Autor 9373 vizualizări


“Un tablou (spun un tablou, nu o pictură) este un poem pictural…de linii, forme și culori. Este mai mult decât o pictură. Este gândire, sentiment, exprimare prin pictură…linii, forme și culoare”. Theodor Pallady

Este  incontestabilă poziția lui Theodor Pallady în istoria artei românești. Opera lui rămâne la un loc de cinste, indiferent de perioadele pe care arta noastră le parcurge. Cu toate acestea, cu trecerea timpului, devine din ce în ce mai greu să ne apropiem de mentalitatea epocii în care el a creat. Oare sunt tablourile lui mărturii pentru spiritul epocii sale sau pur și simplu bucăți de sentiment aruncate în culori și forme? Analiza pe care voi încerca să o articulez asupra tabloului lui Theodor Pallady, Toujours du Baudelaire, este menită să introducă, cât se mai poate de mult, cititorul în spiritul artei și epocii pictorului.

Despre viața lui Pallady s-au scris deja monografii substanțiale, instrumente foarte utile pentru un studiu aprofundat. Poate cel mai bine, însă, se găsește Pallady în jurnalul său. Notele sale zilnice sau aproape zilnice sunt elocvente pentru a descoperi mai bine atât artistul, cât și omul. Țin să îmi încep analiza cu o scurtă trecere prin educația lui Pallady pentru că așa putem înțelege mai bine opera sa. Născut în Moldova într-o familie boierească, micul Theodor are parte de o educație aleasă și de un statut social special. Este încurajat de familie să urmeze o școală tehnică. Începe studiul la Școala de poduri și șosele de la București, după care se mută la Dresda la Politehnică. Aici își descoperă pasiunea pentru desen și artă. În 1889 fuge la Paris pentru a studia arta. Intră în atelierul lui Aman-Jean, unde studiază aproximativ doi ani. Următorul profesor îi va fi Gustave Moreau. Acesta își va lăsa clar amprenta asupra educației lui Pallady. Printre colegii săi de atelier îi găsim pe Matisse, Marquet, Manguin sau Guerin. Este cunoscută prietenia dintre Pallady și Matisse, prietenie ce va dura aproape toată viața celor doi.  Începe să expună, în 1902 are expoziții la Paris și Londra. Apoi, în 1904 are prima expoziție în țară la Ateneu, alături de Nicolae Grant. Din 1912 începe să trimită tablouri la Salonul Național al Artiștilor francezi, iar în 1920 are prima expoziție personală la Paris, la galeria Nunès et Fiquet. În 1926 i se decernează în țară, Marele Premiu Național de Pictură. Câțiva ani mai târziu într-o convorbire cu Tonitza, Pallady, va spune:„eu nu sunt pictor. Nu sunt și nu vreau să mă prezint ca atare. Nu sunt  un meseriaș iscusit al penelului. Nu sunt un meșter. Pictura, pentru mine, nu este o îndemânare și mai puțin încă o voluptate. E o necesitate de clipă de clipă. O necesitate dureroasă de a mă confesa mie însumi, sincer și neiertător. Pictura este jurnalul existenței mele cotidiene. Un jurnal intim, în care se desfășoară, fără menajamente pentru mine sau pentru alții, fără panaș și fără morgă-direct și rapid-pulsul vieții mele, cu variațiile lui fatale, de la un an la altul, de la un ceas la altul...”[1].Lucrările cu care participă la expozițiile de la Ateneu din 1933, 1935, 1937 sau 1940 îl propulsează pe Pallady pe un loc de cinste între artiștii români.  Din 1943 se mută definitiv în țară, dar continuă să creeze.

De-a lungul timpului critica și cronicile artistice au fost diverse la adresa lui Pallady. Una dintre cele mai interesante pe care le-am găsit este a lui Ionel Jianu:„linia evoluției picturii lui Pallady:de la cenușiul predominant în lucrările din Paris, a ajuns treptat la o lumină clară, curată, aproape cristalină. De la poezia puțin decadentă a umbrelor insinuante, aeriene, atmosferizante-care nu  însemnau pete de negru, ci grații de mai puțină lumină-a trecut la o poezie de cristal, pură a raporturilor clare. Dar concepția artistică, viziunea asupra lumii și a vieții, au rămas aceleași, neschimbate, ca și mijloacele tehnice folosite[2].

Se știe din notele sale de jurnal, din cronici, din memoriile prietenilor săi, faptul că Theodor Pallady era un admirator al literaturii, al poeziei și mai ales a lui Baudelaire și Mallarmé. Chiar de la el aflăm:„pictura nu a fost pentru mine decât un mijloc de exprimare a artei mele. Aș fi putut deveni tot atât de bine scriitor, dacă mi-aș di îndreptat atenția și efortul în direcția literaturii. Pictura nu e pentru mine decât o formă de expresie și nimic mai mult. Eu nu sunt pictor, ci artist[3]. Cel mai bine este evidențiată această poziție în lucrarea Toujours du Baudelaire.

Tabloul Toujours du Baudelaire, s-a aflat de la început în colecția Statului Român. Astăzi, el poate fi admirat la Muzeul Național de Artă al României în Galeria de Artă Românească Modernă. Se știe că Pallady l-a pictat undeva în intervalul anilor 1939-1940.

Tabloul este unul al corespondențelor, fie că e vorba de culoare, de linii, de compoziție. Totul este gândit în cadrul poeziei lui Baudelaire, fiind, în fapt o corespondență vizuală. Cu ochii închiși, plină de lene caldă și lascivă, stă culcată pe un divan o tânără femeie, goală, cu un picior ridicat. Cu mâna deaspura capului atârnând alene, linia moale a pântecului, brațul prelung-care face legătura cu cealaltă femeie goală, așezată jos, lângă divan, sprijinită într-o mână-sânii ușor învolburați, cu rotunjimi calde, totul respiră un parfum de tulburătoare voluptate. Compoziția e strictă, perfect încadrată în ritmul liniilor și al formelor. Pulpa stângă a piciorului ridicat corespunde cu linia descrisă de partea dreaptă a bustului de pe divan, brațul de deasupra capului e paralel cu piciorul până la genunchiul din primul plan, iar restul acestui picior, de la genunchi până la șold, corespunde antebrațului drept al femeii culcate. Lângă divan, în dreapta, pe o fructieră albă, se află o portocală și un cuțit abia folosit, căci a tăiat celălalt fruct, din care a mai rămas o jumătate, alături, pe jos. Un ficus verde, cu foi lungi, bogate, într-un vas cu picior înalt, încadrează în extrema stângă tabloul, iar în mijloc e o oglindă mare, cenușie, care reflectă în surdină încăperea.

Ordinea și frumusețea sunt în ritmul geometric al formelor, în echilibrul lor desăvârșit. Luxul, calmul și voluptatea sunt în trupurile acestea tinere, calde, lascive, care lenevesc în admosfera tabloului, despinsă din calmul poeziei baudelairiene.

În orice tablou e prezent un mister, spunea Pallady. Acest tablou este cea mai bună ilustrare a acestei afirmații, constituind o exploatare plastică a sufletului feminin, plin de atâtea taine și de atâtea neînțelese nostalgii. Mai mult, pentru a continua linia corespondențelor, Pallady integrează în toate tablourile sale poezia ca o prezență, ca o realitate. E o poezie a dorințelor neîmplinite, a obsesiilor sufletești. Baudelaire spunea că dacă desenul poate fi considerat ca o construcție abstractă, în schimb culoarea poate fi asemuită unui poem.  Iar Pallady mărturisea că desenul e mai cinstit decât pictura, fiind controlabil. Dar, tocmai necontrolabilul, imponderabilul alcătuiește poezia. Nu e o poezie literară, ci o rezonanță intimă a culorii, o emoție, redată în accente rafinate, în acorduri melodioase. Toate aceste însușiri ale culorii palladiene, au menirea de a transmite o stare, o emoție, ele sunt un paravan plastic pentru un sentiment.

Așadar, opera lui Pallady este una ce aduce un suflu nou în arta românească, el fiind puternic influențat de ideile și teoriile lui Baudelaire si ale lui Gustave Moreau. Aceste demersuri ideologice au venit pe fondul unei francofilii puternice în țările române. Trebuie să înțelegem impactul pe care el l-a avut în momentul în care a adus aceste idei noi în spațiul românesc, de ce au fost ele plăcute sau respinse. Oricum ar fi, Pallady este un pictor ce a știut să își marcheze bine locul în istoria artei românești.

NOTE


[1]Ionel Jianu, Theodor Pallady, București, ed. Căminul Artei, 1944, p.19.

[2]Ibidem, p.27

[3]Theodor Pallady, Jurnal, București, ed. Meridiane, 1966.

«Acest articol face parte din preselectia candidatilor pentru un internship in redactia Historia. Din acest motiv le-am publicat asa cum le-am primit de la candidati. Asteptam si feedback-ul vostru in comentarii si pe pagina de Facebook»