Ştefan cel Mare - imaginea domnitorului moldovean

Autor 4950 vizualizări


Personalitatea complexă a domnitorului moldovean Ştefan cel Mare (1457-1504) reprezintă o temă importantă în istoriografia românească, pe lângă abilităţile de om politic, diplomat şi comandant militar, trebuie recunoscut şi rolul lui Ştefan de promotor al culturii moldoveneşti.

Istoricul Şerban Papacostea vede o dublă finalitate politică a realizărilor culturale ale Moldovei obţinute în timpul domniei lui Ştefan. Pe de o parte, ca expresie a credinţei voievodului, creaţiile arhitectonice bisericeşti au avut ca scop simbolizarea protecţiei divine asupra persoanei şi ţării sale. Pe de altă parte, actele sale culturale au avut ca scop afirmarea unei tradiţii, prin legarea faptelor sale de ale predecesorilor şi transmiterea lor succesorilor săi.

Medievistul român consideră că încheierea păcii cu turcii în contextul pierderii Chiliei şi Cetăţii Albe (1484) la circa trei decenii de la preluarea domniei, a instituit un mediu de securitate intern şi extern prielnic unei dezvoltări arhitectonice religioase remarcabile. În această etapă a domniei lui Ştefan locul bisericuţelor de lemn, caracteristice vremurilor neprielnice, este luat de biserici din piatră, atât la sate, cât şi la oraşe. Ridicarea bisericilor a fost motivată de diverse evenimente importante. De exemplu, biserica de la Milişăuţi (1487, Suceava), cu hramul Sf. Procopie, a fost ridicată în cinstea victoriei din 8 iulie 1481 (ziua Sf. Procopie) de la Râmnic împotriva lui Basarab cel Tânăr, domnul Ţării Româneşti. Cea de la Borzeşti (1493-1494, Bacău) este legată, potrivit tradiţiei, de satul copilăriei domnului, fiul său Alexandru fiind co-ctitor, iar lăcaşul de cult de la Reuseni (1503-1504, Suceava) trimite la locaţia uciderii tatălui lui Ştefan, Bogdan II (1455). În sfârşit, biserica de la Războieni (1496, Neamţ) este legată de înfrângerea nedecisivă din campania antiotomană din 1476, iar Sf. Ioan din Vaslui (1490) de victoria de aici împotriva turcilor din 1475.

De asemenea, Ştefan a construit mănăstirile Putna (1466-1469, Suceava), Voroneţ (1488, Suceava), Neamţ (1497). Avântul arhitectonic al domnului nu s-a limitat la teritoriul Moldovei, construind şi la muntele Athos (Zografu, Grecia) sau în cetăţile deţinute în Ardeal ca feude.

În total lui Ştefan i se atribuie 44 de biserici şi mănăstiri, tradiţia spunând că după fiecare victorie înălţa un lăcaş de cult. La acestea se adugă cele ale boierilor săi, pentru care domnul a reprezentat un exemplu, evidenţiindu-se prin bisericile ridicate hatmanul Şendrea la Dolheşti (1481, Suceava), logofătul Ioan Tăutul la Bălineşti (1494-1499, Suceava) sau Luca Arbore, portarul Sucevei, la Arbore (1503, Suceava).

Ctitoriile domneşti, după arhitectura lor, pot fi grupate în trei categorii. Din primul grup fac parte biserici de ţară cu caractere asemănătoare şi dimensiuni reduse, precum cele de la Pătrăuţi (1487) şi Milişăuţi, Sfântul Ilie (1488) şi Voroneţ (1488). Acestea au fost zidite după planul trifoi, cu turlă pe naos, ridicate pe arcele piezişe moldoveneşti şi decorate cu firide alungite şi ocniţe. Al doilea grup, de plan dreptunghiular, format de bisericile de la Arbore şi Reuseni, precum şi biserica Sfânta Parascheva din Cotnari, atribuită lui Ştefan cel Mare, se remarcă prin complexitatea şi ingeniozitatea sistemelor de boltire. Cel mai evoluat grup de biserici îl constituie edificiile religioase de la Borzeşti, Războieni şi biserica, , Sfântul Ioan” din Piatra Neamţ (1497-1498), toate fiind de plan mixt şi având câte două cupole în pronaos.

Lăcaşurile de cult au fost înzestrate cu danii funciare, obiecte de cult şi cărţi liturgice, produse în centrele de creaţie din mănăstirile Putna şi Neamţ. În scriptoriul de la Putna au lucrat caligrafii Nicodim şi Evrasie, veniţi de la Neamţ, Casian, Chiriac, Vasile şi Iacov, care au venit la Putna gata formaţi, Paladie, Spiridon, Filip şi Paisie, care s-au format acolo.

Literatura istoriografică

Grija domnului pentru cultivarea tradiţiei dinastice este reliefată de începuturile literaturii istoriografice în timpul domniei sale. Letopiseţul “de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei”, scris în limba slavonă la curtea domnească, începe cu întemeierea Moldovei ca stat şi acoperă, în cea mai mare parte, domnia lui Ştefan. Papacostea consideră că domnul s-a implicat personal în descrierea campaniei antiungare din 1467 şi a celor antiotomane din 1475-1476. Această capodoperă istoriografică va servi ca model cronicilor interne din secolele XVI-XVII. Va reprezenta un element de politică externă, un exemplar în limba germană fiind trimis umanistului Hartman Schedel la Nurnberg, iar unul în limba rusă la curtea cneazului Moscovei.

Astăzi după ce a fost sistematizată de specialişti, această scriere istorică, cunoscută şi sub numele de Analele Moldovei sau Analele Putnene, are două variante:Putna I (rezumată şi continuată până la 1526) şi Putna II (apropiată de textul iniţial). În Letopiseţ se realizează sinteza documentului cu arta expresiei, fiind remarcabilă creaţie literară. În Rusia a circulat o Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, ataşată letopiseţelor ruseşti. Informaţiile se opresc la preluarea puterii de către Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare şi au fost scoase, potrivit slavistului G. Mihăilă, din cronica oficială a Moldovei.

De asemenea, remarcă Papacostea că eforturile prinţului pentru promovarea tradiţiei dinastice se manifestă şi în aşezarea de pietre funerare împodobite cu inscripţii pe mormintele din necropola domnească de la Rădăuţi a lui Bogdan I desălecătorul, precum şi de mutarea în 1468 la Putna a bisericuţei de lemn de la Volovăţ, construită de Dragoş descălecătorul în 1353.  Astfel, în 1465, a fost executată piatra de pe mormântul doamnei Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, îngropată la Probota. Pietre frumos sculptate au fost montate în 1480 pe mormintele lui Bogdan(fratele lui Alexandru cel Bun), Laţcu voievod, Bogdan(fiul lui Alexandru cel Bun), Bogdan şi Petru(fiii lui Ştefan cel Mare) şi Ştefan I. De asemenea, la Putna se găsesc şi mormintele a două dintre soţiile voievodului (Maria de Mangop şi Maria Voichiţa), a copiilor săi(Bogdan, Petru şi Maria), a nepotului său Ştefăniţă Vodă şi a Mariei, prima soţie a lui Petru Rareş. Sub un baldachin în acoladă se află şi mormântul domnului Bogdan al III-lea, fiul şi urmaşul lui Ştefan la tronul Moldovei.

Dispariţia lui Ştefan cel Mare a fost resimţită de contemporani ca un sfârşit de epocă, aşa cum reiese din cronica scrisă la un secol şi jumătate de la moartea sa:’’Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură.’’

Iar după trei secole, Mihail Kogălniceanu consemna că ’’ românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc şi chiar neînţeles. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine l-a făcut, el îţi va răspunde:Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice aşezământ ale căruia rămăşiţe mai tărăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte, Ştefan-vodă le-a urzit. În sfârşit, acest domn pentru moldoveni rezumă toate isprăvile şi instituţiile făcute în cinci veacuri…”.

Sursa:http://www.athenian-legacy.com/

""