Un dictator uitat - Salazar

Autor 14737 vizualizări


Când vorbim de dictaturile europene din secolul al XX-lea, aproape că a devenit un clişeu să faci referire la Hitler, Mussolini şi Stalin. Însă Europa Occidentală a cunoscut alte două dictaturi care, deşi nu au avut acelaşi impact ca celelalte trei, au afectat în bună măsură evoluţia a două ţări. E vorba de dictatura lui Franco în Spania, şi de cea a lui Salazar în Portugalia.

António de Oliveira Salazar a fost prim-ministru al Portugaliei din 1932 până în 1968. Este fondatorul a ceea ce el a numit “Statul Nou” (Estado Novo), un regim autoritar de dreapta care a guvernat ţara până în 1974. Regimul se opunea nu doar comunismului şi socialismului, dar şi liberalismului, “Statul Nou” bazându-se pe principii conservatoare, naţionaliste şi, nu în ultimul rând,  clericale. Viziunea lui. Salazar era de a construi un imperiu portughez pluricontinental şi o Portugalie care să fie o adevărată sursă de civilizaţie şi stabilitate pentru posesiunile din Africa şi Asia.

Născut în 1889 în Portugalia rurală, într-o familie relativ bogată, tănârul Salazar a frecventat seminarul catolic şi a cochetat cu ideea de a se alătura clerului, însă s-a răzgândit şi a urmat dreptul la Universitatea din Coimbra. Implicarea sa în politică s-a născut din concepţiile puternic impregnate de catolicism, în contextul curentului anti-clerical promovat de Prima Republică portugheză (1910-1926). Intră oficial în politică la începutul anilor ’20 în rândul Partidului Catolic, dar la început s-a dedicat mai mult carierei de profesor de drept.

După lovitura de stat din 1926 care pune capăt primei republici, va intra în guvern ca ministru de finanţe în timpul regimului care a purtat numele de Ditadura Nacional(Dictatura Naţională), iniţiat de preşedintele Carmona în 1928. Îîn 1932 devine prim ministru şi. având imaginea unui cinstit şi foarte eficient ministru, s-a bucurat atât de sprijinul preşedintului, cât şi de cel al multor facţiuni politice, dintre care conservatorii catolici i-au fost cei mai fideli.

Estado Novo

Însuşi termenul ales pentru denumirea noului regim trimite cu gândul la principiile de bază ale ideologiilor totalitare ale secolului al XX-lea. La fel ca fascismul, nazismul sau comunismul, şi concepţia lui Salazar se baza de ideea schimbării totale, a construirii unui stat nou şi, implicit a omului nou, care să promoveze o serie de valori considerate absolute.

În 1933, Salazar a introdus o nouă constituţie care îi acorda puteri mult mai largi, permiţându-i astfel să instaureze un regim autoritar şi anti-parlamentar. Deşi de orientare de dreapta, regimul său difera de cel german sau italian prin lipsa liderului carismatic, a principiului expansionist,  a structurii unui partid unic, şi o oarecare moderaţie în folosirea violenţei.

Un loc foarte important în teoria pe care s-a bazat Statul Nou l-a ocupat tradiţionalismul catolic al lui Salazar. Acestea credea în necesitatea controlului modernizării economice a ţării în scopul apărării valorilor religioase şi rurale ale ţării.

Una din multele critici aduse regimului său stă în faptul că nu a acordat deloc atenţie educaţiei. La vremea respectivă, Portugalia era o ţară cu un foarte scăzut nivel de alfabetizare, iar guvernul a luat prea puţine măsuri pentru îmbunătăţirea acestuia.

Ca în oirce regim autoritar, un rol semnificativ l-a jucat poliţia secretă numită PVDE (Polícia de Vigilância e de Defesa do Estado). Înfiinţată în 1933 pe modelul german al Gestapoului, a devenit ulterior PIDE (Polícia Internacional), şi a fost principala forţă de către care erau trimişi deţinuţii politici (comunişti, persoane implicate în mişcările de eliberare din coloniile africane etc).

Relaţiile cu Europa

În ciuda existenţei unor asemănări cu Al Treilea Reich, între care cea mai mare era dispreţul faţă de communism, relaţiile Portugaliei cu Germania au fost scăzute. Atât Salazar, cât şi publicul portughez nu aveau încredere în Hitler. În timpul războiului, ţara a rămas neutră, dar în baza unei vechi alianţe cu Anglia, era obligată să acorde ajutor Marii Britanii, astfel că le-a permis Aliaţilor să înfiinţeze baze militare în Ile Azore.

După război, Portugalia lui Salazar a fost invitată să semneze Tratatul de la Washington, fiind singura ţară membru fondator NATO cu un regim nedemocratic. Acest fapt se explică prin interesele strategice ale NATO care avea nevoie de Insulele Azore aflate în posesiunea Portugaliei.

Pentru regimul lui Salazar imperiul de peste mări era o parte integrantă a identităţii naţionale, de unde şi puternica opoziţie faţă de decolonizare. Această rigidate i-a adus numeroase critici din partea ţărilor occidentale şi a fost una din fisurile majore ale sistemului Statului Nou.

Moartea lui Salazar din 1968 nu a adus însă şi sfârşitul regimului său, care a continuat până în 1974 sub Marcelo Caetano, unul dintre cei mai fideli acoliţi ai săi. Puternica presiune internaţională şi instabilitatea internă au dus însă la prăbuşirea Statului Nou, care s-a încheiat prin ceea ce a ajuns să fie cunoscută drept „Revoluţia Garoafelor”.

""