Saint-Just: 679 zile pe cerul Revoluţiei
Francezii sunt recunoscuţi ca un popor cu ascuţit spirit de observaţie şi de replică, multe din aprecierile, exprimările şi „zicerile” personalităţilor vieţii lor culturale, militare, diplomatice etc. rămânând celebre în istoria vieţii intelectuale a lumii. Acestei mari familii a spiritului francez îi aparţine Louis Saint-Just, teoreticianul guvernului revoluţionar din timpul Terorii (1792-1794) şi marele admirator, până la religiozitate, al Incoruptibilului, Robespierre, împreună cu care şi este executat. Dacă actorul principal al acestei ultime perioade a Revoluţiei franceze este Maximilien Robespierre, „gânditorul” viitoarei societăţi este Louis Saint-Just.
Purtând mai multe prenume, după moda vremii, Louis Léon Antoine Florelle Saint-Just s-a născut la 25 august 1787 în provincia istorică franceză Nivernais, dintr-o familie foarte apropiată ca stare de cea ţărănească (unii biografi i-au adaugat în mod fals particula nobiliara „de”). Tatăl său fusese soldat, apoi subofiţer decorat cu ordinul Ludovic cel Sfânt. El a cumparat la bătrâneţe, cu economiile de o viaţă, o mică fermă la Blérancourt, lângă orăşelul Noyon. Mica familie, părinţii şi trei copii (două fete şi un băiat) duce o viaţă îndestulată şi liniştită. Uneori copiii pleacă la bunicul lor la Morsain, unde acesta avea funcţia de perceptor al senioriei Buhat. Studiile le face la colegiul călugărilor oratorieni din Noyon, după care audiază o serie de cursuri de drept la Reims.
Este înconjurat de dragostea mamei şi a surorilor sale şi începe să ducă o viaţă de petrecăreţ, amator de aventuri galante, până când se îndrăgosteşte de fata notarului, pe care acesta o mărită repede cu o „persoană serioasă” pentru a evita complicaţiile. Louis are o cădere psihică, apoi fură argintăria casei, fuge la Paris unde o vinde pe 200 de livre, cheltuite în trei zile. Este arestat şi plasat patru luni într-o casă de corecţie.
După eliberare (începuse deja revoluţia) îl cunoaşte pe publicistul Camille Desmoulins, cel cu ziarul săuLes Révolutions de France et de Brabant, care avea un mare succes. La întoarcerea de la Paris, mai ales în urma studiilor de drept de la Reins, comportarea lui Louis se schimba brusc:alungă egoismul şi depravarea şi devine un ascet cu un singur ideal:să transpună în practică ideile virtuoase ale lui Jean-Jacques Rousseau, pe care îl citise cu nesaţ în facultate. Avea talent literar şi pană uşoară. Scrisese deja o comedie, Arlechin şi Diogene, şi un poem satiric, Organt, tipărit în câteva ediţii.
Ca militant revoluţionar cunoscut deja, conduce la Paris delegaţia din Blérancourt, în calitate de locotenent-colonel numit al gărzii naţionale, pentru a cere o serie de drepturi comunale. Mai târziu, în 1790, tot pentru Comună, îi scrie o entuziastă scrisoare lui Robespierre, ulterior celebră, scrisoare care va sta la baza strânsei lor prietenii. La sfârşitul activităţii Adunării Constituante, în 1791, mai publică o carte, Spiritul revoluţiei şi al Constituţiei în Franţa. Ca urmare a acestor activităţi, este ales în 1792 deputat al Convenţiei şi, în această calitate, soseşte la Paris la 18 septembrie 1792.
Apariţia lui şochează:păr blond cârlionţat, ochi albaştri, permanent o ţinută rigidă, foarte elegant, cu gulerul înalt al fracului peste care atârnă cerceii, o cravată scrobită şi atent asortată. Are de ce să stârnească atenţie şi variate sentimente (deseori de invidie şi ură) din partea multora, căci se răspândise ideea că „adevăratul revoluţionar” trebuia să aibă o ţinută vestimentară neglijentă, să fie murdar, cu laţe soioase şi vorbire vulgară. Urcă la tribună cu mâinile la spate, tăcut, cu gura parcă sculptată, fruntea bombată, de o duritate care deseori îngheaţă pe ceilalţi. „Frumos ca un înger”, mai târziu va fi poreclit „arhanghelul morţii”. Numai 679 de zile străluceşte pe firmamentul revoluţiei, dar amintirea îi rămâne neştearsă.
Imediat după sosirea la Paris, se alătură lui Robespierre şi este nedespărţit de acesta. Robespierre locuieşte în gazdă la familia unui tâmplar, Maurice Duplay, care are un băiat şi patru fete. Mai târziu tot acolo va locui prietenul lor, revoluţionarul Philippe Le Bas, care se şi însoară cu fiica cea mare, Elisabeth. Cea mică, Henriette, îl place pe Saint-Just, dar acesta îşi urmează drumul:este un ascet, un solitar. În serile în care se strâng cu toţii la Duplay, Saint-Just (Florelle, cum îl numesc ei) îşi demonstrează cultura generală acumulată în special la Reims. Recită ample pasaje din Moliére, în aplauzele asistenţei.
„Republica franceză nu acceptă nimic de la duşmanii săi şi nu le trimite nimic decât plumbi”
Alături de Robespierre, participă la proclamarea republicii. La 13 noiembrie 1792 pronunţă în Convenţie primul său discurs referitor la legalitatea judecării lui Ludovic XVI, sfârşind astfel: „Popor, dacă regele ar fi vreodată absolvit, adu-ţi aminte că noi nu vom mai fi niciodată demni de încrederea ta şi că tu vei putea să ne acuzi de perfidie… Ludovic Capet trebuie să răspundă nu pentru delictele sale, ci pentru simplul fapt că a domnit. Ludovic nu este doar un acuzat şi voi nu sunteţi doar nişte judecători;voi sunteţi oameni de stat şi reprezentanţii naţiunii. Nu aveţi de dat o sentinţă pentru sau împotriva unui om, ci aveţi de luat o măsură de salvare publică, de îndeplinit un act de care depinde destinul naţiunii”. Iar mai târziu, la faimosul vot, este laconic: „Deoarece Ludovic a fost duşmanul poporului, al libertăţii şi fericirii acestuia, concluzia mea este moartea”.
restul articolului pe Istorii Regasite
