Prof. dr. Lucian Boia, istoric: „Şcoala? Nu mi-a plăcut!“

Autor 6153 vizualizări


Istoricul Lucian Boia (70 de ani) spune că a fost foarte încântat când a terminat şcoala, cu toate că a fost „premiantul clasei“, pentru că era obligat să înveţe lucruri care nu-l interesau.

Nu-şi aminteşte lipsuri, ci o permanentă „jenă financiară“, din copilărie, după ce mama „a fost scoasă din serviciu“, iar bunicul „a fost pensionat fără pensie“. A ştiut că vrea „să se ocupe“ de istorie de pe când avea 12-13 ani şi explora podul casei mătuşii din Câmpulung-Muscel. Cărţile sale sunt interesante, citite, iubite, dar în aceeaşi măsură şi contestate, pentru că tezele sale sunt oricum, numai comode nu, pentru românii crescuţi sub povara istoriei mistificate a neamului. Şi, în caz că îşi pune cineva problema, istoricul Lucian Boia e gata să-l lămurească:„Istoria nu se repetă! În niciun caz!“.

„Weekend Adevărul“:Sunteţi născut în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial…

Lucian Boia:Îmi povestea mama că ei au fost terorizaţi atunci, pur şi simplu... Au prins marele bombardament american din aprilie 1944, care a lovit foarte tare şi cartierul Cotroceni, unde locuiam. Acolo m-am născut şi acolo am stat până la peste 30 de ani.

Vă amintiţi problemele din copilărie?

În primii ani aţi prins lipsurile, schimbarea de regim... Lipsurile au început imediat după război şi s-au tot accentuat. Ce-mi amintesc din acea perioadă e că a trebuit să ne restrângem foarte mult. Familia mea era din clasa de mijloc. Bunicul meu, tatăl mamei, a fost profesor, inspector în învăţământ, bunica era casnică. Puţine femei, cel puţin din categoria sa, lucrau atunci... Mama făcuse Litere şi se pregătea de un doctorat cu Nicolae Cartojan, marele specialist în istoria literaturii române, pe care n-a mai apucat să-l facă... Tata a făcut Sociologie, cu profesorul Gusti (n.r. – Dimitrie), a şi scris câte ceva pe teme de sociologie, apoi s-a ocupat mai ales de stenografie, a fost stenograf la Parlament, mai târziu a devenit directorul unei şcoli postliceale de stenografie şi secretariat. Era, deci, o familie a clasei de mijloc, n-a avut avere de niciun fel. Trăiau convenabil, dar trăiau din salarii. Înainte să se căsătorească mama mea, erau bunicul, bunica şi cele două fete – mama şi mătuşa mea, în casa din Cotroceni. Cinci camere, adică tot parterul unei vile;închiriat, e drept, nu era proprietatea lor. Dar aveau două servitoare! Una se ocupa de casă, alta se ocupa de bucătărie. Altele erau obiceiurile, modul de viaţă... Şi pentru că mă întrebaţi despre lipsurile de la sfârşitul anilor ’40-începutul anilor ’50, trebuie să vă spun că la început au rămas fără o servitoare, apoi fără niciuna, iar bunica, ce doar dirija înainte ce făceau ele, a făcut apoi treaba pe care o făceau două servitoare...! Adică se ocupa şi de curăţenie, şi de făcutul focului în sobe, de bucătărie, mergea la piaţă să facă târguielile... Până la urmă omul se obişnuieşte cu toate, iar bunică-mea s-a achitat admirabil de toate sarcinile pe care şi le asumase... Sigur, nu pot să spun că i-a făcut şi plăcere, dar a luat lucrurile aşa cum erau. Într-adevăr, am trăit destulă sărăcie în anii ’50... Au fost scoşi de prin slujbe mulţi dintre membrii familiei mele... Bunicul a fost pensionat, dar iniţial nu a avut niciun fel de pensie. Mama, care se specializase în literatura română veche – a lucrat iniţial la Arhivele Statului, a fost dată afară pe motiv de dosar sau, mai direct spus, fără niciun fel de motiv serios, complet arbitrar. Ceea ce îmi amintesc din acea perioadă nu ar fi neapărat lipsurile, cât mai ales o permanentă jenă financiară...

Aşa se explică anticomunismul „moştenit din familie“, cum spuneaţi mai demult?

E unul din motive, dar nu singurul. Sunt familii care au păţit mult mai rău... Şi noi am avut câţiva membri închişi la un moment dat, dar nu pot să spun că situa-ţia noastră era dintre cele mai dezastruoase... Şi cred că mai degrabă nu eram atât anticomunist, cât nu am aderat la comunism, în niciun fel! Eram o familie la care nu s-a prins nimic din ideologia şi propaganda comunistă. Erau oameni de o concepţie liberală, democratică, chiar individualistă. Care credeau, cum cred şi eu, în drepturile individului, că nu trebuie să vină nimeni să îmi spună cum să-mi trăiesc viaţa. Aşa a fost educaţia mea de la bun început! Sigur că sunt „anticomunist“, dacă vreţi, dar nu mi s-a făcut o educaţie sistematică în acest sens. Sunt, mai curând, „necomunist“, adică nu am niciun fel de aderare la comunism.

Era o perioadă în care părinţii se fereau să le spună copiilor tot ce credeau...

Ştiu că erau familii în epocă în care adulţii se temeau să vorbească. Şi, în acelaşi timp, probabil că adoptaseră deja filosofia că „asta e, s-a schimbat regimul, acum trăim în comunism, să nu-l nenorocim pe copil, învăţându-l altceva. Dimpotrivă, e foarte bine dacă reuşeşte să se adapteze, să-şi facă o situaţie...“. Or, ai mei nu au gândit niciodată în felul ăsta! Au vorbit mereu complet liber, ascultau în fiecare seară Radio Europa Liberă, Vocea Americii... Îmi amintesc şi acum că era un bruiaj extraordinar, deci prindeai câte ceva, după care era zgomotul acela, vocea dispărea complet, era acoperită de sunetul bruiajului... Era o întreagă poveste cu ascultatul radioului.

ŞCOALA, AMÂNATĂ PE MOTIV CĂ „VIN AMERICANII“

Intrarea la şcoală...

Mă învăţase deja bunicul meu, de ceva timp, să citesc şi să scriu. Iar la şcoală am mers cu oarecare întârziere. Spun asta şi puţin amuzându-mă:cum sunt născut în februarie, ar fi putut să mă dea la şcoală la 6 ani şi jumătate sau la 7 ani şi jumătate. M-au dat la 7 ani şi jumătate, am pierdut un an, ca să zic aşa, fiindcă toţi se gândeau „Poate vin americanii! Să mai aşteptăm!“ (râde), ca „să nu facă băiatul şcoala asta comunistă, amărâtă...“. Bine că s-au hotărât până la urmă să mă dea! Aş fi rămas fără şcoală, dacă i-ar fi tot aşteptat pe americani.

Frumoasă poveste... Şi am citit că i-aţi scris numele lui Stalin cu „s“ mic...

Chiar dacă ştiam să citesc şi să scriu, da... A chemat-o învăţătoarea pe mama la şcoală, i-a spus:„Doamnă, aveţi grijă... Fiul dumneavoastră...“. Era o doamnă binevoitoare, dar era şi speriată... Ce-mi mai amintesc din clasele primare e că dintr-a patra învăţam deja limba rusă. Până la sfârşitul liceului am avut parte de ea!

Şi v-a plăcut?

Şcoala? Nu pot să spun că mi-a plăcut. Eu am fost foarte încântat când am terminat şcoala! Îmi place să citesc, dar ce cred eu de cuviinţă, să gândesc cum cred eu, nu cum îmi spun alţii că trebuie să gândesc. Nu vreau să exagerez acum şi să spun că nu trebuia să fac şcoala, evident că trebuia! Am şi învăţat câte ceva. Dar acum, să vin să spun că mi-a plăcut şcoala ar fi o mare ipocrizie! Nu mi-a plăcut!

Şi ce note aveaţi?

Am fost un elev foarte bun! Premiantul clasei, cât timp am învăţat la şcoala asta elementară 154, de pe Calea Plevnei, vizavi de cazarma Malmaison, unde a fost închisoarea... Ţin minte că era şi un indicator pe stradă, „Ţine dreapta!“, adică să mergi pe partea cealaltă a drumului, pentru că nu aveai voie să mergi pe lângă zidul închisorii.

 

 

Citeste mai mult:adev.ro/ndaktl

""