Autor 17257 vizualizări


În noiembrie 1443, armatele creştine ungare şi transilvane conduse de Ioan de Hunedoara treceau Dunărea şi Morava îndreptându-se spre Niş.

Era o noapte friguroasă de toamnă târzie. Pe nesimţite, 300 de călăreţi părăsesc, cu arme şi bagaje, tabăra turcă, îndreptându-se spre sud-vest. Gonesc zi şi noapte, aproape fără popas, până în sangeacul [unitate administrativă a Imperiului Otoman;mai multe sangeacuri formau un vilaet] Arvanit şi, aşa obosiţi şi prăfuiţi, intră în Dibra. Populaţia albaneză, în loc să fugă, îi aclamă. În mijlocul lor, un om de ordine scurte: Gheorghe Castriota, zis Skanderbeg. Însoţitorii lui sunt albanezi, din trupele de cavalerie ale sultanului.

După o scurtă odihnă, grupul de călăreţi porneşte mai departe…

La orizont încep să se contureze zidurile cetăţii Kruja, care, prin aşezarea sa strategică, domina aproape întregul sangeac Arvanit. În 1431, acest sangeac fusese înglobat la posesiunile sultanului Murad al II-lea. Un timp, între 1438-1440, Skanderbeg deţinuse postul de subaşă [funcţionar al imperiului;administrator] a vilaetului Kruja, ajungând să cunoască bine şi tăria cetăţii şi locurile.

Zărind micul grup care se apropia, ostaşii din turnurile de veghe s-au neliniştit;dar îngriiorarea lor s-a risipit repede când l-au recunoscut, în fruntea călăreţilor, pe fostul subaşă al cetăţii şi vilaetului Kruja. Skanderbeg era bine cunoscut garnizoanei pentru faptele lui vitejeşti şi pentru preţuirea de care se bucura la palatul sultanului.

Venit ca ostatec la Odrin (Adrianopol), în 1423, la vârsta de 18 ani, el se convertise la mahomedanism, făcuse studii militare strălucite şi se evidenţiase în numeroase bătălii. Skanderbeg dobândise înalta preţuire a sultanului, care-i încredinţase, fără să şovăie, conducerea unui vilaet cu populaţie albaneză. Nimic până atunci nu trezise suspiciuni în privinţa fidelităţii lui faţă de Înalta Poartă.

Skanderbeg le-a prezentat un ordin semnat personal de puternicul sultan, prin care era învestit cu şefia cetăţii. În vremurile acelea de restrişte, această numire a părut firească. Noul comandant şi-a preluat imediat postul. Darnic şi generos cu toţi, el a organizat seara un mare banchet, la care garnizoana a luat parte, proslăvind pe Alah, pe sultan şi pe Skanderbeg. Acesta a fost însă ultimul chef al garnizoanei turceşti. Din ordinul lui Skanderbeg, în cursul nopţii porţile cetăţii s-au deschis, albanezii au pătruns în interior şi au măcelărit garnizoana. Steagul răscoalei fusese ridicat.

Se lumina de ziuă când, în faţa palatului sultanului din Odrin, pe atunci capitala Imperiului otoman, trei spahii şi-au oprit caii sleiţi de goană, cerând audienţă „slăvitului stăpân”. Peste câteva ore, sultanul Murad al II-lea afla din gura ştafetelor despre răscoala generală din Albania şi despre fapta necugetată a ghiaurului Castriota. În câteva zile, aproape din întregul sangeac fuseseră izgonite garnizoanele turceşti, iar pe citadela albă de la Kruja flutura acum drapelul Castrioţilor:vulturul bicefal negru, pe fond roşu.

Sultanul spumega de furie aflând şiretlicul folosit la Kruja de Skanderbeg, care plăsmuise beratul[firman turcesc de întărire în funcţie] imperial prin care era numit comandant al cetăţii. Mânia lui a devenit violentă când a fost informat că „trădătorul” intrase de mult în tratative cu Ioan de Hunedoara, cu Veneţia şi Ragusa. Acţiunea lui Skanderbeg a stârnit îngrijorare în capitala Imperiului otoman, deoarece, alături de Albania răsculată, se ridicau la luptă şi celelalte popoare din Balcani, iar regele Vladislav al Ungariei şi Republica Veneţia, profitând de conjunctură, se pregăteau să dea sultanului o lovitură decisivă.

Urmaşii vechilor iliri, stăpâni din nou la ei acasă

Skanderbeg urmărise cu multă atenţie desfăşurarea evenimentelor şi, îndeosebi, greaua situaţie în care se afla Imperiul otoman din cauza strălucitelor campanii conduse de Iancu de Hunedoara. Fără să dea răgaz sultanului să-şi revină şi să concentreze forţe împotriva sa, Skanderbeg a proclamat la 28 noiembrie 1443, independenţa principatului Albaniei. În decembrie 1443, întreaga Albanie a fost curăţată de turci, iar în martie 1444 a luat fiinţă, la Lezhe, Liga Albaneză, care reunea din punct de vedere politic şi militar fortele feudalilor albanezi.

Cunoscând bine structura şi organizarea armatei otomane, tactica ei de luptă, Skanderbeg a pornit la crearea unor formaţiuni militare proprii. În scurt timp a fost organizată şi instruită o armată de 8000 de oameni, cuprinzând: garda pretoriană ataşată direct lui Skanderbeg, formată din infanterie şi cavalerie uşoară cu un efectiv de 3000 de luptători; detaşamentele de sub comanda lui Moisi Golemi, colaborator al lui Skanderbeg – cu acelaşi număr de oameni – care asigurau securitatea graniţei de est şi aveau misiunea să contracareze, în cazul unei invazii, primele lovituri turceşii;trupele feudalilor albanezi care făceau parte din ligă. În plus, Skanderbeg a creat şi instruit detaşamente provenite din rândurile ţărănimii, la care se apela în caz de extremă nevoie. În total, pentru apărarea teritoriului albanez se putea ridica o armată de 15.000-18.000 de oameni.

În iunie 1444, o armată turcă, sub comanda lui Ali-paşa, având un efectiv de 25 000 de oameni, pătrunde în Albania, dar este înfrântă. Alte două expediţii turceşti, din anii 1445 şi 1446, au acelaşi rezultat. După aceste eşecuri repetate, în 1448, sultanul Murad al II-lea preia personal comanda unei numeroase armate, hotărât să zdrobească rezistenţa lui Skanderbeg şi să restabilească dominaţia otomană în Albania. Deşi se găsea în război cu Veneţia, iar unii feudali albanezi l-au trădat, Skanderbeg a reuşit să organizeze cu iscusinţă apărarea şi să silească armata otomană să se retragă.

În 1450, o armată turcă de 100 000 de oameni – cifră uriaşă pentru vremea aceea – se îndreptă din nou spre Kruja. Era limpede că sultanul dorea să răzbune înfrângerile umilitoare de până atunci şi să tranşeze definitiv problema albaneză. În luna mai, Kruja este încercuită şi bombardată cu artileria grea, folosindu-se, pentru prima dată, tunuri de calibru mare care depăşeau, prin forţa de foc, tot ceea ce se folosise până atunci. Situaţia lui Skanderbeg a devenit gravă.

restul pe Istorii Regasite