Gaulle, contemporanul nostru, în Historia, nr. 76, apr. 2008, p. 24-30.
14. Foccart parle, Entretiens avec Philippe Gaillard, Paris, Fayard/Jeune Afrique, tome 2, 1997, p. 44.
15. Ibidem.
16. Specialiștii ne spun că este vorba de o „afecțiune urinară sau digestivă cauzată de un colibacil”. Colibacilul este o enterobacterie și „constituie 80% din flora aerobă digestivă a omului sănătos”. Atunci când devine patogen, el provoacă infecții sau boli (cf. Larousse. Dicționar de medicină, București, Univers Enciclopedic, 1998, p. 128 și p.221).
17. Foccart parle, tome 2, p. 44.
18. Ibidem.
19. Ibidem.
20. Ibidem.
21. Ibidem.
22. Ibidem.
23. Ibidem, p. 45.
24. Ibidem.
25. Ibidem, p. 43.
26. Ibidem, p. 46.
27. Ibidem.
28. Ibidem, p. 43.
29. Ibidem, p. 46.
30. Ibidem.
31. Ibidem.
32. Ibidem.
33. Ibidem, p. 47.
34. Ibidem.
35. Ibidem, p. 48.
36. Al. Vianu, C. Mureșan, R. Păiușan, S. Nistor, op.cit., p. 199.