Autor 9355 vizualizări


Ștefan Luchian a murit în noaptea din 27 spre 28 iunie 1916 în casa lui din Bucureşti, de pe strada Mendeleev, locul unde în ultimii ani a pictat câteva dintre marile lui capodopere, locul unde şi-a trăit agonia. Pe şevalet, se afla ultima lui creaţie rămasă neterminată: un chip de femeie.

Agonia s-a sfârșit în noaptea de 27 spre 28 iunie, când Luchian avea 48 de ani. 48 de ani dintre care, pe ultimii șapte îi trăise într-un coșmar permanent. Un coșmar din care s-au născut cele mai frumoase pasteluri care există în pictura românească și unele dintre cele mai frumoase din pictura lumii. Vazele cu flori îi umpleau camerele în acești ani în care boala îl împiedica să mai iasă din casă și să picteze peisajele pe care atât de mult le iubea și, stând în fotoliu, de la un timp încolo, cu pensula legată de mâna care refuza să-l mai ajute, Luchian picta ore în șir, picta flori până la epuizare, singura lui lumină în întunericul pe care-l trăia. Atunci s-au născut spre exemplu celebrele lui naturi moarte cu flori, atunci s-au născut celebrele lui Anemone… „În această casă a trăit, a lucrat, a suferit și a murit neînțeles pictorul Ștefan Luchian (1868-1916)”. Asta scrie azi pe clădirea care a fost martora suferințelor și a agoniei lui din ultima perioadă a vieții, suferințe pe care prefera să și le înăbușe de multe ori discret și după o criză în care se contorsiona de durere, își întorcea fața de la perete și, cu ochii plini de lumina spunea doar „Gata, a trecut” și se întorcea nerăbdător la discuții, la culori și la forme. Dacă această clădire ar fi meritat azi mai mult? Răspunsul e da, dar cui îi pasă?!

„Tot ce am învățat știu de la Grigorescu” 

Coșmarul care l-a dus spre mormânt în acea noapte de sfârșit de iunie a început însă cu mulți ani în urmă, în 1898, când avea doar 30 de ani. Atunci a avut prima criză a unei boli ce avea să se dovedească a fi scleroză multiplă. De altfel, toți acei ultimi ani ai sfârșitului de secol XIX i-au fost ostili. După o perioadă în care situația materială a lui Luchian a fost destul de bună, ceea ce i-a permis călătorii în străinătate, frecventarea boemei pariziene, o vilă frumoasă în București, despre care nepoata lui, Laura Cocea, spunea că are un salon mare și rotund, „ca cel de la Atheneu”, a venit momentul scadenței spre care l-au dus cheltuieli nesăbuite și firea lui boemă. Iar sărăcia a coincis cu declanșarea bolii. Averea moștenită s-a dus pe apa Sâmbetei, pictura nu i se vindea, iar el a fost nevoit să-și câștige o vreme existența cântând la flaut în orchestra Teatrului Național. Flautul, acest instrument la care a ajuns să cânte pentru că, așa cum mărturisea, „mi-erau mâinile prea lungi și m-am apucat de flaut…”, cu tristețea că și-a dorit toată viața să cânte la vioară, dar degetele, se pare, nu-l ajutau să obțină atât de „banalul tremolo”. Cursurile Conservatorului le-a urmat în paralel cu Școala de Arte Frumoase, un loc pe care nu l-a îndrăgit prea tare, pentru că cei mai mulți dintre profesori erau tributari academismului. „Tot ce am învățat știu de la Grigorescu”, avea să spună el mai târziu. Iar Nicolae Grigorescu, la rândul lui, avea să exclame în fața unei lucrări semnate de Luchian: „În sfârșit, am și eu un succesor!”

Citiți continuare în Ziarul Metropolis >

""