Autor 17526 vizualizări


Denumirea de „Spionul secolului”…este dată biografiei lui Reinhard Gehlen (1902 –1979) de E.H. Cookridge.  Dacă această „titulatură” poate apărea ca exagerată, Gehlen se află pe o „poziţie de vârf” în ceea ce priveşte unele din „performanţele” sale, unele unice în istoria serviciilor de informaţii.  Astfel, el este singurul agent care s-a aflat în conducerea unor servicii de spionaj aparţinând ambelor tabere care s-au confruntat în cel de al Doilea Război Mondial. 

După ce îndeplineşte funcţii de răspundere în spionajul Germaniei naziste , el s-a bucurat de încrederea , se poate spune aprecierea unor organisme informative ale Statelor Unite, aflându-se o vreme la conducerea unor servicii de spionaj ale Germaniei occidentale. Într-adevăr, Gehlen a deţinut atât funcţia de general în armata hitleristă („Wehrmacht”), cât şi pe aceea de ofiţerul cu gradul cel mai înalt şi de preşedinte al Serviciului federal de informaţii („Bundesnachrichtendienst”) al Germaniei occidentale. 

Dar poate cea mai importantă performanţă care i-a fost atribuită lui Gehlen este aceea de a fi contribuit în mod substanţial la dezlănţuirea Războiului Rece. Care să fi fost calităţile care l-au propulsat pe Gehlen în aceste poziţii, situaţie cu adevărat singulară în istoria serviciilor de informaţii sau mai bine zis care au fost împrejurările care i-au asigurat o asemenea carieră unică ? 

După ce o vreme, Gehlen s-a aflat în prim-planul unor lucrări consacrate celui de al Doilea Război Mondial şi al următoarei perioade, figura s-a a intrat într-un” con de umbră”, dat fiind că nu punea într-o lumină favorabilă o serie de organisme ale Germaniei occidentale, apoi al RF Germania, pentru ca, în ultima vreme, mai ales prin desecretizarea unor documente ale CIA, el a revenit în forţă, fiind considerat unul din cei mai mari spioni ai vremii cu un aport substanţial la confruntările informative care au dus la declanşarea Războiului Rece.

O carieră strălucită a avut Gehlen în armata germană în care a-a înrolat la numai 18 ani. În 1935, face parte din Statul său major. Odată cu declanşarea războiului, el îndeplineşte funcţii de mare răspundere în diferite corpuri ale Wehrmacht-ului, pentru ca, în iulie 1941, să fie promovat ca ofiţer superior de informaţii în corpul care opera pe fontul de est („Fremde Heere Ost”) la conducerea căruia este promovat în primăvara anului 1942. 

Un inovator a fost Gehlen în această funcţie. Mai ales după înfrângerea de la Stalingrad, el înţelege că sunt necesare modificări substanţiale în structura acestui organism şi în general al activităţii de spionaj în care include în primul rând agenţi cu o înaltă calificare şi experienţă. Între altele, el este un predecesor al unor măsuri pe care le vor adopta serviciile de informaţii după război, angajând persoane cu calificare ştiinţifică în diferite domenii, între care lingvişti, geografi, antropologi chiar dacă aceştia nu erau adepţi ai ideologiei naziste, distingându-se doar prin calităţile lor intelectuale.  

Complotist împotriva lui Hitler 

Fără a se implica direct, Gehlen sprijină unele acţiuni ale grupului de ofiţeri care plănuiau înlăturarea lui Hitler condus de colonelul Claus von Stauffenberg, participând chiar la o serie de întruniri ale acestora. Prin abilitatea de care va da dovadă în diferite împrejurări, Gehlen reuşeşte să nu fie inclus în grupul de ofiţeri arestaţi şi executaşi după eşuarea atentatului de la 20 iulie 1942.

Totuşi Gehlen devine o persoană suspectă în faţa conducerii naziste, astfel încât, mai ales în condiţiile victoriilor Armatei roşii, în aprilie 1945 este îndepărtat din funcţia sa, pentru „defetism, comportament nociv” în ceea ce priveşte combatere „iudeo-bolşevismului”.  Se poate spune că această măsură l-a salvat pe Gehlen să fie inclus între conducători ai armatei germane care au compărut în faţa unor instanţe.  Dar ceea ce l-a salvat a fost ceea ce pe drept cuvânt poate fi numit…

„Comoara” lui Gehlen

Dând dovadă de realism şi previziune politică, care l-au ajutat să prevadă înfrângerea Germaniei de către Uniunea Sovietică şi ocuparea sa, Gehlen s-a preocupat de strângerea de informaţii strategice şi politice despre „Rusia lui Stalin”. La ordinele sale, agenţii din „Fremde Heere Ost” au adunat asemenea informaţii care au fost stocate pe microfilme ulterior îngropate în 50 de lăzi de oţel într-o zonă din Alpii austrieci.

Trebuie subliniat că acest fond de date, care poate fi numit „comoara lui Gehlen”, avea o valoare deosebită pentru Aliaţi care nu dispuneau de informaţii despre Uniunea Sovietică, devenite vitale în condiţiile dezlănţuirii Războiului Rece. Deosebit de utile erau şi informaţiile referitoare la reţeaua de agenţi pe care Gehlen reuşise să o organizeze pe teritoriul Uniunii Sovietice în condiţiile în care Puterile vestice nu dispuneau încă de spioni plantaţi în această ţară care, până la un moment dat, părea impenetrabilă. Mai târziu, aceste informaţii au fost oferite de Gehlen Aliaţilor în schimbul libertăţii sale şi a asigurării unei cariere în serviciile de informaţii ale acestora.

Şters de pe lista prizonierilor

La 22 mai 1954, Gehlen a fost interogat de către Corpul de Contrainformaţii al armatei Statelor Unite (CIC). În urma discuţiilor purtate, a fost recunoscută valoarea informaţiilor pe care le punea la dispoziţie despre situaţia reală şi potenţialul economic şi militar al Uniunii Sovietice. În virtutea acestui fapt, Gehlen şi o serie de colaboratori ai săi nu au apărut pe listele de prizonieri germani şi au fost transferaţi pentru o vreme în Statele Unite, împreună cu o parte a arhivelor pe care le constituise. Desigur această măsură contravenea dispoziţiilor Aliaţilor după care foştilor ofiţeri germani nu le era permis să părăsească ţara şi să se bucure de un tratament preferenţial. De fapt, nu a fost un caz unic, căci numeroşi oameni de ştiinţă germani s-au bucurat de un asemenea tratament, fiind transferaţi în Statele Unite sau în Marea Britanie unde şi-au continuat activitatea.

 Tratamentul care i-a fost aplicat lui Gehlen a rămas strict secret, de el fiind informaţi doar William Donovan, care conducea agenţia de informaţii a Statelor Unite „Office of Strategic Services” (OSS) şi Allan Dulles, primul şef al CIA.

Conducător al „Organizaţiei”

În iulie 1946, Gehlen s-a reîntors în Germania occidentală, iar câteva luni mai târziu, cu aprobarea conducerii spionajului american, a constituit o structură informativă sub cunoscută sub denumirea de „Organizaţia” („Org)” destinată spionării Uniunii Sovietice şi aliaţilor săi. Din aceasta făceau parte şi 350 de ofiţeri de informaţii din armată („Wehrmacht” ), SS, SD („Sicherheitsdienst”) şi 4.000 de agenţi secreţi anticomunişti. Potrivit chiar statisticilor CIA, 13-15 % din membrii „Organizaţiei” erau foşti membrii ai acestor structuri. Între alţii, din „Organizaţie” a făcut parte „măcelarul de la Lyon” Klaus Barbie, condamnat ulterior pentru crime de război.

 Acţiunile acestei organizaţii , care poate fi considerată prima structură informativă din Germania occidentală în perioada postbelică, aveau un caracter secret însăşi denumirea sa fiind „mascată” sub aceea „Organizaţia germană pentru dezvoltare industrială”.

 În realitate, această structură s-a aflat sub controlul direct şi „sponzorizarea” serviciului de informaţii americane G-2 şi ulterior a CIA, dispunând de un buget substanţial. În principiu, „Organizaţia” era considerată un mijloc de spionare şi combatere a „hegemonei Uniunii sovietice în ţările din Blocul de est”, dar ulterior acţionat cu acordul autorităţilor americane şi în una din primele acţiuni de repatriere a unor prizonieri germani din Uniunea Sovietică mai ales a acelora care avuseră statutul de nazişti, utili în acţiunile „Organizaţiei” pe „frontul secret”.

 Curând „Org” a intrat în legătură cu o serie de organizaţii anticomuniste ale emigranţilor din Europa de est care i-a ajutat în acţiunea de strângere de informaţii referitoare la obiective militare şi economice şi de infiltrare de agenţi în aceste ţări.În aceste operaţiuni „Organizaţia” a fost sprijinită logistic de CIA care, între altele i-a pus la dispoziţie avioane şi alte mijloace tehnice.

 Operaţiunile „Organizaţiei”

Curând după constituirea sa, această structură a trecut la organizarea unor acţiuni, operaţiuni ample nu numai împotriva URSS, ci şi a altor state-satelit. „Operaţia Jungle” a constat în activităţi de observare asupra obiectivelor economice importante din Uniunea Sovietică. De asemenea s-a reuşit infiltrarea de agenţi în unele structuri militare.  Scopul "Operaţiunii Rusty" au fost desfăşurarea de activităţi împotriva organizaţiilor disidente germane din Europa.

 Deosebit de amplă a fost „Opreţiunea Bohemia” în cadrul căreia s-a reuşit penetrarea serviciilor de informaţii din unele ţări (Cehoslovacia, Iugoslavia), precum şi sustragerea pentru CIA a unor utilaje de spionaj de mare performanţă. Prin această operaţiune şi altele s-a descoperit activitatea organizaţiei sovietice SMERSH al cărei scop era asasinarea „trădătorilor” , defectorilor din Uniunea Sovietică. În cadrul acestor operaţiuni s-a reuşit recrutarea şi folosirea în acţiuni de spionaj şi diversiune a unor agenţi care „nu doreau nimic altceva decât alungarea bolşevicilor din Europa”.

Totuşi activitatea „Organizaţiei” nu a fost văzută cu ochi buni chiar de unii aliaţi ai Statelor Unite, mai ales de Marea Britanie al cărei guvern a fost ostil acţiunilor sale, după ce iniţial serviciile sale de informaţii fuseseră de acord cu activitatea sa. Acţiunile „Organizaţiei” au fost demascate şi condamnate chiar de o parte a presei liberale din această ţară. În august 1954, cotidianul britanic publică articolul „Gehelen şi naziştii săi revin”, „Organizaţia” fiind considerată ca „o subterană putere subterană în Germania”. În mod paradoxal, în demascarea activităţii „Organizaţiei”, un rol deosebit l-a jucat unul din cei mai importanţi spioni englezi, Kim Philby. Bineînţeles activitatea „Oragnizaţiei”, care devenise totuşi publică, a fost condamnată de Uniunea Sovietică, mai ales în ceea ce priveşte prezenţa unor foşti ofiţeri nazişti în cadrul ei. Se poate aprecia că. în ciuda eforturilor din partea lui Gehlen şi a colaboratorilor săi şi a „protecţiei” CIA, activitatea „Organizaţiei” a sfârşit prin a fi compromisă.

În fruntea „Serviciului”

În aceste condiţii, după 11 ani de activitate semi-legală, s-a luat hotărârea de către CIA şi guvernul Statelor Unite de transferare a acestei structuri către guvernul Germaniei occidentale (ulterior R.F. Germania) şi de oficializare a sa, în aprilie 1956, ca „Bundesnachrichtendienst”- „Serviciul federal de informaţii” (BND), avându-şi sediul la Pullach. Noua structură a preluat şi moştenirea „Organizaţiei”, câteva mii de membrii ai ei fiind trecuţi pe „listele” „Serviciului”.

 Ca o „apreciere” a competenţei şi contribuţiei sale, Gehlen a devenit preşedintele acestui „Serviciu”. Sub conducerea sa, acesta a repurtat timp de încă 12 ani o serie de „succese”, dar şi eşecuri, culminând cu acela din 1968 când a fost descoperită activitatea agentului sovietic „cârtiţa” Heinz Felfe, originar din R.D. Germană, în interiorul „Serviciului”. În afară de acesta, în interiorul „Serviciului” au activat şi alţi agenţi infiltraţi de spionajului est-german. În această situaţie, s-a luat măsura ca o serie de colaboratori ai „Serviciului” cu trecut nazist să fie excluşi. De fapt, demiterea lui Gehlen intervenise şi pe fondul unor acţiuni „ineficiente” iniţiate de acesta, cum au fost acelea desfăşurate în Polonia.

 De altfel, după preluarea postului de cancelar federal Helmut Kohl, referindu-se la activitatea „Serviciului” sub conducerea lui Gehlen a arătat: „Utilitatea sa a fost nulă. Nu ştiau nimic”. Totuşi Gehlen nu a părăsit cu totul „scena” politică, devenind funcţionar civil („director ministerial”) cu o pensie substanţială, până la decesul său, în 1979.

 Aprecieri contradictorii

Memoriile publicate de Gehlen în 1971 se intitulează „Serviciul”, ocupându-se cu predilecţie de perioada în care s-a aflat la conducerea acestuia şi mai puţin de cea anterioară. În continuare, apar o serie de lucrări care îi „confecţionează” lui Gehlen o aureolă de „superagent; între care aceea datorată lui E. H. Cookridge, apărută în 1971 în care acesta este considerat Gehlen drept „spionul secolului”.

Pe de altă parte, o serie de lucrări s-au ocupat de „adevărul” despre activitatea sa, între care „ The General Was a Spy: The Truth about General Gehlen and His Spy Ring” („Generalul a fost spion. Adevărul despre generalul Reinhard Gehlen şi reţeaua sa de spioni”) de Hermann Höhne şi Hermann Zolling în care Gehlen este considerat un „ardent fost nazist şi un criminal de război al lui Hitler“.

În unele ziare apar informaţii despre participarea lui Gehlen la atrocităţile armatei germane în Uniunea Sovietică. Aceste informaţii sunt confirmate şi de documente declasificate din arhivele CIA. Referindu-se la prezenţa foştilor naziştii în cadrul „Organizaţiei”, unul din şefii CIA, James Critchfield, scria într-un număr al publicaţiei „Washington Post” din 2001, „am trăit cu aceştia timp de 50 de ani”.

Din păcate, unele „episoade” ale istoriei „Serviciului” vor rămâne necunoscute, căci, în 2007, s-a luat măsura distrugerii unor documente din arhiva sa, mai ales acelea referitoare la colaborarea cu foştii nazişti. În 2013, a apărut o lucrare în R.F. Germania în care activitatea „Organizaţiei” a fost considerată drept un „Sinonim pentru intrigile serviciilor secrete”

A contribuit Gehlen la declanşarea Războiului Rece ?

Răspunsul este legat de o altă întrebare: A avut Gehlen şi „Organizaţia” într-adevăr o influenţa reală asupra activităţilor informative ale Statelor Unite şi a politicii sale externe. În opinia unor cercetători bazată de documente desecretizate recent din arhivele CIA, o mare parte din agenţii folosiţi de „Agenţiei” proveneau din cadrele „Organizaţiei”. S-a afirmat chiar că relaţiile cu aceasta au avut un efect apreciabil asupra „culturii CIA”, iar activitatea informativă a Statelor Unite a fost multă vreme un spaţiu influenţat de foştii nazişti („Nazifield”).

Pe de altă parte, o serie de interpretări lasă loc ideii după care „Organizaţia” a fost capabilă să colecteze informaţii despre Armata Roşie, dar aceasta nu exclude posibilitatea ca serviciul de informaţii al armatei Statelor Unite să fi fost dezinformat în ceea ce priveşte alte probleme. S-a demonstrat că, de fapt, „Organizaţia” nu a reuşit o penetrare politică în Germania de est şi în ţările din Blocul sovietic. Felul în care Gehlen descrie „succesele” sale în acest spaţiu constituie rezultatul unei „(auto)iluzionări sau chiar mistificări”. Însuşi şeful CIA Allan Dulles avea rezerve asupra veridicităţii acestor informaţii.

 La întrebarea „Cum a fost formată CIA ?” analistul Jared Israel scria în 2003: „Prin absorbirea unei părţi a infrastructurii „Organizaţiei”. În 2005, cercetătoarea Tamara Feinstein argumenează că informaţiile puse la dispoziţie de Gehlen au servit la ”promovarea unor foşti criminali de război” în cadrul „Organizaţiei”, dar, în acelaşi timp, au produs o vreme daune în politica „Tratatului Atlanticului de Nord”.

Dar de ce s-a lansat Gehlen în această politică duplicitară ?

În perioada de după încheierea celui de al Doilea Război Mondial, Puterile vestice dispuneau încă de puţine informaţii referitoare la potenţialul economic şi militar al Uniunii Sovietice, fiind dispuse la orice fel de „sacrificii” pentru a acoperi această lacună.

Gehlen a ştiut să folosească această oportunitate pentru a-şi justifica activitatea sa şi a „Organizaţiei” şi pentru a-i spori influenţa transmiţând informaţii, unele fabricate, care exagerau potenţialul militar şi pericolul reprezentat de Uniunea Sovietică faţă de Statele Unite şi celelalte Puteri vestice. Se poate spune că, şi datorită activităţii lui Gehlen s-a născut o stare de spirit „aprinsă”, o adevărată isterie faţă de „pericolul sovietic” şi planurile de extindere a „influenţei URSS” pe plan mondial.

Desigur, acest pericol exista, dar multă vreme, dimensiunile şi implicaţiile sale au fost exagerate, ceea ce, în bună măsură, a produs daune formulării unor poziţii militare şi politice realiste, de perspectivă a Puterilor vestice, producând unele efecte şi pe plan intern, cum a fost „isteria” antrenată de McCarthy în Statele Unite.

Abia ulterior, doctrina militară şi politică a acestor Puteri a fost modelată de informaţii şi argumente realiste, ceea ce a conferit noi dimensiuni Războiului Rece. Este desigur o exagerare afirmaţia după care Gehlen a contribuit direct la declanşarea Războiului Rece, dar este adevărat că el a constituit un factor de intensificare a sa în anumite contexte ale politicii internaţionale. De acea, chiar afirmaţia după care Gehlen a fost „spionul secolului” apare şi ea ca o exagerare, el putând fi considerat în opinia unui analist doar drept un „şef cu o inteligenţă vicleană”…

Ca notă de final ar trebui să știți că unul din agenţii „Organizaţiei” a fost activ şi în România. Este vorba de Alfred von Bolschwing (1909-1982), care, după ce se „distinge” prin contribuţia sa la aplicarea „Soluţiei finale” a problemei evreieşti, după război, face parte din grupul de agenţi germani „recuperaţi” (recrutaţi) de CIA, activând în cadrul „Organizaţiei Gehlen”. Totuşi, atunci când autorităţile americane declanşează anchete împotriva foştilor agenţi nazişti din serviciile de informaţii, von Bolschwing se sinucide…

 

Bibliografie selectivă

-„The Service — The Memoirs of General Reinhard Gehlen” David Irving (trans.). New York: World Publishing, 1971

-E. H Cookridge, . „Gehlen: Spy of the Century”. London: Hodder & Stoughton. 1971

-Heinz Höhne, Herman Zolling, „The General Was a Spy: The Truth about General Gehlen and His Spy Ring”, New York: Coward, McCann, 1972.

-Mary Ellen Reese, „General Reinhard Gehlen: The CIA Connection”. Fairfax, Virginia: George Mason University, 1990