Autor 6187 vizualizări


Deși este considerat unul dintre cei mai importanți diplomați români, Nicolae Titulescu a fost criticat de către unii dintre contemporanii săi. Ne propunem să reliefăm principalele obiecții care i-au fost aduse.  

Existau anumite animozități personale între acesta și o serie de personalități românești cum ar fi: Carol al II-lea, Gheorghe Tătărăscu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Gheorghe I. Brătianu, Horia Sima, Corneliu Zelea Codreanu [1]. Aceștia îl acuzau pe diplomatul român de deteriorarea raporturilor cu Italia, Germania și Polonia . În special, Octavian Goga și Gheorghe I. Brătianu se pronunțau categoric în favoarea abandonării colaborării cu Moscova și pentru o orientare spre Berlin [2].

În planul politicii interne acesta era acuzat de desconsiderarea extremei drepte românești. Astfel, regele Carol al II-lea, la 27 ianuarie 1934, îi solicitase lui Constantin Argetoianu și lui Octavian Goga „să-l scape de Titulescu“ [3]. Octavian Goga, analizând activitatea diplomației românești din perioada 1933-1936, scria: „Am bruscat bunele raporturi cu Italia după recunoașterea Basarabiei și-am împins pe Mussolini spre unguri, ne-am răcit de Polonia contrar obligațiunilor firești ale aceleiași predestinări geografice; am întors spatele Germaniei prin continue provocațiuni iritante și, în sfârșit, am ajuns acum în postura ciudată de cvasi-amică a Rusiei bolșevice căreia i se cere să încheie cu dușmanul ei străvechi un pact de alianță militară” [4].

La 26 iulie 1936 , Gheorghe I. Brătianu declara următoarele: „Noi ne-am înhămat orbește la carul securității colective și la alte formule de influență mondială. Am ajuns la un conflict inutil și dăunător cu Italia, pentru că noi am înțeles întotdeauna să fim mai catolici decât Papa și mai sancționiști decât Imperiul britanic. Fără a ține cont de dificultățile interne ale Franței și de repercusiunile lor asupra politicii sale externe, noi am stimulat din toate forțele noastre încheierea pactului franco-sovietic, din care rezultă, rând pe rând: răcirea prieteniei cu Polonia; slăbirea Micii Înțelegeri; neutralizarea Angliei în conflictele Europei Centrale și Orientale; apropierea între Germania și Italia” [5].

Gheorghe Tătărescu își exprima opinia potrivit căreia Nicolae Titulescu acționa neținând cont de realitățile românești și de faptul că politica externă a României nu putea deveni monopolul unui singur om [6]. Cele mai puternice atacuri la adresa lui Titulescu au venit din partea legionarilor. Astfel, Horia Sima îl prezenta pe ministrul român de externe ca fiind un agent „de mare clasă al comunismului mondial, unul din cei mai zeloși și eficienți susținători ai Uniunii Sovietice” [7].

Tot acesta îl acuza că a împiedicat apropierea României de Italia și Germania și că intenționa să transforme țara „într-o bază de înaintare a trupelor sovietice spre Europa Centrală“ [8]. Corneliu Zelea Codreanu declara și el la 30 mai 1936: „Lumea sănătoasă românească este îngrijorată de soarta țării pe care o joacă în mâinile sale foarte debile d-l Titulescu. Noi, românii, înțelegem că d-l Titulescu este un talent, este mai puțin o inteligență și aproape deloc o înțelepciune. Mai bine să se încredințeze soarta unei țări unui înțelept fără talent, decât unui talent lipsit de înțelepciune” [9].

Toate aceste critici nu pot anula meritele incontestabile ale lui Titulescu în activitatea diplomatică, dintre care, cel mai important este reprezentat de obiectivul principal al acestuia, exprimat prin celebra formulă „de la național, prin regional, spre universal” [10], care a fost îndeplinit, acela de afirmare a României pe plan internațional și de păstrare a independenței și integrității teritoriale a acesteia într-o perioadă în care tendințele revizioniste erau foarte puternice.

NOTE

1. Paul Matiu , Activitatea lui Nicoale Titulescu în cadrul sistemului de securitate în anii 30. Relațiile cu URSS, în Nicolae Titulescu. Eternitatea unui destin exemplar, (coordonatori: Laurențiu Guțică- Florescu, Dorin Teodorescu), Slatina, Editura Fundației “Universitatea pentru toți”, 2005, p. 126.
2. Gheorghe Buzatu, Un trio pentru istorie: N. Titulescu – I. Antonescu – Gh. Brătianu, în Istorie și contemporaneitate. Profesorului ION I. SOLCANU la a 65-a aniversare, (coordonator: Prof. univ. dr. Mihai Iacobescu ), Iași, Editura Junimea, 2008 , p. 267.
3. Constantin Argetoianu , Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, în Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani, (editori: Ion Popescu-Puțuri, Augustin Deac, Ion Ilincioiu), București, Editura Politică, 1968, p. 530.
4. Arhivele Naționale Istorice Centrale , Fond Casa Regală Carol al-II-lea, Cabinet Externe, dosar nr. 7/1936, f. 3- 10.
5. Gheorghe I.Brătianu, Noi ne băgăm să dăm lecții de civism și patriotism internațional, în Pro și Contra Titulescu, (coordonator: Gh. Buzatu), București, Editura Enciclopedică, 2002, p. 69.
6. Arhivele Naționale Istorice Centrale , Fond Casa Regală Carol al-II-lea, Cabinet Interne, dosar nr. 29/1936, f. 1- 5.
7. Doru Dina , Ecouri internaționale la demiterea lui Nicolae Titulescu, Slatina, Editura Fundației “Universitatea pentru toți “, 2004, p. 12.
8. Horia Sima, De ce trebuia să plece Titulescu, în Pro și Contra Titulescu, (coordonator: Gh. Buzatu), București, Editura Enciclopedică, 2002, p. 496- 497.
9. Idem, Istoria mișcării legionare, Timișoara, Editura Gordium, 1994 , p. 136.
10. Ion M. Oprea, Contribuția lui Nicolae Titulescu la dezvoltarea relațiilor bilaterale dintre România și statele europene, în Mari figuri ale diplomației românești. Nicolae Titulescu, (coordonatori: Aurel Duma, Dumitru Aninoiu, Vasile Șandru, Constantin I. Turcu), București, Editura Politică, 1982, p. 69.