Autor 7876 vizualizări


Nicolae Iorga, istoric de factură mai curând romantică, a dovedit o prolificitate ieşită din comun, într-o perioadă în care a scrie cinci-şase cărţi era (şi situaţia a rămas la fel şi în zilele noastre) o dovadă de tenacitate în muncă. Nicolae Iorga a devenit în ultimele decenii un reper intelectual mai mult invocat decât studiat.

Îi poartă numele cel mai mare institut de istorie al ţării, câteva licee şi străzi, cel mai semnificativ amfiteatru al Facultăţii de profil din cadrul Universităţii din Bucureşti. Toate acestea nu sunt decât forme exterioare ale prestigiului recunoscut al istoricului, şi nicidecum dovada frecventării sistematice a operei sale. Miile de cărţi, studii, conferinţe, articole de ziar nu sunt citite decât sporadic, utilizate de multe ori cu parcimonie. Acesta nu este efectul unei dezvoltări excesive a istoriografiei actuale, cât dovada depăşirii de către istoricii actuali a stilului şi chiar a problematizării din opera lui Nicolae Iorga.

Mitizat, istoricul se află într-o situaţie ambiguă. Vastitatea operei sale, departe de a accelera ritmul emergenţei istoriografiei româneşti, mai curând o inhibă. Epuizaţi de dimensiunile operei lui Nicolae Iorga, istoricii actuali, dar şi cei ai vremii sale (cu deosebire adversarii săi grupaţi în Noua Şcoală de istorie, C.C. Giurescu, Petre P. Panaitescu sau Gh. Brătianu, atât de orgolioşi şi diferiţi între ei) privesc mai curând cu o teamă complezentă opera sa renascentistă. Sentimentul acut este acela de identificare a personalităţii lui Nicolae Iorga cu un istoric romantic într-o epocă (cea a anilor ’20-’30 ai secolului trecut) de hiperspecializare, de restrângere a zonelor de competenţă, de concentrare a calificării profesionale pe spaţii înguste, pe problematici cât mai circumscrise. Doar Gheorghe Brătianu mai poate „rivaliza” cu Nicolae Iorga în perspectiva universalistă, dominaţi fiind de ambiţia universalului. Dar când discutăm de Gh. Brătianu, memorăm automat temele de competenţă ale acestuia:rolul coloniilor italiene în construcţia statalităţii medievale româneşti, polemica pe tema „enigmei şi miracolului” românesc, stările medievale (temă târzie în studiile medievalistului). În schimb, Nicolae Iorga? „Un istoric care a sorbit apa tuturor”, dar şi „refuzat ideilor generale” (calificative ale lui G. Călinescu). Toate temele de studiu au fost abordate, peste tot a trecut condeiul său:romanitate orientală, ev mediu românesc, Bizanţ, premodernitate, modernitate, istoria comerţului, a literaturii şi a culturii etc.

C. C. Giurescu versus Nicolae Iorga

Polemica lui Iorga cu Şcoala Nouă de istorie, declanşată la începutul anilor ’30 din iniţiativa fostului său student, C. C. Giurescu, mai curând a erodat prestigiul savantului. Istoria românilora lui Nicolae Iorga a fost împinsă pe raftul din spate al bibliotecilor de rivala sa, scrisă mai coerent, mai scolastic, de mai tânărul medievist (şi el cu ambiţia totalităţii şi a vizibilităţii publice). Criticile dure ale Noii Şcoli, interesată de obţinerea legitimităţii prin descalificarea intelectuală (şi chiar umană) a adversarului, au creat un gol în jurul lui Nicolae Iorga.

Om al începutului de secol XX, risipit tot mai mult în activităţile cronofage ale politicii, copleşit de obligaţiile de reprezentare culturală a României în străinătate, administrator de instituţii formative pentru intelectualitatea umanistă românească, Nicolae Iorga nu şi-a mai putut concentra eforturile pe un singur front:ştiinţa istorică.

Iorga a devenit un reper obligatoriu al răzbunării

Tentaţia politicului nu putea lipsi din „viaţa unui om aşa cum a fost”. Intrat în tensiunile acesteia la mijlocul primului deceniu al secolului al XX-lea, iniţiator şi animator de scurtă durată al unui naţionalism antisemit, Nicolae Iorga a rămas prizonierul unui autoritarism de/cu motivaţie culturală, respectuos excesiv faţă de instituţia forte a spaţiului public românesc:Monarhia.

Chiar dacă a fost o scurtă perioadă de timp prim-ministru, Nicolae Iorga mai curând nu a contat în viaţa politică a ţării. Marile curente sociale şi ideologice ale ţării (liberalismul, naţional-ţărănismul, fascismul, chiar şi suportul conturat în jurul personalităţii lui Alexandru Averescu la începutul anilor ’20) l-au ocolit sau nu le-a putut înţelege. A fost integrat în instituţiile formale ale dictaturii carliste. Fără a calcula riscurile instrumentalizării persoanei sale (şi a notorietăţii publice de care dispunea), Nicolae Iorga s-a angajat în critica intenţiilor revoluţionare ale Mişcării Legionare şi ale lui C. Z. Codreanu.

Ofensat şi doritor de a „demasca” vechea lume politică a României, şeful Mişcării a găsit victima perfectă în Nicolae Iorga. „Căpitanul” a răspuns tăios, ferm, monopolizând pentru el statutul de victimă a reacţiunii care provoacă. Dictatura regală (Armand Călinescu şi Carol al II-lea) avea nevoie de un pretext pentru a lichida gruparea radical-subversivă, ce contestase atât de impertinent lumea veche. Acest pretext a fost campania de presă a lui Nicolae Iorga din „Neamul Românesc”.

Moravurile dictaturilor nu au mai putut fi controlate. În violenţa cumulativă a sfârşitului anilor ’30-începutul anilor ’40, Nicolae Iorga a devenit un reper obligatoriu al răzbunării. Horia Sima, invocând ipocrit distincţia dintre omul de cultură şi politicianul Nicolae Iorga, a satisfăcut parţial necesitatea de sânge şi violenţă a „revoluţiei naţionale”. Nicolae Iorga a fost executat într-un conflict care încetase de a mai fi al său chiar din mai 1938. Dictatura regală îl utilizase ca pretext, „statul naţional-legionar” se putea debarasa de el.

Mai citeşte:

Antonescu ştia că legionarii vor să-l ucidă pe Iorga! FOTO

Asasinarea lui Iorga, o crimă de stat?