Autor 13622 vizualizări


Martoră a căderii Imperiului Rus, a Revoluţiei Bolşevice, prinsă între cele două Războaie Mondiale, Anna Akhmatova şi-a dedicat întreaga viaţă şi operă Rusiei. „Ana tuturor ruşilor”, cum a fost numită, a luptat şi suferit pentru ţara natală, a fost interzisă, dar şi aclamată, iar pentru o perioadă de timp a primit un tratament preferenţial din partea lui Stalin. Despre ea se spunea că „Timpul, moartea, ispăşirea – aceasta este triada în jurul căreia se roteşte gândirea poetei. ”

„Primele mele impresii din viaţă sunt de la Ţarskoe Selo. Îmi amintesc de măreţele parcuri verzi, de islazul, unde mă ducea doica, de hipodrom, de gara veche şi de atâtea altele pe care le-am descris mai târziu în Odă pentru Ţarskoe Selo. ”

În anul 1889, lângă Marea Neagră, la Odessa se năştea în familia inginerului naval, Andrei Gorenko, Anna. Ea a început să scrie încă din adolescenţă, lucru care nu i-a făcut prea mare plăcere tatălui său, acesta crezând că a avea o scriitoare în familie îi poate denigra numele. Din acest motiv, Anna şi-a luat un nume nou, care îşi avea rădăcinile în timpurile prinţului Akhmat, descendent al lui Ginghis Han, al cărui sânge nobil era convinsă că îi curge prin vene. Noul nume, Anna Akhmatova, i-a adus titulatura de cea mai importantă poetă a literaturii ruseşti. Copilăria sa nu a fost una fericită. Familia ei s-a mutat în Tsarskoye Selo, în apropiere de Sankt Petersburg, unde a urmat gimnaziul.La doar şase ani, tatăl Annei i-a părăsit. Verile le petrecea pe malul Mării Negre, în apropiere de Sevastopol, citind marii clasici ruşi:Puşkin, Turgheniev, Tolstoi. S-a îndrăgostit iremediabil de personajul lui Tolstoi, Anna Karenina-acelaşi nume, pus sub semnul tragediei. A terminat şcoala la Kiev, iar apoi, din 1908 a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Sankt Petersburg.

Anna Ahmatova a fost o femeie dorită de bărbaţi şi o poetă iubită de critici. Statura sa uscăţivă, înaltă, elegantă, părul lung şi negru strâns la spate, pomeţii frumos conturaţi, ochii mari şi nasul acvilin au făcut din Anna o muză pentru mulţi pictori, lista incluzându-l şi pe celebrul Modigliani. Iubea mai mult decît orice Sant Petersburgul. Acolo a trăi o viaţă tumultoasă, intensă, un trai al avant-gardei, unde a experimentat deopotrivă libertatea sub orice formă a ei, dar şi durerea, boala şi sărăcia. O mare parte a vieţii sale a trăit la Fountain House, palat deţinut de către Nikolai Punin, cel cu care a avut un mariaj puţin mai nonconformist:a trăit împreună cu el, soţia oficială a acestuia şi fiica celor doi în aceeaşi casă. Instabilitatea emoţională a fost una dintre marile provocări ale Ahmatovei, ea îndrăgostindu-se foarte uşor, dar negăsind iubirea decât în poezii.

În 1912 publică primul volum de versuri, „Seara”, care stă sub auspiciile unui nou curent literar, acmeismul. N. Gumilev, Osip Mandelhstam, Sergey Gorodetsky şi bineînţeles, Akhmatova erau figurile cheie ale noii mişcări, care dorea o poezie clară şi o valorificare mai intensă a experienţei individuale. Volumul a fost un succes. Următorul avea să apară în 1914, „Mătănii”, urmat de încă trei.

Pe 1 august 1914, când Germania i-a declarat război Rusiei, poezia Annei şi-a schimbat cursul. „ Dimineaţa încă erau poezii liniştite despre cu totul alte lucruri. Dar seara, întreaga lume a fost zguduită.” Începând de atunci, poeta şi-a direcţionat rândurile şi gândurile către Rusia, ţară pe care niciodată n-ar fi abandonat-o. Ani mai târziu, când a citit Ulise a lui James Joyce, Anna a fost impresionată de fraza „Nu îi poţi lăsa mamei tale un orfan.”, ea asociând sintagma cu Mama Rusia. Poezia Ahamatovei s-a maturizat odată cu volumul „Poem fără erou”

În timp ce Rusia era afectată de evenimente socio-politice, iar suferinţa oamenilor creştea în fiecare zi, vocea Ahamatovei devenea din ce în ce mai auzită, fiind solidară cu victimele. Anna a fost martora căderii marelui imperiu, Revoluţiei bolşevice şi celor două războaie mondiale. A îndurat teroarea lui Stalin şi a persecuţiilor la care au fost supuşi prietenii ei, trimişi în Gulag. I s-a interzis să mai redea tristeţea şi haosul sufletesc în 1924. Rândurile sale au văzut lumina tiparului abia în 1940. „O întreagă generaţie a trecut pe lângă mine de parcă aş fi fost o umbră”, scria mai târziu Anna. În ciuda sărăciei şi a sănătăţii sale şubrede, generozitatea şi solidaritatea au rămas parte a caracterului poetei pentru acea perioadă de restrişte a poporului rus.

În perioada 1935-1940, ea a compus  „Recviem”, cel care avea să ajungă mai târziu unul dintre cele mai mari poeme ruseşti închinate suferinţei, dar şi un imn de rezistenţa a poporului în faţa lui Stalin. Ea îşi plânge execuţia primului său soţ, Gumilev, arestarea celui de-al treilea, Nikolai Punin, şi încarcerarea fiului său, Lev.  Până în 1940, Ahmatova se ocupă mai mult de traduceri. Scrie mult despre viaţa lui Puşkin, dar şi despre arhitectura mult iubitului Sankt Petersburg. Poeta este primită în Uniunea Scriitorilor după ce însuşi Stalin întrebase de ea la o recepţie. Se pare că versurile Annei îi plăceau în mod deosebit fiicei acestuia, Svetlana, acesta fiind principalul motiv pentru care poeta nu a fost victimă a terorii staliniste.

„Nu este o nenorocire să cazi doborît de gloanţe

Nu este o soartă amară să-ţi verşi tot sângele

Când o facem ca să te apărăm, gândire rusă

Măreaţă cultură rusă.”

Începutul războiului a prins-o pe Ahmatova în Leningrad. Ea a participat activ la apărarea oraşului, şi nu numai. În momentul în care Stalin a înţeles că se putea baza pe susţinerea poporului împotriva invaziei naziste, contând pe patriotism şi credinţă, el i-a permis Ahmatovei să citească la radio un apel către femeile Leningradului. Poezia „Bărbăţie”, apărut în nenumărate rânduri ân ziarului Pravda, a devenit un simbol al rezistenţei şi curajului rusesc. În septembrie 1941, la ordinul lui Stalin, ea a fost forţată să se mute în Taşkent, pentru a nu rămâne în spatele liniilor inamice. Chiar şi acolo, ea a continuat să compună şi să citească poezii soldaţilor, pentru a le reda speranţa şi curajul.  În 1943, Anna Ahmatova a fost decorată cu medalia „Pentru apărarea Leningradului”.

Am avut parte de toate, de sărăcie, de lungile cozi la porţile închisorilor, de teamă, de poezii pe care le păstram numai în memorie şi de poezii arse. Şi am avut parte de umilinţe şi de durere.”

În 1946 a fost primită cu urale la scenă deschisă de către colegii scriitori. Devenise o eroină. Însă cum nicio minune nu ţine prea mult, Stalin a instaurat un regim de represiune în domeniul cultural. Astfel că ea a fost exclusă din Uniunea Scriitorilor, opera sa fiind caracterizată „duşmănoasă faţă de popoarele Uniunii Sovietice”. La scurt timp, fiul său, Lev, a fost trimis în lagărele din Siberia. În speranţa că îl va îndupleca pe liderul rus să îi elibereze fiul, a scris un volum de poezii, „Slavă păcii”, dedicat premăririi lui Stalin. În zadar. Lev a fost eliberat din Siberia imediat după moartea lui Stalin, în 1956.

După moartea lu Stalin, imaginea Ahmatovei a fost uşor reabilitată. I s-a permis să publice. De obicei, prefera să organizeze seri de poezie la ea acasă. În 1964 a primit premiul internaţional pentru poezie Aetna-Taormina, care era decernat în Italia. Un an mai târziu, Universitatea Oxford îi acordă titlul  de doctor honoris causa, tot atunci fiind aleasă şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din URSS. Anna Ahmatova a murit la 76 de ani, în sanatoriul Domodovevo, de la marginea Moscovei.