Autor 8841 vizualizări


Familia Luca P. Niculescu s-a instalat în Bucureşti în secolul al XIX-lea, unde a dezvoltat o afacere înfloritoare şi o reţea comercială ce a ajuns, după 1918, să fie răspândită în întreaga ţară. Comuniştii au confiscat averea familiei, dar nu şi istoria ei. Jurnalistul Luca Niculescu povesteşte.

Care este istoria familiei Niculescu? De când putem vorbi de aceasta în Bucureşti?

De la mijlocul secolului al XIX-lea. Primul Niculescu de care ştiu, din familie, este Luca P. Niculescu, născut în 1854. El e stră-străbunicul meu şi era fiu de preot, preotul Nicolae. Fiul preotului Nicolae devine, deci, Niculescu, P. Niculescu. De fapt, numele de familie a fost o vreme un nume compus, Luca P. Niculescu. Pe fiul lui Luca P. îl chema Ion. Ion Luca P. Niculescu. E o tradiţie în familie ca pe primul născut dintr-o generaţie să îl cheme Luca, iar pe primul născut din generaţia următoare să îl cheme Ion. Astfel, tatăl meu era Ion, bunicul Luca. Numele compus, Luca P. Niculescu, a dispărut când au venit comuniştii, care cred că aveau o problemă cu numele compuse şi cu particula... Familia e în Bucureşti de aproape 200 de ani. Atât preotul Nicolae, cât şi soţia sa, Lucsandra, sunt născuţi în Bucureşti, puţin după 1800. Fiul lor, Luca, face parte din prima generaţie de comercianţi. Şi-a dezvoltat afacerea de foarte tânăr, cred că nici nu avea 20 de ani, împreună cu o rudă. Din câte ştim, a câştigat mult lansând sistemul mărfurilor pe credit. Importa ţesături şi stofe fine din străinătate. A câştigat bine, chiar foarte bine;la 1900, profitul firmei Luca P. Niculescu era de 9 milioane de lei aur. Ştiu dintr-o carte a lui Hagi Theodoraky că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, credibilitatea firmei Luca P. Niculescu a ajutat statul român într-un împrumut foarte dificil pe care România l-a făcut în străinătate şi care, practic, a salvat atunci ţara de la faliment. Luca P. Niculescu nu era un om instruit, dar a înţeles importanţa educaţiei. Şi-a trimis fiul, pe Ion (sau Jean, cum i se mai spunea), la studii comerciale în Marea Britanie, studii care cred că l-au ajutat foarte mult în dezvoltarea afacerii.

Care sunt familiile importante cu care se înrudeşte familia Niculescu?

Sunt multe familii şi „înrudirile“ sunt pe multiple planuri:directe, prin alianţă... La începutul secolului trecut, străbunicul, Jean, a cerut-o de soţie pe Alexandrina, fata cea mare a lui Alexandru Ştefănescu, director în Banca Naţională şi apoi director al Băncii Româneşti. Comerciantul a devenit ginerele bancherului:cred că asta a ajutat puţin în afaceri. Bunicul meu, Luca, fiul lui Ion, s-a căsătorit cu Getty Iconomu, una dintre frumuseţile Bucureştiului. Getty era fata lui George, unul dintre celebrii fraţi Iconomu. Ei sunt cei care, la sfârşitul secolului al XIX-lea, alături de fraţii Caracostea, au „importat“ din Franţa, unde îşi făcuseră studiile, sporturile „nobile“, rugby-ul şi tenisul. În plus, mama lui Getty era născută Movilă, ceea ce făcea ca ascendenţa bunicii mele să fie şi mai „ilustră“. Am cunoscut-o bine pe Getty în ultimii ani ai vieţii, plecase în Franţa în anii ’60. Era un om extrem de deschis, cu un excepţional simţ al umorului şi, în acelaşi timp, cu o clasă aparte. Nu făcea niciodată tapaj cu înaintaşii ei şi nici cu viaţa de lux pe care o dusese înainte de război. De parte maternă, străbunicul a fost scriitorul Anton Bacalbaşa. El era căsătorit cu Alexandrina Scărişoreanu, sora generalului Scărişoreanu, unul dintre eroii Primului Război Mondial. Dar există înrudiri şi cu alte familii, cum ar fi cea a scriitorilor N. D. Cocea sau Alexandru Paleologu.

Opţiunile politice ale familiei care au fost?

Liberale. Străbunicul meu, Jean, a fost membru al PNL, deputat şi senator, ministru al Comerţului chiar, pentru o perioadă scurtă, într-unul dintre guvernele Averescu din timpul Primului Război Mondial. Era foarte apropiat de familia Brătianu şi cu o adevărată admiraţie faţă de Vintilă Brătianu, după cum spuneau cei care l-au cunoscut.
Din câte ştiu însă, nu era o familie interesată neapărat să facă politică, dar a susţinut financiar partidul. După căderea comunismului, la începutul anilor ’90, tatăl meu a reintrat în PNL, a fost destul de activ o vreme, după care a renunţat.


Până când a rezistat afacerea familiei Luca P. Niculescu?

Familia se ocupa, în primul rând, cu comerţul, dar îşi dezvoltase mai multe afaceri:o ţesătorie, o fabrică de conserve, mai multe ferme etc. Existau numeroase magazine în Bucureşti şi, la un moment dat, aproape 40 de sucursale în ţară. Se vindeau de toate, de la ace până la covoare. Firma a funcţionat până la venirea comuniştilor, dar perioada de glorie se terminase o dată cu criza din ’29-’33. Când străbunicul meu a cerut moratoriu, în ’29, ştiu că a fost un adevărat şoc în lumea afacerilor româneşti.
Privind în urmă, cred că străbunicul meu, Jean Luca P. Niculescu, a fost omul cheie al familiei;era extrem de talentat şi polivalent. Avea cap pentru afaceri, cum se spune, dar îl preocupau şi artele, cânta la pian, picta... Mai avem şi acum unele dintre tablourile lui. Îl interesau sporturile, în primul rând călăria şi fotbalul. A existat chiar şi o competiţie fotbalistică ce îi purta numele şi, pe de altă parte, a investit mult în dezvoltarea hipismului, fiind şi unul dintre membrii importanţi ai Jockey Clubului. Casa lui era tot timpul deschisă şi organiza unele dintre cele mai bune banchete din Bucureşti, după cum îmi povestea acum câţiva ani Alexandru Paleologu, care se ducea acolo când era copil, împreună cu părinţii lui. Era un om inteligent şi rafinat, sprijinea artele. De altfel, fiul lui, bunicul meu, l-a moştenit. Bunicul îmi povestea deseori despre petrecerile unde veneau des Tudor Muşatescu şi Păstorel Teodoreanu, doi dintre scriitorii cei mai fini şi mai amuzanţi dintre cele două războaie mondiale. Bunicul, Luca, avea o altă pasiune:maşinile şi cursele de automobile. A avut multe maşini şi multe accidente, unul era să îl coste viaţa şi a participat la multe curse, câştigând câteva.


Ce s-a întâmplat cu familia şi cu afacerile ei în timpul celor două războaie mondiale?

În Primul Război Mondial, familia e despărţită. Străbunicul meu reuşeşte să ajungă la Iaşi, unde devine chiar ministru într-unul dintre guvernele de atunci. O parte dintre copiii Niculescu rămân însă la Bucureşti, pentru că se îmbolnăviseră de tifos. Mătuşa mea, Annie, care avea vreo şase ani pe atunci, îmi povestea că la ei în casă a fost cazat un ofiţer german, care încerca să se împrietenească cu ea, pentru că îi amintea de fetiţa lui, dar ea s-a ţinut tare şi l-a respins pe „ocupant“... Pe de altă parte, străbunicul meu, George Iconomu, a murit în Primul Război. Practic, bunica Getty nu şi-a cunoscut tatăl. În Al Doilea Război, familia a rămas în Bucureşti şi a scăpat ca prin minune de bombardamentul din aprilie 1944 pentru că nu erau acasă în momentul respectiv. Casa a fost distrusă.

Şi după instalarea comuniştilor la putere?

Unii au făcut închisoare, alţii au fost trimişi în domiciliu forţat, le-a fost confiscată averea... Cam ce se întâmpla pe atunci cu cei care fuseseră înstăriţi. Unele poveşti sunt extraordinare. Bunica mea, care nu cred că lucrase vreo zi în viaţa ei, s-a angajat la Teatrul Naţional, contabilă şi croitoreasă. Bunicul meu a suferit şi mai tare. Întors din domiciliul forţat din Bărăgan, dormea prin subsoluri, pe la prieteni, şi se ascundea de Miliţie. Multă vreme nu l-a angajat nimeni şi, dacă ar fi fost prins, ar fi fost arestat pentru parazitism. Până la urmă, a fost angajat la societatea de salubrizare a oraşului, ca mecanic auto. Îi plăceau maşinile şi ştia să le repare. Nu se plângea niciodată de situaţia lui, dar îmi închipui ce dramă trebuie să fi reprezentat trecerea de la o viaţă fără griji la una în care existau numai griji.

Care sunt legăturile familiei cu Franţa?

Sunt multe. Familia Iconomu a făcut studii în Franţa, la fel şi bunicul meu sau sora lui, Annie. Legăturile nu sunt însă numai cu Franţa. Străbunicul meu făcuse studii de comerţ în Anglia, la Manchester, bunicul în Germania şi în Elveţia, în casa lor se vorbea germana şi franceza, chiar şi engleza, ceea ce nu era foarte la modă pentru începutul secolului al XX-lea. Citeau şi scriau în franceză şi germană. Avem acasă corespondenţa între membrii familiei în care alunecau pasaje întregi într-o franceză impecabilă! Şi nu era din snobism, ci pentru că acesta era spiritul vremii. Acum câţiva ani, un prieten din Franţa discuta cu mătuşa mea Annie, care avea peste 90 de ani, şi, uimit de fluenţa limbii şi de bogăţia vocabularului, a întrebat-o când a fost ultima oară la Paris. Răspunsul a fost:în 1933, în luna de miere!

Pasiunea pentru limba franceză se transmite deci din generaţie în generaţie. Când aţi ajuns Dvs. pentru prima dată în Franţa şi cum reuşiţi să vorbiţi franceza ca un nativ?

Educaţia francofilă am primit-o din familie. Când eram mici şi părinţii mei nu voiau să înţelegem ce spun, vorbeau fie franceză, fie germană. Şi-atunci, noi, copiii, ne enervam şi încercam să învăţăm. Am reuşit, mai mult sau mai puţin. În Franţa, am ajuns prima oară la începutul anilor ’90, când am vizitat-o pe bunica mea, care fugise la sfârşitul anilor ’60. E o poveste interesantă, pentru că nu o cunoşteam decât de la telefoane şi din scrisori. Ea nu se mai întorsese în ţară pentru că îi era teamă că va fi arestată, chiar dacă – între timp – obţinuse naţionalitatea franceză. Noi nu puteam pleca pentru că nu obţineam paşaport. După ’89, Getty s-a gândit să se întoarcă la un moment dat, dar s-a răzgândit după ce mulţi cunoscuţi i-au spus cât de desfigurat era Bucureştiul.

Cu bunica fugită în Franţa şi, în general, din cauza rudelor aflate în străinătate, cum atârna dosarul familiei Niculescu în faţa comuniştilor? Au fost probleme?

Da. Aveam un „dosar prost“, cum se spune, din cauza rudelor din străinătate şi a faptului că familia făcuse închisoare. Asta m-a afectat în 1989 când am dat la facultate şi nu am putut să mă orientez spre Istorie sau Drept, pentru care ţi se cerea dosar. Am dat, deci, la Facultatea de Filologie, la greacă şi latină, iar după Revoluţie m-am înscris la Jurnalism. Când eram însă în liceu aş fi vrut să dau la Istorie... Dacă aş fi putut, poate că nu mă mai orientam către jurnalism după ’90. Oricum, interesul pentru jurnalism exista şi el de când eram mic, atunci când mama îmi dădea să citesc articolele lui Anton Bacalbaşa, bunicul ei.
Înainte de ’89 stăteam într-un bloc din Berceni, construit pentru muncitorii de la IMGB. Nu mă deranja că mătuşile şi bunicul îmi povesteau despre viaţa plină de lux de dinainte de război în timp ce noi stăteam într-o cutie de chibrituri, pentru că atunci când eşti mic, nu ai asemenea probleme. Era însă altceva care mă deranja:aveam tablouri vechi şi mobilă veche, desperecheată;ce reuşiseră să recupereze bunicii de prin casele din care fuseseră daţi afară. Eu aş fi vrut să avem şi noi mobilă nouă şi „modernă“, cum era la vecini, şi ţin minte că îmi era cam jenă să îmi invit prietenii pe la mine. Pe de altă parte, eram obligat să îi invit în casă:mama şi tata nu mă lăsau să mă joc pe scară.

Cum privea bunicul diferenţa dintre România interbelică şi cea comunistă?

Povestea cu nostalgie, dar şi cu o oarecare detaşare, nu părea foarte afectat, deşi e greu să ştii de fapt ce simţea. Îmi amintesc însă că odată mi-a spus:„Cel mai mult îmi e milă de tatăl tău, fiindcă eu, până la 34-35 de ani, am avut viaţa pe care am vrut-o, însă tatăl tău nu a prins decât 13-14 ani din acea perioadă”. Îi părea rău că nu mai putea călători ca înainte şi îşi dorea să ajungă din nou în Franţa.  Uneori, în vizită la noi veneau „tantele“, aşa le spuneam. Ele erau mătuşile bunicului meu, deci foarte în vârstă. Mimi, Henriette şi unchiul Sandu, care, deşi era bărbat, intra tot în această categorie – erau surorile şi fratele străbunicii, Alexandrina, care murise în 1918 de tuberculoză. Toţi vorbeau când franceza, când româna, şi parcă erau din romanele lui Călinescu sau Ionel Teodoreanu:se îmbrăcau elegant, demodat şi miroseau a levănţică. Mimi era mama vitregă a lui Alexandru Paleologu şi, într-o vreme, mergeam la ea, pe strada Armenească, ca să învăţ franceza şi engleza.
Când schimbau discuţia în franceză ştiam că vorbeau despre lucruri „interzise“. Unul dintre ele se referea la şedinţele de spiritism, deoarece cu toţii fuseseră mari „spiritişti“. Era la modă la începutul secolului XX, iar tatăl lor, Alexandru Ştefănescu, directorul de bancă, a scris chiar mai multe cărţi despre asta. Era prieten cu B. P. Hasdeu şi cred că la un moment dat devenise chiar prea interesat de spiritism;fusese implicat şi într-un scandal cu o nuvelă care le-ar fi fost dictată de spiritul lui Caragiale. Oricum, ţin minte şi acum că în casă aveam tot felul de hârtii cu texte de la şedinţele de spiritism despre care ni se spunea că erau scrise prin voinţa unor spirite celebre, Caragiale, Eminescu etc. Multă vreme am fost speriat de discuţiile în franceză – pe care începusem să o înţeleg – şi de hârtiile alea.


Pe unde se aflau casele familiei Luca P. Niculescu în Bucureşti?

Una dintre casele despre care mi s-a tot vorbit era pe strada Spătarului, alta pe Jean Louis Calderon;Jean Luca P. Niculescu, străbunicul, stătea într-o casă unde acum e Sala Palatului. Au mai stat pe Calea Moşilor sau în zona Lipscanilor la sfârşitul secolului al XIX-lea. Unele case au fost vândute, cele care rămăseseră au fost confiscate de comunişti. Multe case nu mai există, fiind demolate, la fel ca şi clădirile în care au fost magazinele. De exemplu, pe locul unde era unul dintre magazinele lui Luca P. Niculescu se află acum magazinul Cocor.