Autor 6552 vizualizări


Post-impresionismul este un concept care defineşte o perioadă de manifestare a unor artişti de la sfârşitul secolului al XIX-lea mai mult decât este un curent artistic sau o mişcare de artă. Anul 1886 este considerat, în general, începutul perioadei post-impresioniste. În acest an a fost întrunită a opta şi ultima Expoziție Impresionistă de artă. Sfârşitul acestei perioade este poziționat undeva în primul deceniu al secolului XX. În post-impresionism s-au afirmat personalități creatoare atât de remarcabile, fenomene artistice atât de puternic individualizate și stiluri de pictură atât de variate încat această perioadă poate fi considerată din punct de vedere artistic o „eră”[2].

Deși contemporan cu impresioniştii, Paul Cézanne a fost considerat un artist post-impresionist. Impresioniștii chiar îl considerau ca fiind unul de-ai lor, Cézanne chiar aducând lucrări la prima expoziție impresionistă din 1874;drept urmare a fost asimilat de criticul Leroy, şi nu numai, ca făcând parte din mişcarea impresioniştilor. El a lucrat alături de artişti precum Monet, Renoir şi Pissarro, cu care a fost prieten pe viață, cărora le-a apreciat lucrările în mod critic, urmând însă propria sa cale şi desăvârşindu-şi propriul stil independent. Cézanne nu a rezonat cu aspirația impresioniştilor de a transpune natura într-un mod cât mai obiectiv pe pânză, el susținând că ochiul nu este suficient pentru un pictor, ci că acesta trebuie să şi gândească, fapt ce este chiar necesar.[3]Așadeci, interesant este că din disputa lui cu modul impresioniştilor de a picta s-a născut sistemul artistic al lui Cézanne.

Pictorul care a clădit acest sistem s-a născut în Aix-en-Provence pe data de 19 ianuarie 1839, într-o familie respectabilă. Louis-Auguste Cézanne, tatăl său, era fiul unor imigranți italieni din Cesena, loc care le va da numele. Acesta avea un deosebit respect pentru banii obținuți prin muncă cinstită, și astfel îşi va îndeplini ambiția vieții sale, devenind un respectabil bancher dintr-un ucenic de pălărier. Viziunea aceasta asupra vieții îi aducea, printr-un fir logic destul de uşor de urmat, şi o aversiune pentru vocațiile mai precare, în fruntea cărora se afla meseria de pictor.[4]E de înțeles așadar că Cézanne senior își vedea fiul într-o poziție socială asemănătoare câștigată în urma practicării unei meserii onorabile şi bănoase. Intimidat de prezența autoritară a tatălui său, micul Paul se închidea într-o tăcere îndărătnică;cu toate acestea, profitând de cea mai mică clipă de neatenție, copilul o zbughea de acasă așa că trebuia adus înapoi pe sus în ciuda mârâielilor și protestelor lui.[5]Neîndemânatic din fire, prin faptul că se poticnește de fiecare obstacol, băiatul nu a atras dragostea părintelui său, așa cum a făcut sora lui mai mică, Maria, pe care tatăl o prefera. Cei doi copii au mers împreună la aceeași școală până ce în timpul revoluției din 1848, perioadă bântuită de o criză economică în Franța, criză care pe Louis-Auguste nu l-a afectat, acesta continuându-și ascensiunea, micul Paul este trimis de tatăl său la școala Saint-Joseph. Aici s-au conturat trăsăturile firii sale. Astfel, Henri Perruchot ni-l zugrăvește pe Cézanne:„E prea mobil, cu o sesnibilitate prea vie, aproape bolnăvicioasă, ca să-l poți înțelege, e gălăgios și timid în același timp, nepăsător și pătimaș, sălbatic și prietenos, după prilej și toane, după impresiile diverse și succesive pe care le fac asupra lui oamenii și lucrurile.”[6]. Într-un mod destul de curios, am putea spune chiar ironic, prima cutie de culori îi fusese pusă în mână micului Cézanne chiar de către tatăl sau. Pe parcursul tinereții s-a manifestat astfel aplecarea irezistibilă a lui Paul către pictură, aplecare care a devenit disperarea părinților săi.[7]

Temperamentul impetuos al lui Cézanne care s-a manifestat încă din tinerețe a dus la lipsă de încredere în sine, fiind cel mai irascibil dintre cei trei prieteni care s-au întalnit la Collège Bourbon mai târziu, tradiționala instituție de învățământ umanist din Aix-en-Provence. Ceilalți doi erau Émille Zola, viitorul romancier, şi Jean Baptistin Baille care avea să devină inginer. Aceştia îşi petreceau timpul împreună în zonele dimprejur, hoinărind şi având discuții pline de entuziasm despre artă şi literatură, de la Homer şi Virgiliu până la autorii romantici Victor Hugo şi Alfred de Musset.[8]Ba chiar compuneau împreună versuri în limbi moarte. Revenind la personalitatea dificilă a lui Cézanne avem ca dovadă a acesteia chiar mărturia prietenului Zola care cu toate acestea îl tolera, îl respecta și îî purta o deosebită prietenie.[9]

 Zola a plecat la Paris, în luna februarie a anului 1858 și astfel camaraderia acestor băieți a luat sfârșit. Totuși, în urma acestei despărțiri, Cézanne şi Zola au păstrat o corespondență plină de evocări ale timpului petrecut împreună şi de reconfirmări ale eternei lor prietenii. Cézanne îi scria lui Zola:„De când ai plecat din Aix, dragul meu, o tristețe sumbră mă copleșește;nu mint, zău așa. Nu mă mai recunosc eu însumi, parcă mă apasă ceva, sunt stupid și greoi.”[10]Zola îi răspunde prietenului său și în repetate rânduri îi scria în această perioadă să-l urmeze la Paris unde să-şi înceapă cariera de pictor, făcându-i chiar un program strict de lucru pentru a-i da o măsură de rigoare firii lui nesigure şi nestatornice.[11]

Paul Cézanne n-a ascultat însă de chemarea lui Zola și, sub semnul autorității paterne, a continuat studiile urmând cursurile clasice şi obținând o diplomă în literatură. Trecuse cu greu, dar mai ales cu teamă, bacalaureatul, înainte de care prevede „căderea sa viitoare”:”Mă trec fiori de groază când văd cum geografia, / istoria, latina și greaca, geometria, / conspiră împotrivă-mi, văd amenințători/ pe examinatorii cu ochi sfredelitori, / În inimă stârnindu-mi adâncă tulburare./ Cu fiecare clipă mi-e teama tot mai mare, / Și zic în mine Doamne, împrăștie astă ceată/ Menită să mă piardă, și pedepsește-ndată/ Pe-acești vrășmași obraznici ce vor să mă strivească./ E drept că rugăciunea nu-i tocmai creștinească, / Îmi împlinește totuși –te-ndură!-această rugă/ Sunt la altaru-ți, Doamne, o prea pioasă slugă.”[12]Cu tot temperamentul său vulcanic Paul manifesta însă o supunere şi o timiditate destul de accentuate când venea vorba de tatăl său. A continuat, într-adevăr, să exerseze artele plastice, dar mai mult pe ascuns şi fără ştirea acestuia. Ca să-i facă pe plac tatălui, cel care-i umbrea caracterul puternic, el s-a înscris la Facultatea de Drept din Aix în 1858-1859, “trecănd chiar prima sesiune de examene fără mari dificultăți”[13].

În anul 1859 Cézanne se înscrie la cursuri de pictură în cadrul École spéciale de Desin din Aix, care funcționa în cadrul Musée Garnet, muzeul de artă din Aix. Aici a obținut locul doi la un concurs. Interesant este că, deși n-a ascultat de chemarea prietenului Zola să meargă la Paris și să se apuce de pictură, a ascultat de glasul propiului-i spirit înclinat spre artă. Astfel, după o vreme a început să-şi neglijeze din ce în ce mai mult studiile de drept şi să se devoteze artei, fiind deseori văzut copiind picturi expuse în muzeu.[14]

În următorii doi ani Paul a devenit din ce în ce mai retras şi în cele din urmă, probabil exasperat de comportamentul fiului, tatăl său i-a permis acestuia să plece de acasă. Desigur, a pornit-o spre Paris unde și ajunge în 1861 și unde era aşteptat cu nerăbdare de către bunul prieten Zola. Cu toate acestea, marile speranțe legate de Paris nu i s-au îndeplinit tânărului Cézanne, deși făcea vizite dese la Louvre, unde copia lucrări de Tițian, Rubens şi Michelangelo. Se întâlnea des cu Zola, şi în cadrul Académie Suisse lucra regulat. Académie Suisse era un studio unde tinerii studenți la arte puteau să-şi exerseze tehnica pe modele pentru plata a zece franci pe lună. Acesta este locul unde i-a întalnit pe Camille Pissarro, cu care avea să facă mai tarziu sesiuni de pictură în natură, Armand Guillaumin, Claude Monet şi Auguste Renoir. Firea ciudată a lui Cézanne îl făcea pe acesta să se simtă ca un străin la Paris şi nu după mult timp se pregătea să plece de acolo, plângându-i-se unui prieten din Aix că îşi pierde timpul în toate privințele.[15]

După ce a ajuns la Aix, nu a durat mult până să simtă din nou dorul Parisului, şi, deloc surprinzător, dat fiind firea sa schimbătoare, după câteva luni s-a întors.[16]Pe de altă parte surprinzător e că tatăl său, dându-şi seama că Paul nu va călca niciodata pe urmele sale a fost de acord cu această a doua călătorie a fiului său la Paris, dar cu condiția ca de această dată să studieze pictura într-un mod serios, putând face acest lucru doar înscriindu-se la École des Beaux-Arts. I-a dat fiului său chiar şi o alocație lunară de 125 de franci care îi dădea libertatea de a picta fără să trebuiască să-şi căştige existența.[17]Întors în Paris a închiriat un studio în Rue Beautreillis, în apropiere de Bastilia, unde a realizat câteva naturi statice notabile printre care amintim Pains et œufs(1866)şi un studiu de mari dimensiuni al Les baigneusesinspirat de Rubens.[18]Tânărul pictor a încercat să intre la École des Beaux-Arts şi a fost respins pe motiv că lucrările sale sunt stângace şi neconvenționale, fiind la o distanță considerabilă de ceea ce era acceptat ca artă la acea vreme, iar Cézanne nu a mai încercat să se mai înscrie din nou.[19]

Cézanne nu s-a grabit să urmeze impresioniştii afară din studioul său, unde se putea concentra asupra lucrărilor sau în afara sălilor de muzeu pentru a se dedica picturii în aer liber. El era imersat într-o lume imaginară, fantastică, mistuit de dorința de a exprima un tumult irezistibil al pasiunii umane. Pentru un artist cu un simț dramatic pentru perceperea complexității lumii precum al lui Cézanne, o reprezentare simplă a vizibilului era insuficientă.[20]

Diferențele dintre stilul lui Cézanne și stilurile prietenilor lui impresioniști erau evidente. Deși peisajele sale aveau ca motive aceleaşi bancuri ale Senei pe care le pictaseră Claude Monet, Sisley şi Pissarro. Monet transmitea impresia de mişcare fragmentând culorile copacilor şi reflecțiile lor în apă într-o multitudine de pete de culoare, culorile sale radiind lumina soarelui. Cézanne, din contră, a ales o culoare de albastru verzui suficient de întunecată şi convențională cu care a pictat şi apa dar şi malul râului Marna. Avea nevoie de culoare doar pentru a extrapola volumul. Și acest efect se dovedea a fi exact opusul celui urmărit de impresionişti:râul părea absolut nemişcat şi nici măcar o frunză nu se mişca în copacii care se evidențiază pe pânză ca mase dense şi rotunjite.[21]

Cézanne era de părere că un pictor nu ar trebui să surprindă doar impresia caracterului momentan şi trecător al naturii din jurul lui, ci să ajungă să reprezinte natura eternă şi neschimbătoare, aşa cum a fost creată de divinitate. De aceea acest artist îşi construia tablourile conform regulilor de compoziție clasică. Pentru el, orice fragment de natură era  o întrupare a eternității lumii din jur pe care el încerca să o reconstruiască pe pânză.[22]

Prin metoda folosită poate fi înțeleasă calitatea solidității compozițiilor lui Cézanne. El nu lucra cu toată pensula, ci obişnuia să aplice, unul peste altul, numeroase straturi la fel de subțiri ca acuarela, care se uscau instantaneu. Așadeci, lucrările lui sunt protejate de riscul de a se forma crăpături ca atunci cănd un strat de vopsea exterior se aplică peste unul ud interior şi fiecare se usucă la un moment diferit.[23]

          Scopul final al lui Cézanne era acela de a picta o capodoperă. Cu toate că a pictat multe opere considerate acum capodopere, cum ar fi Les joueurs des cartes(1892), Nature-morte aux pommes et aux oranges(1895-1900) sau Les grands baigneuses(1898-1905), el considera că nu a reușit  să creeze nicio lucrare demnă de a fi numită capodoperă. Ambiția lui era să creeze o operă de artă măreață, completă şi compactă în care să cuprindă întreaga sa viziune asupra vieții, asemenea geniilor picturii clasice, raportându-se în mod excepțional la Poussin.[24]

În corespondența şi conversațiile lui Cézanne cu prietenii săi reapare periodic o temă tregică ce s-a compus din gândurile sale nu chiar optimiste, am putea spune amare. Aceste gânduri constituie tragedia întregii sale vieți, o tragedie a îndoielii, insatisfacției şi lipsei de încredere în propria abilitate de a atinge nivelul dorit. Dar chiar în aceste gânduri se află “izvorul creator al artei sale care s-a dezvoltat în acelaşi mod cu felul în care un copac creşte sau în care se formează o rocă:acumularea de straturi succesive pe o fundație deja existentă”[25].

Cât despre viața personală a pictorului e de la sine înțeles că un temperament dintre cele mai stranii, așa cum era al lui, nu se poate apropia cu atâta ușurință de femeie. Comportamentul lui față de tinerele modele care îi pozau pentru schițe e grăitor:„[...] vrea să le ignore, ursuz, brutal, grosolan, dar le privește cuprins de amețelă când se dezbracă și, câteodată, nemaiputându-se stăpâni, le dă pe ușă afară, pe jumătate despuiate, apoi se întoarce la șevaletul său [...].”[26]Tot de unul dintre modelele sale întâmplătoare s-a și îndrăgostit, “o fată înaltă și blondă, frumușică, cu niște ochi mari, îngândurați, plăcută la vedere”[27], Marie-Hortense Fiquet. Peste un timp iubirea lui pentru ea dispare, dar Cézanne fiind dintre cei care nu au curajul să rupă o legătură, dintre cei “pentru care, cu sau fără voie, prima femeie iubită va fi femeia iubită pentru totdeauna”[28], nu s-a despărțit de aceasta;Hortense a rămas însărcinată. Băiatul care s-a născut a fost numit Paul. După moartea lui Zola, pe care a primit-o zguduit și, închis în atelier, a plâns acolo o zi întreagă[29], pe tânărul Paul și-l mai ținea aproape sufletește.[30]Pe patul de moarte, la șaptezeci de ani, în conacul său din Aix, Cézanne își striga fiul. Acesta n-a fost alături de bătrânul său tată în ultimele ceasuri ale acestuia;Hortense, mama sa cu care era împreună la Paris, ascunsese de tânărul Paul telegrama care anunța boala gravă a lui Cézanne. Ea nu putea pleca urgent în Aix pentru că nu-și isprăvise probele la croitoreasă.[31]

 Paul Cézanne a murit în octombrie 1906 în Aix-en-Provence. La acea dată ziarele pariziene au publicat o serie de necrologuri destul de echivoce, atribuindu-i tot felul de epitete printre care de „talent imperfect”, „stil necopt”, „un artist incapabil decât de schițe” şi având un „defect de vedere congenital”.[32]

Abia mai târziu, la începutul secolului XX, Cézanne a început să fie luat în serios din ce în ce mai mult de către avangardă:Matisse, Picasso, Braque, Vlaminck, Derain şi alții ai căror noi direcții artistice datorau mult maestrului din Provence. Cu toate acestea, așa cum li s-a întâmplat și altor spirite mărețe, mulți dintre contemporanii lui Cézanne nu l-au luat în seamă şi nu au fost impresionați de lucrările sale. Se poate spune însă că aceste lucruri nu se bazau doar pe o neînțelegere care se afla de partea unor artişti sau critici individuali, ci mai degrabă pe un tip de neînțelegere generală, care îşi are rădăcina în complexitatea copleşitoare a sistemului artistic al lui Cézanne.

Încă din copilărie un retras, un încăpățânat, poate într-un cuvânt un ciudat, Paul Cézanne rămâne prin caracterul lui și prin tehnica pe care a folosit-o, în ciuda răutăților unora dintre contemporanii săi, un mare nume al picturii de sfârșit de secol XIX. Trăind în mod constant sub o umbră a deznădejdii și a neîncrederii în propria forță și valoare, Cézanne a reușit să rămână nemuritor prin lucrările sale care au inspirat generația ulterioară de artiști, chiar dacă el a fost veșnic nemulțumit de produsele artei sale, urmărind întotdeauna realizarea unei capodopere, năzuință a pictorului care nu a fost niciodată îndeplinită în ochii săi. Marele său merit, am putea spune, este acela de a face trecerea, prin concepția sa despre artă pe care a pus-o în practică în lucrările sale, prin metoda sa geometrică și sculpturală de a crea formele și de a folosi culorile, de la impresionismul în sânul caruia s-a dezvoltat la noile forme de artă ale începutului de secol XX.

 

 

 

 

 

 


[1]Henri Perruchot, Viața lui Cezanne, Editura Meridiane, București, 1967, p. 16.

[2]Nathalia Brodskaia, Post-Impressionism, Parkstone Press International, New York, 2007, p. 7.

[3]Ibidem, p. 25.

[4]Abroise Vollard, Paul Cezanne, his Life and Art, Crown, New York, 1937, p.13.

[5]Henri Perruchot, op. cit., pp. 17-18.

[6]Ibidem, p. 20.

[7]Abroise Vollardop.cit., p. 14.

[8]Ulrike Becks-Malorny, Paul Cézanne, 1839-1906:Pioneer of Modernism, Tachen, Koln, 2004, p. 7.

[9]A voi să-i dovedești ceva lui Cézanne înseamnă a voi să convingi turnurile de la Nore-Dame să execute un cadril. S-ar putea să zică da, însă n-ar ieși din ale lui nici cu o iotă. E croit dintr-o bucată, țeapăn și dur față de oricine;nimic nu-l face mai mlădios, nimic nu-i poate smulge o concesie. Nu vrea nici măcar să discute ceea ce gândește;are oroare de discuții, mai întâi fiindcă vorba îl obosește și apoi fiindcă ar trebui să-și schimbe părerea dacă advesarul are dreptate...Altminteri e cel mai bun băiat din lume. [...] Am sperat că vârsta îl va mai schimba. Dar îl găsesc așa cum l-am lăsat. Planul meu de conduită față de dânsul e simplu:niciodată să nu mă pun în calea lui, cel mult să-i dau sfaturi cât mai pe ocolite, să mă bizui pe firea lui bună, ca să putem fi prieteni mai departe să nu-i forțez niciodată mâna ca s-o strângă pe a mea;într-un cuvânt să mă dau în lături cu totul, primindu-l întotdeauna cu bucurie, căutându-l fără să-l deranjez, lăsându-l să hotărască după cum are chef dacă între noi trebuie să fie mai multă sau mai puțină intimitate. Să nu-ți închipui că e vreun nor între noi, suntem foarte legați unul de altul.Henri Perruchot, op. cit., pp. 75-76.

[10]Ibidem, p. 44.

[11]Ulrike Becks-Malorny, op. cit.p. 8.

[12]Henri Perruchot, op. cit., p. 47.

[13]Abroise Vollard, Paul Cezanne, his Life and Art, Crown, New York, 1937, pp. 17-18.

[14]Ulrike Becks-Malorny, Paul Cezanne, 1839-1906:Pioneer of Modernism, Tachen, Koln, 2004, p. 8.

[15]Ibidem, p. 9.

[16]Abroise Vollard, Paul Cezanne, his Life and Art, Crown, New York, 1937, p. 25.

[17]Ulrike Becks-Malorny, op.cit., p. 10.

[18]Abroise Vollard, op.cit., p. 25.

[19]Ulrike Becks-Malorny, op.cit., p. 10.

[20]Nathalia Brodskaia, Cezanne, Sirrocco, London, 2010, p 20.

[21]Nathalia Brodskaia, Post-Impressionism, Parkstone Press International, New York, 2007, p 28.

[22]Ibidem, pp. 30-31.

[23]Ambroise Vollard, Cezanne’s Studioîn The Soil, Vol 1, No. 3, March, 1917, p. 105.

[24]Nathalia Brodskaia, op.cit., p. 13.

[25]Ibidem, p 8.

[26]Henri Perruchot, op. cit., p. 119.

[27]Ibidem, p. 147.

[28]Ibidem, p. 161.

[29]Ibidem, p. 353.

[30]Paul Cezanne, op. cit., p. 156.

[31]Henri Perruchot, op. cit., p. 373.

[32]Nathalia Brodskaia, op. cit., p. 5.

Bibliografie:

Becks-Malorny, Ulrike, PaulCézanne, 1839-1906:Pioneer of Modernism, Tachen, Koln, 2004.

Brodskaia, Nathalia, Post-Impressionism, Parkstone Press International, New York, 2007.

Idem, Cézanne, Sirrocco, London, 2010.

PaulCézanne, Peisaje, Text de John Rewald, Editura Meridiane, București, 1967.

PaulCézanne, Scrisori, Antologie și traducere de Andreea Dobrescu-Warodin, Editura Meridiane, București, 1972.

Perruchot, Henri, Viața luiCézanne, Editura Meridiane, București, 1967

Vollard, Ambroise, PaulCézanne, his Life and Art, Crown, New York, 1937.

Idem, Cézanne’s Studioîn The Soil, Vol 1, No. 3, March, 1917, pp. 102-111.