Paradoxul lui Mircea Eliade: de la corigentul miop la savantul excentric

Autor 18262 vizualizări


Viaţa lui Mircea Eliade (1907-1986) are două extreme:nedisciplinatul adolescent miop, care şi-a luat cu greu corigenţele, şi ilustrul profesor de istorie a religiilor din SUA, iubit de hipioţi. Despre mult prea generosul scriitor şi extravaganţele din viaţa sa vorbesc nepotul lui Mircea Eliade, teoreticianul Sorin Alexandrescu, şi antropologul Andrei Oişteanu, preşedintele Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor.

Pe zidul unei clădiri din Bucureşti, de sus până jos, este desenat, cu spray roşu permanent, conturul unei inimi. În mijlocul ei e scris „Eliade“. Pe forumuri, la o întrebare adresată liceenilor:„Care este autorul român preferat?“, aproape toţi au răspuns identic, fără să se inspire unul de la celălalt:Mircea Eliade. Pentru că „inserează filosofie printre rânduri“, pentru poveştile extraordinare din India, pentru că „Romanul adolescentului miop“.

Chiar şi pentru unii politicieni, atunci când îşi amintesc ce carte i-a marcat în copilărie, romanul „Maitreyi“, cu pronunţia greşită „meitrei“, neiertată de posturile TV, le stă pe buze. E nevoie doar de o simplă căutare pe Google a numelui Mircea Eliade pentru a găsi aproape 1 milion de referinţe. În orice caz, mai multe decât Gheorghe Hagi sau Nadia Comăneci.

Nu sunt necesare statistici pentru a măsura notorietatea lui Eliade. Stau mărturie, nu doar numeric, cele peste 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filosofice, traduse în 18 limbi, şi alte peste 1.200 de articole ale acestuia. Iar în timp ce faima şi emblemele de mare istoric al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar îi sunt recunoscute, chiar şi în stradă!, în spatele lor, mai sunt şi poveştile despre elevul nesilitor ajuns savant, despre omul generos peste măsură sau despre pianistul fără public. Nu e nimic. Sunt ziduri goale suficiente în Bucureşti.

Nu înţelegea la ce foloseşe alfabetul

Renumele şi, nu întâmplător, numele lui Eliade se aseamănă cu cel al unui alt mare cărturar, Ion Heliade Rădulescu. În realitate, nicio asemănare de sânge. Tatăl lui Mircea Eliade, ofiţer de infanterie din Tecuci, Gheorghe Ierimia, îşi schimbase numele în cinstea scriitorului. Se purta rebranding-ul personal. Mircea era al doilea dintre cei trei copii (alături de Corina şi Nicu) ai lui Gheorghe, „un flăcău tomnatec, cu mustaţă neagră, în furculiţă“, şi ai Janei, „o femeie frumoasă şi încă elegantă“. S-a născut primăvara, într-o zi, spunea el, norocoasă:13 martie 1907.

Învaţă la şcoala de pe strada Mântuleasa, deşi nu a locuit niciodată acolo, aşa cum a lăsat impresia în cărţile sale. „Am fost mândru când am îmbrăcat şorţul cenuşiu şi m-am dus singur la şcoală. Învăţasem deja alfabetul, dar încă nu-mi dădeam seama la ce ar putea folosi. Nu mi se părea atât de interesant când am ajuns să silabisesc o-u, ou, bo-u, bou – nici chiar când am izbutit să citesc fără să mai silabisesc, «Ţara noastră se numeşte România»“, îşi aminteşte Eliade în „Memorii“.

Drama adolescentului miop

Nu era nevoie decât de imboldul dat de cartea de citire a fratelui său, Nicu, în care învăţase numele judeţelor, în care aflase despre Daniil Sihastrul şi despre Mănăstirea Neamţului, pentru ca apoi să descopere, în bibliotecă, volume intitulate „roman“. Bucuria pentru cărţile descoperite, atent aşezate pe rafturi, se transformă însă într-o catastrofă. Părinţii săi primesc sfatul învăţătorului:să nu-l lase să citească prea mult fiindcă are ochii slabi. Nu renunţă uşor:„Citeam ce-mi cădea în mîna, romane în fascicole, Sherlock Holmes, Psaltirea, Cheia visurilor şi citeam pe ascuns, în fundul grădinii, în pod, în pivniţă“.

Cu toate acestea, dioptriile creşteau mai repede decât avea timp să-şi schimbe lentilele. Iar medicul nu avea o soluţie încurajatoare:nu trebuia să-şi obosească ochii citind prea mult la lumina lămpii. „Dar cum aş fi putut să-mi menajez ochii într-un timp când aproape în fiecare saptămână descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam, totuşi să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi câteva minute întins pe pat, cu ochii închişi, încercând să nu mă mai gândesc la nimic.“, îşi aminteşte Eliade despre defectul care avea să poarte titlul uneia dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale.
 


Aveam deja sentimentul ca particip la război. Pe la mijlocul lui septembrie, fusesem chemaţi la şcoală. Ni se spusese să aducem ziare vechi, ace de cusut şi un mosor cu aţă albă. Un tinerel ne-a întrebat dacă ştim să coasem şi apoi ne-a explicat despre ce era vorba. Curând va veni iarna, ne-a spus el, şi soldaţii noştri au nevoie de haine căalduroase. S-a dovedit că hârtia ţine cald. Trebuie să facem camăşi de hârtie şi ne-a explicat cum să le croim şi cum să le coasem. La început, câteva zile, croia numai el singur. Lua mai multe jurnale, le aşeza bine unul peste altul şi tăia un semicerc la marginea de sus. Noi coseam apoi marginile (erau uneori cinci, şase foi, şi mergea greu:se rupea acul, ne înţepam, rupeam hârtia). Două asemenea feţe erau cusute împreună, în aşa fel încât alcâtuiau un soi de pieptar.Mircea Eliade, amintiri din Primul Război Mondial, în «Memorii»


Pianistul fără viitor

Cu cât tânărul Mircea voia tot mai mult să citească fiecare carte care-i pica în mână, cu atât mai mult tatăl său îi încuraja calităţile – pe care i le considera excepţionale – de pianist. Exersa cel puţin două ore pe zi. Nu reuşea, oricât de mult ar fi repetat, să reţină o melodie. Nu conta, pentru că „viitorul mare pianist“ trebuia să se pregătească de concert. „Aveam un profesor de pian destul de generos, care s-a lăsat convins de entuziasmul tatei şi a acceptat să mă prepare pentru un concert public. Tata a închiriat o sală pe Bulevardul Academiei, a tipărit afişe şi s-a ocupat singur de distribuirea biletelor. Sala era jumătate goală, fiind ocupată doar de rude şi prieteni de familie. Am cântat câteva bucăţi împreună cu Nicu şi Sonata «Patetica». Am cântat-o mult mai prost decât o cântam acasă, şi asta m-a descurajat.“

Corigenţe la română, franceză şi germană

Eliade nu era un elev silitor. Nici în şcoala primară, nici la liceu. Nu înţelegea de ce trebuie să-şi pregătească temele pentru şcoală, de ce trebuie să înveţe gramatica limbii franceze, „o disciplină absurdă şi ineficace“, de ce trebuie să parcurgă manualul de limba română pe care oricum îl citise cu mult timp înainte să fie la liceu. Era interesat doar de zoologie, aşa că petrecea zile întregi căutând plante şi insecte. Măcar venea acasă cu borcane pline cu şopârle, broaşte şi tritoni. Rămâneau însă corigenţele. La română, franceză şi germană. Într-un singur an! Eliade era un elev nedisciplinat şi dezmăţat, dar era strălucit. „Ei mă cred o haimana şi sunt siguri că nu voi ajunge nimic. Am să le pregătesc o surpriză!“, şi-a spus Eliade. Restul e istorie.

„Eliade, de unde ai copiat? Sunt nevoit să-ţi dau 10!“

Reuşeşte să-şi ia corigenţele, ba chiar ia numai note de 10 la limba română, pentru „compoziţiile“ de 15-20 de pagini. Scria ce vedea. „De unde le-ai copiat? Din ce carte?“, îl întreba profesorul, iar elevul care începuse să-şi exerseze scrisul ridica din umeri, umil. „Bravo! Sunt nevoit să-ţi dau 10!“ Aceste cuvinte însemnau prima sa victorie, în ciuda scepticismului părinţilor:„Tata mi-a spus că se va lăsa convins numai după ce va vedea nota zece trecută în carnet, adică la sfârşitul trimestrului“. 

Eliade se convinge cu greu că nu va ajunge un bun chimist aşa cum spera în liceu, că îi lipsesc orele de latină, că şi-ar fi dorit ca el să scrie „Un om sfârşit“, şi nu Giovanni Papini. Alege Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, unde se împrieteneşte cu cPentru a se înţelege mai bine, el a început să o înveţe franceza, iar ea, tânăra de 16 ani, îi întoarce favoarea cu lecţii de bengali. Mircea s-a îndrăgostit de Maitreyi aşa de tare că era hotărât să se convertească la hinduism. Doar că vestea iubirii dintre cei doi este primită cu oroare de profesorul Dasgupta, care-l goneşte pe Eliade din casă. Îi interzice şi lui Maitreyi să-l mai vadă. Pleacă în Himalaya unde trăieşte pentru câteva luni în sihăstrie. „Sufeream cu atât mai mult cu cât înţelegeam că, odată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. “ În 1933, la un an de la revenirea în ţară, Eliade începe să-şi pună pe hârtie experienţa indiană, în romanul „Maitreyi“. „După vreo două săptămâni, Isaia Răcăciuni m-a chemat la editură să-mi spună că, spre marea lui uimire, vânzarea mergea destul de prost. «Poate că cititorii ezită din cauza titlului», a adăugat. Nu ştiu cum să-l pronunţe şi le e ruşine să intre într-o librărie şi să ceară o carte arătând-o cu degetul... “, povesteşte scriitorul în „Memorii“. În scurt timp, cartea devine un succes naţional şi mai apoi internaţional, făcând ea însăşi istorie. Istoria unei iubiri neîmplinite. În 1972, „Maitreyi“ a lui Mircea Eliade cere un drept la replică. Va scrie şi ea o carte:„Dragostea nu moare“.
olegii Haig Acterian şi Constantin Noica, dar şi cu Nae Ionescu, „mai mult decât profesorul meu favorit, maestrul meu, ghidul“. Reuşeşte să-l viziteze şi pe Papini, care-l aştepta cu ţigara în colţul buzelor. „Era mai urât decât mi-l închipuiam, dar m-a impresionat grosimea lentilelor“. Îl fascinase.

Istoria unei iubiri neîmplinite:Mircea Eliade şi Maitreyi Devi

20 noiembrie 1928.Proaspătul absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti pleacă din Alexandria până în India cu un vapor. Îi fusese aprobată cererea de a studia filosofia indiană şi limba sanscrită cu Surendranath Dasgupta, la Calcutta. Într-o scrisoare cu timbru indian, maharajahul Manindra Chandra Nandy din Kassimbazar îl invita nu pentru doi, ci pentru cinci ani. Peste puţin timp, Eliade se mută în locuinţa mentorului său, cu care dezvoltase o relaţie foarte bună. Era de-al casei. Acolo o cunoaşte pe Maitreyi, fiica mai mare a lui Dasgupta, care i se pare urâţică „cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt“.

Pentru a se înţelege mai bine, el a început să o înveţe franceza, iar ea, tânăra de 16 ani, îi întoarce favoarea cu lecţii de bengali. Mircea s-a îndrăgostit de Maitreyi aşa de tare că era hotărât să se convertească la hinduism. Doar că vestea iubirii dintre cei doi este primită cu oroare de profesorul Dasgupta, care-l goneşte pe Eliade din casă. Îi interzice şi lui Maitreyi să-l mai vadă.

Pleacă în Himalaya unde trăieşte pentru câteva luni în sihăstrie. „Sufeream cu atât mai mult cu cât înţelegeam că, odată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. “

În 1933, la un an de la revenirea în ţară, Eliade începe să-şi pună pe hârtie experienţa indiană, în romanul „Maitreyi“. „După vreo două săptămâni, Isaia Răcăciuni m-a chemat la editură să-mi spună că, spre marea lui uimire, vânzarea mergea destul de prost. «Poate că cititorii ezită din cauza titlului», a adăugat. Nu ştiu cum să-l pronunţe şi le e ruşine să intre într-o librărie şi să ceară o carte arătând-o cu degetul... “, povesteşte scriitorul în „Memorii“. În scurt timp, cartea devine un succes naţional şi mai apoi internaţional, făcând ea însăşi istorie. Istoria unei iubiri neîmplinite. În 1972, „Maitreyi“ a lui Mircea Eliade cere un drept la replică. Va scrie şi ea o carte:„Dragostea nu moare“.

Cartea lui Cioran şi atacul cerebral al lui Eliade

Iubirile lui Mircea Eliade nu au fost numai imposibile. După prima căsătorie, cu Nina (moare în 1944), se căsătoreşte cu Christinel, cu care trăieşte până în ultima zi, pe 22 aprilie 1986. Îşi petrec viaţa la Chicago, acolo unde Eliade este profesor universitar de istorie a religiilor, şi fac vacanţele la Paris, cu prietenii lor dragi, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, şi în Olanda, cu nepotul lui Eliade, Sorin Alexandrescu. Este perioada când „numele Mircea Eliade explodează în toată lumea“, aşa cum spune antropologul Andrei Oişteanu, nu întâmplător odată cu mişcarea hippy din SUA.

Ultimul joc cu Christinel

În 1986, biroul lui Eliade, cu manuscrise, corespondenţe şi lucrări, este distrus într-un incendiu. La scurt timp, face un atac cerebral, care-l ţine la pat. Ioan Petru Culianu, discipolul favorit al scriitorului, descrie momentul ultimei lecturi a lui Mircea Eliade.

„Christinel mă ia deoparte şi îmi povesteşte că luni, în jurul orei şase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran „Exercices d’admiration“ şi s-a aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu, stătea în fotoliu zâmbind nemişcat, cu cartea deschisă în braţe. Crezând că e vorba de o glumă, Christinel l-a chemat o dată, de două ori, fără răspuns“, povesteşte Culianu în revista culturală românească din Paris „Limite“.

Este din ce în ce mai slăbit, dar, cu o mână pe ochelari şi cealaltă pe verighetă, încearcă ultimele gesturi de tandreţe, mai scrie Culianu:„Îi propune soţiei sale un joc, care va fi şi ultimul său gest înainte de a-şi pierde definitiv cunoştinţa:îi arată verigheta, prinsă cu o sârmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi strânge afectuos mâna, pune verigheta sa alături de a ei, încearcă să-i ducă mâna la buze ca să i-o sărute. În rezervă, nu se varsă lacrimi“. La ora 9.15 pe data de 22 aprilie, Eliade adoarme definitiv pe patul de spital cu o carte în mână.

 

Citeşte continuarea pe ADEVĂRUL.