Panait Istrati, imprevizibil chiar și la însurătoare

Autor 17407 vizualizări


“Viața lui Panait Istrati - spunea un critic literar - s-a caracterizat printr-o instalare în instabilitate și, până către 1922, anul în care se apucă serios de scris, regula existenței lui a constat într-o foarte previzibilă imprevizibilitate”. Adevărul e că acest “Gorki al Balcanilor”, cum l-a botezat marele său prieten francez, Romain Rolland, nu a avut astâmpăr nici o clipă în scurta și zbuciumata lui viață publică și personală. Imprevizibil a fost chiar și atunci când a fost vorba să se însoare.

Călătorește mult și nu se fixează nicăieri

Prima lui căsătorie s-a produs în 1916, când împlinea 32 de ani. Cine a fost întâia lui consoartă cu acte în regulă? Mai întâi, însă, o mică paranteză. Născut în 1886, în Brăila precupeților și negustorilor de toate națiile – greci, evrei, turci, arabi, armeni etc... viitorul mare scriitor al românilor a încercat de toate.

Ucenic la plăcintăria lui Kir Nicola, la Pescăriile Statului, la Atelierele Docurilor Portuare, la o fabrică de frânghii, portar de noapte la un hotel, mecanic, lăcătuș, cazangiu, revoluționar socialist, publicist și așa mai departe. Atunci când nu i-a mai ajuns Brăila, cât era ea de mare și de populată, “și-a luat lumea în cap”.

A început cu Bucureștiul, Giurgiu și Constanța și a continuat, imprevizibil, cu Pireul grecesc, Cairo, Jaffa, Beirut, Damasc... Fără pașaport și, evident, fără vizele ce se impuneau. Pe atunci, se putea și așa. Dar nu a făcut pureci pe nicăieri.

“Pretutindeni este un trecător, îndeletnicirile lui sunt mereu provizorii, efemere, simple stații de supraviețuire strict biologică”.

Nu se fixează nici unde” – scrie un exeget al vieții lui. Nu rămâne prea multă vreme nicăieri. Nu vrea să prindă rădăcini sau nu poate? Se teme oare de mediocritatea, presupus inevitabilă, a unui trai statornic? Are nevoie de agitație, de zgomot și furie, liniștea îl neliniștește? Întrebări rămase fără răspuns.

Înființează o societate a zugravilor, la Brăila

După ce trece prin Franța, prin Elveția și prin alte țări vest-europene, Panait Istrati se întoarce la Brăila lui natală. Înființează o societate a zugravilor (una dintre meseriile sezoniere ale marelui scriitor), apoi pune pe roate o fermă de porci, este ales secretar al sindicatului muncitorilor portuari, a fost arestat, în 1909, în București, ca participant la o demonstrație de stradă, socialistă, este judecat și întemnițat la celebra închisoare Văcărești, colaborează frecvent la publicații socialiste, devine corespondent al ziarului Dimineața, se impune ca lider al unui cerc de editură socialistă și publică diverse schițe și însemnări de călătorie.

Așa ia contact cu militantul socialist Ștefan Gheorghiu (1879-1914), organizatorul cercurilor “România muncitoare” (1908) și a primelor sindicate muncitorești din țara noastră. Cum bine se știe, numele lui a fost atribuit la fel de bine cunoscutei “academii” Ștefan Gheorghiu din perioada comunistă.

Se căsătorește cu văduva lui Ștefan Gheorghiu

Cum mentorul său politic din acea vreme și-a dat obștescul sfârșit în 1914, lăsând în urma lui pe tânăra și îndurerata soție, Janetta Malthus, “o evreică focoasă, inteligentă și oratoare socialistă de succes la mitingurile muncitorești, dar mai puțin aptă pentru creșterea porcilor”.

Cu toate acestea, Panait Istrati o cere în căsătorie, după numai doi ani de doliu. Din două motive, s-a spus la vremea respectivă. Mai întâi pentru că Janetta era o femeie cu adevărat frumoasă, distinsă, delicată și cu mult vino-ncoace, căreia puțini bărbați din preajmă i-ar fi rezistat. Apoi, doamna Malthus era, se zice, o socialistă pur sânge și, pe deasupra, și o vajnică oratoare-animatoare în fața “celor oropsiți de soartă”.

Acaparat, așadar, atât de farmecele fostei soții a lui Ștefan Gheorghiu cât și, la vremea aceea, de morbul doctrinei de stânga, Panait Istrati a cerut-o în căsătorie, în 1916, pe camarada sa politică (ca să nu spunem tovarășă), nunta desfășurându-se discret, într-un cerc restrâns de prieteni.

Își lasă nevasta și pleacă în lume

Instabil și imprevizibil, Panait Istrati nu a stat prea mult lângă proaspăta soție. În chiar anul căsătoriei, 1916, își reia peregrinările, neplanificate dinainte, prin țările din vestul Europei. De data asta, însă, cu pașaport în regulă.

Dar fără doamna Janetta Malthus, devenită Istrati. În numai câteva luni învăța limba franceză, citind cu dicționarul în mână. Ceea ce nu îl ajută totuși să prindă rădăcini pe undeva. Își câștigă existența ca zugrav, ca muncitor la terasamente, mecanic pe un tractor, salahor la o uzină de armament.

“Pretutindeni căra după el un geamantan burdușit cu tot felul de cărți, uneori un pian, și totdeauna o femeie frumoasă”.

Chira Chiralina, primul succes

În 1919 reușește să debuteze ca publicist de limbă franceză la un ziar din Geneva. La care este apoi angajat. Dar, ghinionist cum era, într-un post administrativ. După o tentativă de sinucidere, la 3 februarie 1921, la Nisa, în Franța, se apucă vârtos de scris. Primul semn al celebrității indubitabile vine odată cu Chira Chiralina. Care avea să-l determine pe Romain Rolland să-i scrie, în decembrie 1922, plin de admirație:

“Dragă prietene, nu mai aștept să-mi găsesc timpul necesar să-ți răspund. Nu mai pot aștepta, după ce am devorat Chira Chiralina în toiul nopții... Trebuie să-ți spun numaidecât. E formidabilă!”.

Urmează, firesc, celelalte capodopere: Codin, Ciulinii Bărăganului, Nerantzula, Prezentarea haiducilor etc. etc. Panait Istrati rămâne însă la fel de imprevizibil și instabil. Migrând de colo-colo. Deși, cum se spunea, cel mai adesea călătoriile îl decepționau: e dezolat când vede Nilul, se plictisește la Paris, pe Sena, și va fi la fel de indispus când va ajunge pe Volga rusească.

Din nou, la Brăila

Refugiul său este mișcarea, pentru el a trăi înseamnă a nu sta locului, a nu aparţine, a nu adera, a nu se identifica. Dacă nu se oprește nicăieri, o face pentru a nu se pierde pe sine, dezintegrându- se printr-o integrare în mediu. De aceea, poate i se spunea când “hoinarul român”, când “vagabondul balcanic”, când “sud-esticul Istrati”. Şi totuși, în 1929, în plină glorie literară, Panait Istrati se află din nou în Brăila lui natală. Pe care, cum spunea ori de câte ori avea prilejul, o iubea la nebunie.

La 43 de ani vrea să se însoare din nou

Se întâmplă însă, din nou imprevizibilul. Ajuns la vârsta de 43 de ani, “om în toată plenitudinea puterilor fizice și intelectuale”, Panait Istrati hotărăște, din senin, să se însoare. Cu o jună brăileancă. Evident, nimic nu prevestea evenimentul. Se știe că marele scriitor nu era prea strâns la pungă. Când punea mâna pe ceva bani, îi cheltuia, pe orice. În Brăila îi plăcea să se plimbe, cutreierând străzile de la un capăt la altul. Mișcare, deci. Dar nu pe jos. Cu trăsura. Și nu cu orice trăsură. Autorul lui Codin se împrietenise la cataramă cu un anume birjar, Roadevin (să-l fi atras numele, cu adevărat istratian?), al cărui client permanent și bănos devenise.

Într-una din zile, a lunii mai 1929, birja lui Roadevin s-a oprit la poarta casei familiei Izesiu, o cunoștință mai veche a scriitorului. Gazda, femeie cam de vârsta lui, l-a primit, cum se obișnuia, cu dulceață de trandafiri și apă rece. La un moment dat, aceasta exclamă oarecum afectată:

- Vai, ce rău o să-i pară Margaretei că nu te-a cunoscut și ea! Nu-i acasă. Ocupat cu dulceața și cu apa rece din pahar, Panait Istrati întreabă într-o doară:

- Cine-i Margareta asta?

- E fata mea! i-a răspuns mândră gazda.

- Aha... ai, deci, o fată mare?

- Da, confirmă femeia. E studentă.

- Și unde este? se interesează la fel de absent oaspetele, lingându-și buzele de dulceața de trandafiri.

- E la o prietenă, câteva străzi mai la vale. Învață împreună, pentru un examen la fizică. Scriitorul părea a fi cu gândul în altă parte. Dar, dintr-o dată, imprevizibilul.

- Păi, să-i trimitem un bilețel, propune el interesat. Să vină să mă vadă. Și, totodată, să-ți văd și eu odrasla.

Femeia scrise la repezeală un bilețel, i-l dă birjarului Roadevin, care cunoștea Brăila ca în palmă, precum un taximetrist particular din zilele noastre, și își și vedea fata făcând cunoștință cu marele scriitor, care devenise, încă din vremea aceea, o adevărată legendă vie pentru brăileni. Atât datorită faimei cărților scrise, cât și vieții sale tumultuoase și aventuroase.

Cum a primit biletul de la maică-sa, își amintea Margareta Izesiu Istrati, într-o convorbire consemnată de pasionatul cercetător și scriitor, Alexandru Talex, mulți ani după moartea lui Panait Istrati, a lăsat cursul de fizică din mână și a pornit grăbită spre casă.

“Când am ajuns în apropiere, povestește Margareta, mi s-a părut ciudat, că toată casa era inundată într-o lumină...Am alergat pe trepte. Am intrat. Înăuntru era el. Panait. Îl vedeam pentru prima dată în viața mea. Despre el, în Brăila, se vorbea ca despre o legendă. Cel puțin eu, nu eram sigură că exista în realitate. Nu citisem decât Chira Chiralina. N-am putut să vorbesc cu el decât câteva cuvinte. M-a intimidat. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Deși, de obicei, nu eram timidă”.

La atât s-a limitat primul contact între Panait Istrati și Margareta Izesiu (foto dreapta), viitoarea lui soție. De menționat că fata avea doar nouăsprezece ani spre douăzeci. Un an mai târziu, în 1930, Margareta se afla, ca studentă la București. Gândul îi era la învățătură. Numai că, într-una din zile, maică-sa îi dă un telefon:

Să știi că Panait a trecut din nou pe la noi.

- Da?! - Se arătă surprinsă tânăra studentă - Și ce a mai spus?


- Păi, te-a cerut în căsătorie, trântește maică-sa bomba.

Margareta Izesiu, o studentă de numai 19 ani

Ce se întâmplase de fapt? Împins probabil de imprevizibilul care îl urmărea ca o umbră, Panait Istrati s-a prezentat la viitoarea soacră și i-a spus fără nici o introducere:

 - Cucoană, mă însor. Și îți cer mâna Margaretei.

Femeia, se înțelege, a rămas ca trăsnită. Nu știa ce să spună. Abia într-un târziu a reușit să bâiguie:

- Da` nu se poate, dom` Istrati. Dumneta ești prea bătrân (bătrân la vârsta de 44 de ani?!). Ea e prea tânără. Și-apoi, trebuie să-și termine studiile.

- Nu contează, i-a replicat senin ginerică în devenire. Mata îi spui doar atât. Mă însor și vreau s-o iau de nevastă.

O scrisoare de dragoste abruptă

La puțin timp după telefonul maică-si, în noiembrie 1930, Margareta primește o scrisoare de la Panait Istrati. Pe care, împreună cu prietena ei bună, o citește de mai multe ori, fără a înțelege prea bine ce se întâmplă. Orice muritor de rând ar crede, cu bună credință, că în prima scrisoare adresată unei fetișcane de doar douăzeci de ani, cerută în căsătorie, Panait Istrati, meșter desăvârșit în împerecherea măiestră a cuvintelor, s-a dedat la o avalanșă de declarații de dragoste, asortate din belșug cu metafore, subînțelesuri și simboluri, unele mai dulcege decât altele.

Nici vorbă. Îndrăgostit lulea, se pare, de Margareta, el avea să fie cinstit cu fata, punând-o în temă, de la început, cu ceea ce o aștepta, în cazul în care avea să accepte mariajul, spunând da în fața ofițerului de stare civilă.

“Dacă ești hotărâtă să faci numai un pas mai mult spre mine - o avertizează autorul Chirei Chiralinei - să știi că, așa cum nu sunt acasă în toate zilele pentru multele mele neamuri, tot așa nu voi fi acasă zilnic nici pentru ale d-tale. Mai mult: chiar dacă ai deveni într-o zi, pentru mine, acel stâlp sufletesc pe care îl aștept de Crăciun cu tristă duioșie, și nici pentru d-ta nu voi fi acasă în toate zilele, căci eu am zile când nu vreau să fiu privit în față nici de proprii ochi”.

Spre sfârșitul misivei de dragoste, este și mai tranșant:

“Nu e ușor de trăit cu mine. Dar, cel ce e în stare s-o facă, trăiește toate ritmurile vieții”.

Ca, în final s-o întrebe direct:

“Spune-mi dacă o atare perspectivă nu te înspăimântă?”

Tânăra studentă își pierde capul și acceptă

Ce gândește, ce atitudine adoptă și cum reacționează, concret, tânăra studentă Margareta Izesiu în fața unei asemenea perspective? Să recunoaștem, nu prea roză.

“Nu știam ce să-i răspund, mărturisește ea. Și nu i-am răspuns o lună de zile”.

În cele din urmă, îi trimite o telegramă de patru cuvinte:

“Te aștept la București!”

Se pare că, mânat de fiorii unei iubiri pe care nu o mai întâlnise până atunci, Panait Istrati își îndesește călătoriile spre capitală. Numai așa pot fi înțelese amintirile Margaretei:

“Când venea la București, mă simțeam lângă el ca lângă un munte. Tot ce gândea, tot ce îmi spunea era cu totul altfel decât ce gândea și spunea lumea cealaltă”.

Nu mai puțin prins în mrejele dragostei era și Panait Istrati.

“După ce a citit scrisoarea mea – îi scria el unui prieten de breaslă -, Marga a reflectat o lună de zile, și nu mi-a răspuns. Am crezut-o pierdută pentru mine. Dar, nu. De Crăciun, venind să-și petreacă vacanța la Brăila, am devenit prieteni de nedespărțit”.

Ea rămâne la București, el, la Brăila

Între cei doi îndrăgostiți, despărțiți de distanța dintre Brăila și Bucure ști – studenta învăța cu sârg pentru examene în timp ce scriitorul trudea, se zice, la Codin -, a avut loc un schimb permanent de scrisori de amor. Să ne delectăm doar cu una dintre ele, expediată de pe malurile Dunării; concepută, pesemne, într-o pauză de creație:

“Cât de târziu ne învață viața să prețuim sentimentele la adevărata lor valoare, mărturisea cu evident regret Panait Istrati. Cu câtă înverșunare ne risipim toți frumoasa și înșelătoarea tinerețe, care nu mai revine niciodată. Cu câtă dărnicie risipim aurul curat, în schimbul tuturor tinichelelor sclipitoare. Ah, dacă aș fi știut toate astea, așa cum le știu azi, atât de târziu!...În haosul creațiunii, ne înșelăm aproape totdeauna, când la imboldul sufletului nostru bogat în experiență, confundăm o stupidă strângere de mână și un sărut fierbinte, cu un răspuns al acelei chemări...

Atâta amar de ani am confundat plumbul cu platina, fiorul unei strângeri de mână cu răspunsul pe care sufletul meu l-a așteptat o viață întreagă. Și cât de trist este să primești, în sfârșit, acel răspuns, mult așteptat, abia atunci când nu mai poți să-i închini decât un scurt crâmpei de viață”.

Apropo de crâmpeiul de viață. Să fi fost vorba de o intuiție sumbră a genialului scriitor? Tot ce se poate. După cum se știe, Panait Istrati s-a stins din viață în 1944, la vârsta de 58 de ani, trăind lângă soția sa, Margareta, doar 12 ani.

Să revenim la întâmplări mai puțin triste. În lunile iulie-august 1931, Panait Istrati și tânăra și frumoasa lui prietenă, Margareta Izesiu, întreprind “un voiaj magnific la Paris și pe Coasta de Azur”. Cum a fost? Cuvintele studentei îndrăgostite până în vârful urechilor spun totul:

“Fantastic! Dar mai presus de toate m-a fascinat Panait. El însemna pentru mine o altă naștere, eu m-am născut atunci când l-am cunoscut pe el. Era ceva ce nu mi-am închipuit că poate să existe...Nu mi-am putut închipui un astfel de om, nici în momentele mele cele mai roze”.

Voiaj de nuntă, cu barca peste Dunăre

Una din zilele frumoase de primăvară, ale lunii aprilie 1932, îi găsește pe cei doi îndrăgostiți plimbându-se pe faleza Dunării abia dezghețate.

“Cum ne plimbam așa, își amintește Margareta, vine cineva după noi, un cunoscut de-al lui Panait, și ne spune: Veniți repede, că vă caută ofițerul stării civile. V-au ieșit actele pentru căsătorie!”

Totul s-a petrecut cât se poate de rapid. Panait Istrati a luat doi prieteni, drept martori, și căsătoria civilă s-a consumat în câteva minute. Fără nici un fel de tam-tam. După ce totul a fost gata, proaspătul soț a propus; imprevizibil cum îi era felul:

“Hai să mergem, să traversăm Dunărea, să ne ducem vizavi...”

Acesta a fost de fapt voiajul de nuntă al Margaretei și Panait Istrati: zile și nopți de fericire, dincolo, pe malul celălalt al Dunării, în Dobrogea, pe unde, în imaginația scriitorului, hălăduise controversatul și imprevizibilul Codin.

“I-am pus condiția să mă iubească așa toată viața”

Imediat după aceasta, își amintește cu nostalgie Margareta, i-am pus o condiție, una copilărească: să mă iubească așa tot timpul. Mi-a pus și el una:

“Să nu te amesteci niciodată în actele mele de generozitate!, mi-a zis. Și nu m-am amestecat. Deși, uneori, ar fi trebuit să-l opresc. Făcea și nebunii. Era generos din cale-afară cu cei aflați în nevoi. De aceea, când a murit, nu aveam un ban în casă”.

Și asta în condițiile în care Panait Istrati a “muncit ca un rob” pentru a da ceea ce a dat literaturii române și universale.


Margareta Istrati, împreună cu Alexandru Talex, Dana Dumitriu și „birmaneza“ Pitza

“Am să vă destăinui un lucru foarte urât, îi mărturisea Margareta Istrati lui Alexandru Talex. Când stăteam în strada Paleologul, după masă, când în camera lui de lucru nu auzeam nici o mișcare, mă uitam pe gura cheii - asta-i foarte urât. Dar ce vedeam eu?... Panait parcă era în transă deasupra coalei de hârtie. Figura lui... Privirile lui... Culoarea feței.... Stăteam și mă uitam și nu mă înduram să-mi sclipesc ochii de la el”.

Așadar, Panait Istrati a murit, ca mai toți scriitorii, de la noi și de aiurea, sărac. Deși cărțile lui se citesc și astăzi cu interes de cititorii de toate vârstele, ele fiind traduse în peste treizeci de țări ale lumii, unele din ele ajungând pe ecranele cinematografiei, sub forma unor filme artistice de lung metraj, vizionate de milioane de spectatori (cine nu a văzut încă Codin și Ciulinii Bărăganului, a pierdut mult). E adevărat, toate acestea s-au întâmplat după moartea scriitorului.

Cât a trăit, nu s-a prea bucurat de avuții materiale. Dar, cel puțin (dacă asta se poate constitui într-o cât de cât recompensă pentru tot ceea ce a făcut), în ultimii săi ani de viață (doar 12) s-a putut bucura de “acel gingaș stâlp sufletesc” pe care, în 1930, îl aștepta cu “tristă gingășie” și care – cum mărturisea Margareta Istrati – i-a fost sprijin credincios până la sfârșitul zilelor.

""