Autor 4055 vizualizări


De când am început sa cercetez documentele privind istoria construcțiilor din țara noastră, în diverse arhive și biblioteci, am avut surpriza să descopăr și o serie de documente care se referă la familia mea. De la „diata” (testamentul) stră-străbunicului meu Ghencu Noica până la ultima scrisoare a străbunicului meu Iacovache Noica (foto); de la însemnările lui Emanuel Văcăreanu, fiul Smarandei Noica, și ale Mariei Ottescu, fiica lui Paraschiv Noica până la notele lui Bebe Noica și ale generalului Haralambie Casassovici, bunicul dinspre mamă al lui Constantin Noica; de la lucrarea de doctor în medicină a prof. dr. Dumitru Noica până la aceea a dr. Ștefan Noica; toate aceste documente stau mărturie a contribuției, de multe ori remarcabile, pe care această familie a adus-o la propășirea țării.

Aș mai adăuga și prezența în Parlamentul țării a lui Iacovache Noica (1885 – 1889), Andrei Noica (1907 – 1912), Grigore Noica, Paraschiv Noica între cele două războaie și, după ani, a subsemnatului (1996 – 2000). De altfel, cred că este interesantă aprecierea pe care o face Nicolae Titulescu într-o scrisoare către prietenul său Nicolae Ottescu: „Eu socotesc că forța României o fac familiile în genul Ottescu și Noica, una o familie de profesori și alta de agricultori”. Conștient de îndatorirea ce o am față de urmași în a le sădi „respectul față de părinții, moșii și strămoșii” lor, căci numai ei „au plămădit cu sângele și întărit cu oasele lor” pământul țării, cum spunea Barbu Ștefănescu Delavrancea, m-am hotărât să încropesc o istorie a acestei familii „dunărene”.

Tradiție și adevăr

Potrivit unei tradiții orale, transmisă din tată în fiu și înregistrată de Emanuel Văcăreanu (1884 – 1916), autorul primului arbore genealogic al Noiceștilor, neamul Noica își are obârșia în Șiștov – așezare bulgară din sudul Dunării; acolo trăia, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o ANICA – zisă baba NOICA –, soția lui Ilie Dogaru și cumnata lui Anghel Gigantu. Neavând urmași, Ilie Dogaru și Anica au înfiat, prin 1791 – 1792, pe Ghencu (Gheorghe), fiul cel mai mic, din cei opt copii ai cumnatului Anicăi.

Femeie energică, baba Noica a impus, fără voie, numele său de botez ca poreclă micului Ghencu, fiul ei înfiat, care era numit de vecini Ghencu al babei Noica și mai apoi, Ghencu Noica. Starea și devenirea de atunci nu-i doar o legendă. Ea este confirmată, azi și pentru viitor, de testamentul lui Ilie Dogaru, scris în 10 februarie 1825: „Fiindcă în petrecerea viețuirii mele întru această lume vremelnică cu soția mea n-am făcut copii și dorința sufletelor noastre au fost spre măngăerea necazurilor vieții ca să avem copii, dar de vreme că, după mulțimea păcatelor ce am avut, milostivul Dumnezeu nu ne-au împărtășit cu viață de copii din trupurile nostre, am luat cu carte în scris și cu multă rugăciune dă la cumnatul mieu Anghel, care au ținut în căsătorie sora soției mele, pă Ghencul fiiul său, ca să-l avem copilul nostru de suflet” (subl. n.).

Această diată (testament) a fost „scrisă la Roșii de Vede, după rugăciunea lui moș Ilie, de mine, sluger Sandu Depărățeanu, de la Departamentul de opt”. Printre martorii semnatari descifrăm pe Teodosie și Pancu Dascălu. Testamentul este autentificat în Condica Departamentului, la 7 august 1825. Prin vânzoleala vremurilor, sub care se desfac destine și se fac alte destine, „din acest oraș [Siștov] au venit în România mai mulți neguțători, precum și în Austria, bancheri, oameni de onoare, ce s-au refugiat din pricina răzvrătirii vremurilor” [1].

Numeroase familii din Siștov au fost nevoite să se transfere în România, în primii ani ai secolului al XIX-lea, „cânduu oscirile russescii arseree orașuluu” [2]. Ele s-au stabilit mai întâi în Zimnicea și în Mavrodin, „învoindu-se cu proprietarii acestoruu locurii a locui în condițiune, nu de clăcași, ci ca cetățeni liberi” [3]. Ilie Dogaru se stabili, cu nevasta și fiul lor înfiat, pe malul stâng al Dunării, la Zimnicea, județul Teleorman.

Ghencu (Gheorghe) Noica (1790 – 1858)

Se pare că venirea în țară a lui Ghencu Noica cu părinții are loc în jurul anului 1803, așa cum rezultă dintr-o „adeverință” eliberată acestuia, la 17 februarie 1823, de vistierie și semnată de Gheorghe Clucer. În ea se spune că „Ghencu sin (= fiu) Ilie ot (= din) Siștov” a fost adus în Țara Românească „de mic copil, de sunt ani douăzeci și crescut aici”. A depus „chezășie pentru dânsul dumnealui slugerul Sandu Depărățeanu – născut în Rușii de Vede, are 52 de ani, sluger, al lui Stancu Căpitan, șade în Rușii de Vede” [4]. Pe Ghencu Noica îl vom găsi stabilit – atestat documentar – la 1818, în Zimnicea și apoi în Târgul Mavrodin, în aprilie 1824.

Prin aceste adeverințe, „posesorul era scutit pentru bucatele sale de dijmărit iar prăvălia lui de fumărit”. El s-a ocupat intens de negustorie, a participat activ la viața economică și socială a Mavrodinului, numărându-se printre întemeietorii orașului Alexandria. Iată și desfășurarea evenimentelor, reconstituită după descrierea a doi istorici contemporani. Din anul 1825, când, în drum spre Constantinopol, moare stolnicul Constantin Mavrodin, proprietarul domeniului Mavrodin, acest domeniu intră în posesia baronului Hristofor Sachelarie.

Noul proprietar nu vrea să recunoască Mavrodinul ca „târg”, așa cum îi obținuse dreptul stolnicul C. Mavrodin, în anul 1818, în vremea domnitorului Ion Vodă Gheorghe Caragea, și implicit nici dreptul de scutire de cele 24 zile de clacă pe an de care beneficiau orășenii. Totodată, el ia măsuri represive contra negustorilor, închizîndu-le prăvăliile. Locuitorii Mavrodinului protestează, nu se supun și fac jalbă la ocârmuire. Ei se adresează lui Pavel Kiseleff, care, în 1828, în drum spre București, poposește în târg pentru șase zile.

Este găzduit în casa lui Dumitru Solia. Acesta nu-i poate ajuta, pentru că Regulamentul Organic intrase în vigoare; i-a sfătuit, însă, să se mute în Basarabia (le promite o mie de ruble, plătite în 40 de ani, care pentru transport și scutire de serviciul militar), sau cumpărarea unei moșii, pe care să întemeieze un oraș liber. Hotărâți să-și apere drepturile și bunurile agonisite, mavrodinenii se unesc cu zimnicenii, care erau în aceeași situație, și stabilesc să cumpere o moșie între Mavrodin și Zimnicea, pe care să construiască un oraș.

Ei vor cere sprijinul marelui boier Mihăiță Filipescu (hatman). Se constituie două delegații pentru a găsi moșia, a depune arvuna și a strânge ulterior bani pentru achitarea ei. Mavrodinenni îi împuternicesc ca reprezentanți, la 24 iulie 1832, pe Dimitrie Teodor, Ghencu Noica și Ivancea Acearliu. După numeroase căutări și tratative, mavrodinenii și zimnicenii cumpără moșia Brezoaia, lângă București, pe care o oferă Mitropoliei în schimbul moșiei Băcâieni, proprietate a Sfintei Mitropolii. Actul de schimb se semnează, cu ceremonial, la 12 mai 1834, între delegații celor două obști și mitropolitul Grigore al Ungro-Vlahiei. Ca martori, au semnat: episcopii Neofit al Râmnicului, Ilarion al Ardealului și Kesarie al Buzăului.

Întemeierea Alexandriei

Minți luminate, mavrodinenii și zimnicenii, dorind să facă o treabă temeinică, angajează pe inginerul și urbanistul austriac Moritz von Ott [5], pentru a întocmi planul noului oraș. Documente ale vremii menționează că, în 1834, orașul era un adevărat șantier, deoarece numai în acel an s-au vândut 700 de locuri de casă și prăvălii. Totodată, pentru a conduce orașul după o lege, ei adoptă așa-numita Ekstrucția condițiilor de hălăduire celor ce vor primi a se așeza cu așezarea în noua adunare de oraș Alexandria și care constituia, pentru acea vreme, „o pildă de gândire profund omenească, un exemplu de conducere democratică prin reprezentanți aleși ai locuitorilor și un omagiu adus principiului de libertate și pașnică conlocuire a cetățenilor” [6].

O astfel de organizare nu era pe placul marilor boieri ai vremii, care își vedeau periclitate interesele personale și de clasă. De aceea, ei se folosesc de autorități și orice alte mijloace pentru a-i aduce înapoi pe negustorii și țăranii ce le părăsiseră moșiile. Cu o perseverență și încredere în idealul lor – demne de remarcat – locuitorii noii așezări vor lupta până la recunoașterea oficială a orașului prin hrisovul domnesc din 4 septembrie 1840, semnat de domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica Voievod.

Printre acești locuitori se remarcă la loc de frunte și strămoșul nostru Ghencu Noica, semnatar al documentului de proprietate a moșiei pe care avea să se înalțe orașul Alexandria. Ghencu Noica s-a căsătorit cu Niculina și împreună au avut trei fete: Paraschiva, Chiriaca, Theodosia și un fiu, Iacovache – străbunicul meu. Paraschiva s-a căsătorit cu Dumitru Macavei. Acesta s-a numărat printre primii epitropi ai Alexandriei, aleși la 1 iulie 1834. Ulterior, el va ajunge primar al orașului.

După căsătorie, Dumitru Macavei iscălește o adeverință socrului său Ghencu, prin care confirmă că „după obiceiul țării mi-au dat foaie de zestre dă care și eu m-am mulțumit” și declară că nu mai are nicio pretenție la vreo moștenire. Chiriaca s-a căsătorit cu Vasile Alexandru. Iar Theodosia Noica se va căsători cu Pancu Iordan. Aceasta din urmă a primit zestrea menționată în „foaia de zestre” scrisă în 10 iulie 1835 Ghencu Noica și-a clădit în Alexandria o casă și un hotel, pe care le-a lăsat moștenire fiului său Iacovache.

Această casă, cu „arhitectura ei provincială”, este descrisă pitoresc în amintirile Mariei Ottescu (n. Noica). De la tatăl său Paraschiv Noica, ea știa că „străbunicul ei, Ghencu, era un om ciudat”. Tatăl ei îi povestea că „atunci când era târg la oraș, dădea nevestei lui – Niculina – o para de aur și-i spunea că valorează mai mult decât în realitate. Femeia pleca să târguie, dar se întorcea fără cumpărături, căci nu reușea nimeni s-o convingă că paraua valora mai puțin decât îi spusese soțul ei și n-o schimba”.

Cam așa îi povestea tatăl, pentru că pe Paraschiv Noica îl amuza autoritatea conjugală, de care el nu abuza niciodată. Le mai povestea că atunci când „năvăleau turcii, toți bărbații își luau banii și se refugiau, lăsând copiii și soțiile în sat. Bunicul său însă nu se îndura să plece și rămânea cu copiii. - Cum de ai îndrăznit să rămîi!? îl întrebă odată un dușman, - Cu cine să las copiii? Spune omul, și-i întinde o pungă plină cu bani. Turcul vărsă jumătate din conținut în desagă și-i întinse restul: - Crește-ți copiii! Erau și turcii umani”.

La 1 februarie 1857, Ghencu Noica, „ajuns la vârsta bătrâneților și necunoscând rămășița vieții ce voi mai avea, până îmi sunt mințile întregi și sănătoase” întocmește o diată (testament). Acest „act de diată al domnului Ghencu Ilie Noica, scris și subscris de el însuși” (în partea stângă a diatei jos este semnătura originală, scrisă cu litere chirilice – HOIKG –, este legalizat prin autentificare de Epitropia orașului Alexandria. Pe act apar semnăturile epitropilor Iordan Asan și Andrei Mincu.

Prin testament (diată), Ghencu Noica lasă toată averea mișcătoare și nemișcătoare, „în desăvîrșită moștenire, singurului mieu fiu firesc, Iacob”. Și aceasta, pentru că cele trei fete au fost căsătorite cu „bărbați de potriva lor, dîndu-le de zestre lucruri mișcătoare și bani”. Lui Iacovache Noica (1828 – 1890), străbunicul meu, i se datorează în bună parte, bunăstarea familiei în următoarele generații. Despre el în alt articol.

Diată   

Subiscălitul Ghencu Ilie Noica, din orașul Alexandria, de religie ortodoxă, aflându-mă ajuns în vârsta bătrâneților și necunoscând rămășița vieții ce voi avea, până-mi sunt mințile întregi și sănătoase, doresc a-mi face această diată, ca să dovedesc gândul meu către moștenitorul averii mele mișcătoare și nemișcătoare în următorul chip, adică:  
1. Fiindcă toți copii cei mari ce am sunt de sex femeiesc, în număr de trei, și anume: Paraschiva, soția lui Macavei Dumitru; Theodosia, soția lui Pancu Iordan și Chirica, soția lui Vasile Alexandru, le-am căsătorit cu bărbați de potriva lor, dându-le de zestre lucruri mișcătoare și bani pre cât m-a lasăt inima și m-am putut învoi cu ginerii, după obicei, prin foi de zestre neformuluite, după chiar voința ginerilor mei, nu mai au să ia cel mai mic lucru mișcător sau nemișcător, nici vreo zestre a răposată-mii soții mele Nicolina să nu pretinză, căci n-a avut nimic.
2. Toată starea mea mișcătoare sau nemișcătoare o las în desăvârșită moștenire a singurului meu firesc fiu Iacob, ca să le chivernisească cum va voi, fiind îndatorat a plăti pe unde ce eu dreptul am să dau, cum și să iau; asemenea, să-mi facă înmormântarea și soroacele până la trei ani, după trecerea mea din viață. Aceasta fiind cea din urmă a mea voință, am scris însumi această diată cu mâna mea, am subscris cu mâna mea înaintea jos însemnatelor persoane vrednice de credință pe care i-am rugat a fi de martori, adeverindu-se și de cinstita epitropie a acestui oraș, după rugăciunea ce am făcut, ca să-și aibă toată tăria în puterea pravili pământului, fără să se poată atinge nimeni, sub nici un fel, de a strica cel mai mic cuvânt dintrînsa.
1857, faur 1
Alexandria
Ghencu Ilie Noica
Petre Dimitrie - martor
Kos Nedelcovici - martor
Petre Arsene - martor

NOTE 

1. Maior Dimitrie Pappazoglu, „Călăuză pe râul Dunării”, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, oct.-dec.1939
2. „Descrierea pe scurt a fondării orașului Alessandria în România”, Bucuresti, Typ. Stephan Rassidescu, 1864
3. „Descriere pe scurt a fondării ORAȘULUI ALESSANDRIA în ROMÂNIA”, Biblioteca Academiei Române (BA II 379483), București, 1864
4. Ioan C. Filitti, „Catagrafia oficială de toți boierii Åării Românești la 1829”, în Revista arhivelor, vol.II, 1927 – 1929, p. 290.
5. Ott - Moritz von vine la București, după 1812 de la Gura Humorului. Face planul orașelor Tr. Severin, Giurgiu
6. Antonian Nour, Alexandria 100 de ani, București, 1935