Autor 4258 vizualizări


Saad Zaghlul a fost cea mai reprezentativă figură publică egipteană din primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Deşi a parcus un cursus honorum remarcabil (de două ori ministru, vicepreşedinte al parlamentului în 1913, prim-ministru pentru zece luni în 1924 şi preşedinte al Adunării Legislative în perioada 1926-1927), istoria i-a păstrat amintirea unui vajnic opozant:întâi, împotriva protectoratului britanic (proclamat pe 18 decembrie 1914), apoi împotriva independenţei limitate, acordate unilateral de guvernul Majestăţii Sale Britanice (28 februarie 1922), dar și vis-à-vis de un monarh (Fuad I:1917-1936) devenit tot mai despotic. Mort prematur, la 68 de ani (23 august 1927), el nu a mai fost martorul emancipării reale (aduse, după 23 iulie 1952, de „Ofiţerii liberi” – „Dohbat el-ahrar”, în limba arabă – conduşi de Gamal Abdel Nasser). Însă meritele i-au fost recunoscute postum şi Zaghlul s-a impus în mentalul colectiv drept „părintele” independenţei Egiptului.

Saad Zaghlul a văzut lumina zilei în anul 1859, într-o familie de fellahiînstăriţi din Delta Nilului (fellah– ţăran). Tatăl său, un om de vază al satului, a părăsit această lume pe când copilul avea doar cinci ani. Prin urmare, sarcina educării micului Saad a fost preluată de unchiul patern, un om cu dragoste de carte. După cursurile primare, el a fost trimis, la numai 14 ani, să-şi continue studiile la moscheea Al-Azhar. Aşezământul religios de la Cairo purta supranumele Fatimei, fiica profetului Mohammed şi soţia califului Ali:„Al-Zahra”, care se traduce prin „cea frumoasă”. După căderea Bagdadului, în 1258, moscheea Al-Azhar a devenit principalul centru de învăţământ teologic din lumea islamică. Prestigiul său a crescut constant, căpătând, în vremurile moderne, statutul de universitate. Aici, tânărul Saad s-a specializat în „legea coranică, filosofie şi teologie”[1]. A urmat apoi dreptul la Egyptian School of Law.

La încheierea studiilor universitare s-a angajat ca ziarist (asistent-editor) în cadrul secţiei arabe a „Official Journal”. Era perioada marii efervescenţe generate de acțiunea reformatoare a colonelului Ahmed Arabi Paşa (1879-1882), precursorul naţionalismului egiptean. Atras de programul lui Arabi („Egiptul egiptenilor”), Zaghlul a publicat mai multe articole favorabile mişcării. Suficient pentru a deveni suspect în ochii englezilor şi pentru a fi, vremelnic, încarcerat. Pus în libertate, Zaghlul s-a dedicat carierei juridice. Timp de nouă ani (1883-1892) a profesat ca avocat, calitate în care i-a apărat pe cei slabi de abuzurile celor puternici. Amintirea perioadei respective a făcut ca, peste timp, să fie supranumit „regele neîncoronat al ţăranilor”[2]. Apoi a fost admis în magistratură, ca judecător la Curtea de Apel din Cairo (1892-1906).

 

Un adevărat Spiru Haret egiptean

Foto:1900:forţe de ocupaţie engleze defilând pe o stradă din Cairo

Cariera de magistrat i-a mediat accesul în sferele înaltei societăţi egiptene. Acum devine un apropiat al prinţesei Nazli Fazl, ce anima primul salon politic modern din Egipt (și chiar din întreg Orientul Mijlociu). Aici, chipeşul Saad Zaghlul a întâlnit-o pe Safiya Fahmi, fiica primului ministru Mustafa Fahmi Paşa (în două rânduri premier al Egiptului:12 mai 1891-15 ianuarie 1893 şi 12 noiembrie 1895-12 noiembrie 1908). Între cei doi s-a înfiripat o idilă, finalizată prin căsătoria lor, în 1896 (an în care Safiya a împlinit 20 de ani). Trebuie precizat că, deşi provenea din vechea aristocraţie otomană (din 1517 și până în 1914, Egiptul a fost, în mod oficial, pașalâc), Safiya avea educaţie franceză şi era profund ataşată spiritului înnoitor ce cuprinsese societatea egipteană. Prin contrast, tatăl său se dovedea adeptul statu quo-ului, cultivând o prietenie sinceră cu sir Evelyn Baring (ulterior, lord Cromer), consulul general al Marii Britanii la Cairo.

Timp de 14 ani (11 septembrie 1883-6 mai 1907), lordul Cromer a fost adevăratul stăpân al Egiptului. El a inspirat un vast program de reforme (în economie, finanţe şi administraţie), a încurajat „distanţarea treptată de Imperiul Otoman”[3]şi a favorizat „introducerea graduală a civilizaţiei europene”[4]în Valea Nilului. Adept al „Indirect Rule” (politică aplicată de britanici în coloniile africane, cu rezultate remarcabile), lordul Cromer gândea că este „necesar să-i asocieze pe egipteni la guvernare”[5]. Printre cei care au beneficiat de acest „deal” s-a aflat şi Saad Zaghlul. Avantajat şi de „legăturile de familie”, fiul de fellahdin Delta Nilului a inaugurat o spectaculoasă carieră politică. Astfel, în 1906 a fost numit ministru al Educaţiei, chiar în guvernul... socrului său! Timp de patru ani, el s-a dovedit un adevărat Spiru Haret egiptean:a înfiinţat şcoli noi, a decretat gratuitatea învăţământului pentru cei săraci şi a încurajat folosirea limbii arabe în sistemul educaţional. A promovat aceeaşi politică novatoare şi în calitate de ministru al Justiţiei (1910-1912, în guvernul condus de Mohammed Said Pașa), fiind preocupat de „refondarea legilor ţării”[6]. Privit, iniţial, ca un „colaboraţionist”, el şi-a ameliorat imaginea prin reformele promovate, „acceptate deopotrivă atât de naţionaliştii egipteni, cât şi de regimul de ocupaţie britanică”[7].

 

„Dorim o independenţă completă, eliberată de orice dominaţie externă”

Izbucnirea războiului, în 1914, a schimbat radical destinele Egiptului. Pasul greşit al Turciei (care, la 5 noiembrie, s-a alăturat Germaniei) i-a făcut pe britanici să-şi oficializeze protectoratul (18 decembrie 1914) asupra „ţării faraonilor” (exercitat „de facto” din 1882). Măsura a avut o consecinţă neaşteptată:dacă sub suzeranitatea otomană mişcarea naţională „era incapabilă să conceapă un Egipt detaşat de Imperiul Otoman”[8], în noua conjunctură ea s-a metamorfozat, dedicându-şi eforturile „unei independenţe complete a Egiptului”[9]. Totuşi, acţiunile represive ale englezilor şi realităţile războiului au temperat elanul contestatar. Abia după încetarea ostilităţilor, în toamna lui 1918, mişcarea naţională şi-a regăsit suflul. De această dată, sub conducerea lui Saad Zaghlul.

Încă de la început (13 noiembrie 1918), Zaghlul a promovat o tactică originală:crearea unei „Delegaţii” („Wafd”, în limba arabă), care să prezinte Conferinţei de Pace de la Paris dorinţa de libertate a egiptenilor. „Delegaţia” s-a dotat cu un „Program politic”, al cărui principală cerinţă o reprezenta independenţa, considerată „un drept natural şi imprescriptibil al naţiunilor”[10]. Ideea era reluată şi în apelul adresat de Wafdrezidenţilor externi în Egipt:„Dorim o independenţă completă, eliberată de orice dominaţie externă, bazată pe un regim constituţional care să îndrepte relele pe care stăpânirea externă le-a produs stării noastre sociale”[11]. Convins de validitatea demersului său, Zaghlul s-a adresat şi preşedintelui SUA, Woodrow Wilson, autorul faimosului program „Cele 14 puncte”. În mesaj se spunea:„Suntem un popor însetat de libertate, ce a văzut în principiile Dvs. garanţia eliberării ce va veni”[12]. Apoi, pentru a sensibiliza pe destinatarul misivei, el preciza că numele locatarului de la Casa Albă „nu încetează să fie invocat ca un simbol al libertăţii”[13], evidenţiind, măgulitor, că „în tot Egiptul strigătul de «Trăiască Wilson» răsună ca un ecou al libertăţii viitoare”[14].

Foto:trupe egiptene de cavalerie pe cămile, în 1914, în timpul Primului Război Mondial

Exil în insulele Seychelles

După o serie de peripeţii (exilarea temporară a lui Zaghlul în Malta şi revolta populaţiei egiptene, din martie 1919, soldată cu 800 de morţi – dintre care 60 europeni – şi 1.600 de răniţi), „Delegaţia” egipteană a primit permisiunea să meargă la Paris. Cum era de aşteptat, Zaghlul şi companionii săi (printre care Ali Sharawi şi Abd-el Aziz Fahmi) au fost ignoraţi de Aliaţi. Mai mult, pe 20 aprilie 1919, ei au aflat cu stupoare că Puterile învingătoare au recunoscut, în mod oficial, protectoratul britanic în Egipt. Profund dezamăgit, Zaghlul a adresat o notă preşedintelui Conferinţei de Pace, Georges Clémenceau, pe 12 mai, în care invoca, profetic, un citat din Jean-Jacques Rousseau:„cel puternic nu este niciodată suficient de puternic pentru a fi mereu stăpân”[15].

Într-adevăr, cu pragmatismul lor recunoscut, britanicii au înţeles că lucrurile se mişcă în Egipt. Realitatea a fost confirmată, atât la faţa locului, cât şi prin negocieri cu Wafd-ul (devenit un puternic partid politic), de către „Comisia Milner” (decembrie 1919-martie 1920;numele provine de la secretarul de stat al Coloniilor, John Milner). În raportul publicat (februarie 1921), comisia recomanda nici mai mult, nici mai puţin decât abolirea protectoratului. Or, marea problemă a guvernului britanic o reprezenta controlul asupra Canalului de Suez. Renunţarea la protectorat însemna şi renunţarea la Canal. Era exact ce-şi dorea şi Saad Zaghlul! Rezistenţa sa ostentativă a atras din nou furia autorităţilor engleze:pe 22 decembrie 1921, liderul Wafd a fost deportat pentru a doua oară, departe, în Oceanul Indian, tocmai în insulele Seychelles. În toată această perioadă, existenţa Wafd a fost salvată de soţia sa, Safiya Zaghlul. Astfel, cocheta lor vilă din Cairo a devenit punctul de întâlnire al „tuturor liderilor naţionali şi a [tuturor] figurilor patriotice”. Încă din epocă, locul a căpătat numele de Bayt al-Umma, tradus prin „Casa Naţiunii”. La fel, Safiya Zaghlul s-a impus acum ca „o mare femeie arabă”, dobândind apelativul de Umm al-Misriyyin, adică „Mama Egiptenilor”[16].

Totuşi, exilarea preşedintelui Wafd a calmat spiritele şi a îndepărtat pericolul unor noi revolte. Pe acest fond, cabinetul Lloyd George a găsit o soluţie foarte ingenioasă, la care a atras elementele moderate din Wafd conduse de Adli Yakan:acordarea independenţei Egiptului (28 februarie 1922), în timp ce Marea Britanie îşi păstra patru Reserved Points(inclusiv controlul asupra Canalului Suez). Aplicând „foarte bine principiul divide et impera[17], englezii au atras de partea lor şi pe sultanul Ahmad Fuad, recompensat cu titlul de rege şi încoronat oficial sub numele de Fuad I, la 15 martie 1922. Apoi, ei au patronat şi promulgarea unei noi Constituţii (19 aprilie 1923), ce transforma Egiptul într-o monarhie constituţională. Dar, aşa cum afirma preşedintele interimar al Wafd, Hassan Hassib, actul de la 28 februarie 1922 reprezenta „o decizie unilaterală a Marii Britanii”[18], care „continua protectoratul sub o formă deghizată”[19].

 

Mărul discordiei:Canalul Suez

Aparenta normalitate i-a determinat pe englezi să accepte reîntoarcerea lui Zaghlul (17 septembrie 1923) şi să organizeze primele alegeri libere (24 ianuarie 1924). Scrutinul s-a încheiat cu victoria zdrobitoare a Wafd, care a obținut 90% din sufragii. Conform regulilor constituţionale, regele Fuad I l-a desemnat ca prim-ministru pe liderul partidului, Saad Zaghlul. În mandatul său de doar 10 luni (28 ianuarie-24 noiembrie 1924), Zaghlul a făcut o prioritate din eliminarea „domeniilorrezervate”. Iată de ce, deşi convalescent (în urma atentatului din 12 iulie 1924, când s-a tras asupra lui în gara din Cairo, gloanţele lovindu-l în piept), s-a deplasat la Londra pentru discuții cu premierul Ramsey MacDonald. Negocierile s-au desfășurat în trei runde:25 septembrie, 29 septembrie şi 3 octombrie 1924.

Foto:Saad Zaghlul (stânga jos), în Parlament, la începutul anilor 1920

Dorind să pară mai deschis decât predecesorii săi (David Lloyd George, Andrew Bonar Law și Stanley Baldwin), liderul laburist afirma cu emfază că „este în stare să rezolve problema egipteană înainte de a goli ceaşca de cafea din faţa lui”[20]. Rezultatul negativ al discuţiilor a provocat o replică amară a egiptenilor:„aceasta nu poate să însemne decât că un englez goleşte ceaşca de cafea într-o jumătate de secol”[21]. Într-adevăr, mărul discordiei l-a reprezentat, în continuare, Canalul:în timp ce MacDonald cerea menţinerea trupelor britanice, Zaghlul insiste pe trecerea acestuia în administraţia egipteană. Eşecul întâlnirii era redat plastic de premierul egiptean:„Ne-au invitat aici să ne sinucidem, dar noi am respins sinuciderea! Asta-i tot ce s-a întâmplat”[22]. Totuşi, cei doi şefi de guvern au convenit reluarea convorbirilor, ulterior. Numai că, printr-o bizară coincidenţă, în ambele ţări, cele două guverne au căzut, în noiembrie 1924, la interval de trei săptămâni. Au urmat alegerile din aprilie 1926, când Wafd-ul a obţinut o nouă victorie categorică. În mod normal, Zaghlul trebuia desemnat prim-ministru. Nu s-a putut, pentru că avea doi adversari redutabili:pe regele Fuad I, un fel de Carol al II-lea egiptean(adeptul unui regim al puterii personale, ce a suspendat de trei ori Constituţia, în timpul domniei sale), şi pe Rezidentul britanic, baronul George Lloyd, care făcea din antipatia faţă de liderul Wafd, o problemă personală.

În consecinţă, în ultimii ani ai vieţii, Zaghlul a deţinut o funcţie discretă, cea de preşedinte al Adunării Legislative (1926-1927). Visul adevăratei emancipări a Egiptului i s-a împlinit postum, după trei decenii, la 26 iulie 1956, când Gamal Abdel Nasser a naţionalizat Canalul. Printr-o ironie a sorţii, acelaşi Nasser avea să dizolve partidul Wafd, în ianuarie 1953!

 

NOTE:

 


[1]www.answers.com/topic/saad-zaghlul

[3]M.W. Daly (edit.), The Cambridge History of Egypt, vol. 2, Modern Egypt from 1517 to the end of the twentieth century, Cambridge, CUP, 1998, p. 240.

[4]The Earl of Cromer, Modern Egypt, London, Macmillan, 1908, vol. 1, p. 328.

[5]Inès Aït Moktar, Saad Zaghlul, pe www.lesclesdumoyenorient.com/Saad-Zaghloul.htlm.

[6]Ibidem.

[7]en.wikipedia.org/wiki/Saad-Zaghloul

[8]M. Sicker, The Middle East in the twentieth century, London, Greenwood Publishing Group, 2001, p. 102.

[9]Ibidem.

[10]Documents Diplomatiques concernant l’Égypte de Mehemet Ali jusqu’en 1920, Paris, Edit. Ernest Leroux, 1920, Chapitre V, doc. no. 6, p. 94.

[11]Ibidem, doc. no. 5, p. 91.

[12]Ibidem, doc. no. 9, p. 105.

[13]Ibidem.

[14]Ibidem.

[15]Ibidem, doc. no. 12, p. 125.

[16]Vezi en.wikipedia.org/wiki/Safiya-Zaghlul

[17]Cf. Histoire Générale de l’Afrique, tome VII, L’Afrique sous domination coloniale, 1880-1935, Paris, Edit. UNESCO, 2000, p. 631.

[18]Rapport présenté par la Délégation Égyptienneàla Conférence de Lausanne, Lausanne, Imprimerie La Concorde, 1922, p. 4.

[19]Ibidem.

[20]Naghib Mahfuz, Qasr eş-Şawq, Bucureşti, Edit. Minerva, 1987, vol. 1, p. 106.

[21]Ibidem.

[22]Ibidem, p. 192.