Autor 10365 vizualizări


Nicolae Goldberger n-a fost niciodată mai mult decât un banal funcţionar de partid, unul dintre clişeele istoriei comunismului în România. Tipul cizmarului cu şase clase, al celui care îşi poate fractura oricând coloana vertebrală dacă ierarhia o cere. Şablonul obedientului care-şi denunţă amnezic valorile personale, oricum discutabile, în funcţie de interesele mici şi mijlocii ale stăpânului politic. Totuşi, unul dintre iluştrii subteranei comuniste din perioada de ilegalitate a Partidului Comunist din România (PCdR). Şi unul dintre perifericii structurilor din pseudolegalitatea creată după 23 august 1944. Aceasta este, în mic, istoria sa. 

Nicolae Goldberger s-a născut la 1 mai 1904 în comuna Someş Odorheiu din judeţul Sălaj. Părinţii săi, Lupu şi Reghina Goldberger, erau ţărani simpli, săraci şi fără aspiraţii sociale. „Părinţii erau foarte săraci mama a avut mulţi copii eu ca cel mai mic eram al optsprezecelea. Mulţi au murit de sărăcie încă fiind mici rămăseserăm totuşi 12“, scrie comunistul într-o autobiografie din 19 iunie 1949. 

Sintaxa şi stilul autoprezentării sunt uşor de explicat:Nicolae Goldberger avea doar şase clase de şcoală, întrerupte odată cu izbucnirea Primului Război Mondial. Educaţia sa este însă mult mai vizibilă în câmpul muncii. Din 1917, deci de la 13 ani, tânărul a lucrat ca ucenic, maistru, rihtuitor şi cizmar la mai multe ateliere din Alba Iulia şi Timişoara, arată un referat de partid al secţiei de cadre, datat 10 ianuarie 1967.

Calificarea a obţinut-o în 1920, la Alba Iulia, după ce a învăţat meserie în atelierul unuia dintre fraţii săi. Nu-i poartă recunoştinţă fratelui pentru că i-a desenat cadrul unei viitoare cariere în muncă, ba chiar se revoltă împotriva lui. E aici o oglindă precoce a ipocriziei de mai târziu, chiar şi aşa, redată cu o gramatică atrofiată:„Fiind ucenic vîzând mizeria lucrătorilor i-am ajutat să organizeze o grevă şi am fost cu ei solidat tot timpul grevei (8 zile) împotriva fratelui meu. Desigur nu din conştiinţă de clasă pe care nu avusem atunci, ci din spirit de dreptate fiindcă eram tare exploataţi şi eu ca ucenic munceam greu de la 4 dimineaţa până noaptea târziu“, arată comunistul în autobiografia din ’49. 

Iar aceasta nu e ultimul război cu familia. De fapt, legăturile de sânge vor fi mereu subsidiare, fără însemnătate, în faţa legăturilor de partid. „În anul 1922 am fost între acei primi 25 de lucrători care am dat cerere la tribunal să formăm Sindicatul. Tot în acest an am certat cu fratele şi am plecat de la el şi am lucrat ca şef de atelier la o nepoată de a mea a cărui soţ murise şi lăsase o mică prăvălie cu multe datorii şi familia în mizerie. Pe la sfârşitul anului ca să scap de tutela familiei am plecat la Timişoara unde nu aveam nici o rudă“, spune Goldberger în autobiografia din ’49. 

La Moscova, la Şcoala Leninistă. În 1923 e arestat pentru prima oară. E reţinut doar câteva ceasuri, însă întâlnirea cu autorităţile nu-l va speria, ci îi va da mai multă forţă. E membru de partid. E cineva. „Căderile“ (n.r. – arestările) sunt inevitabile. În decembrie 1924 e din nou arestat pentru distribuţie de manifeste ilegale, dar în mai 1925, la proces, e achitat. În timpul reţinerii îl cunoaşte pe Vasile Luca, aflat în acel moment la Jilava. Nu-şi acceptă soarta. Luptă. Face greva foamei timp de 40 de zile, până când nu mai poate să continue. „Am fost dus aproape de moarte la spital“, spune în autobiografia din ’49. În 1926 cade iar în mâna agenţilor Siguranţei:e arestat chiar din faţa casei lui Popescu Doreanu, unde se făceau percheziţii. E condamnat la 5 ani de puşcărie şi trimis la Doftana, însă în decembrie 1929 e amnistiat. 

Ca urmare a penuriei de cadre din structurile subterane ale partidului, poate şi ca răsplată a obedienţei sale, Nicolae Goldberger devine din ce în ce mai important în firava nomenclatură clandestină. Totuşi, carenţele flagrante din educaţia sa trebuie remediate. După o scurtă vizită în Berlin, în scopuri medicale, e trimis de partid, pentru trei ani, la Moscova, la Şcoala Leninistă. Totuşi, în 1932, e chemat din nou în ţară şi numit în Secretariatul Comitetului Central al Partidului. Goldberger începe să simtă gustul puterii:în 1933 devine membru în Comitetul Central, iar în februarie 1934 – intră în Biroul Politic. Se plimbă prin Europa la întruniri de partid patronate de Moscova şi îşi construieşte fundaţia viitoarei cariere din legalitate. 

Recrutează cadre noi şi le coordonează pe cele vechi. Un exemplu:în toamna lui 1932, Nicolae Goldberger şi Teohari Georgescu se tratau la acelaşi medic. În ţară şi aiurea, criza economică schimba destine. Întâlnirea celor doi avea să aibă acelaşi rol:Nicolae Goldberger îi propune lui Teohari să-i închirieze o cameră în locuinţa sa. Viitorul ministru comunist al Internelor acceptă şi, în 1933, e făcut membru de partid, arată istoricul Cristina Diac în volumul Zorii comunismului în România. Ştefan Foriş, un destin neterminat.

Pierde momentul distribuţiei funcţiilor înalte în partid. În octombrie 1934, Goldberger trece printr-un moment intens:e chemat la Moscova şi criticat pentru că ar fi susţinut teze troţchiste, influenţat de tovarăşi deveniţi, între timp, indezirabili. Trece însă testul interogatoriului, îşi face autocritica şi se întoarce în ţară în aceeaşi calitate de lider comunist. Totuşi, nu se mai bucură de aceeaşi încredere. E susceptibil de fracţionism. În toamna anului 1937, după demascarea lui Marcel Pauker, e eliminat din partid. E acuzat că ar fi fost complotist şi l-ar fi sabotat pe Boris Stefanov, secretarul general. 

Nici măcar nu se poate folosi de prezumţia de nevinovăţie, pentru că e în puşcărie – fusese arestat, cu un an în urmă, alături de Constantin Pârvulescu şi Tina Chivu. Se eliberează în 1939 şi încearcă să reia legătura cu subterana, însă e trimis să lucreze la lumină. Nu mai poate face parte din conspiraţie. Se ocupă de organizaţiile de masă legale şi chiar se întoarce la vechea meserie:intră în producţie la fabrica de încălţăminte „Zonnenklar” din Bucureşti. Ţine legătura cu partidul prin organizaţia criptocomunistă „Ajutorul Roşu”, de care este apropiat. 

În iulie 1941 e închis ultima oară. Până la 23 august 1944:e reţinut în lagărele de la Târgu-Jiu, Vapniarka şi Grosolovo. Deşi se eliberează odată cu lovitura de palat, pierde momentul distribuţiei funcţiilor înalte în partid – în ciuda abnegaţiei de care dăduse dovadă în ultimii 20 de ani. E trimis să reorganizeze sindicatele muncitoreşti, iar în octombrie ’44, merge la Cluj, în calitate de prim-secretar la Judeţenei. 

Pus la zid. Din mai ’46 lucrează în direcţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR, ca membru în biroul direcţiunii. Nu mai are acces la funcţii înalte. Ba chiar e implicat în anchete lungi, căci tovarăşii vor să clarifice excluderea sa din partid şi toate căderile din ilegalitate. E plimbat prin funcţii de mică importanţă politică, dar care-i menţin iluzia importanţei:director al Fabricii de încălţăminte din Cluj (1955), rector al institutului de Ştiinţe Sociale de pe lângă CC al PMR (1956), prim adjunct al lui Ioan Popescu-Puţuri, directorul Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PMR (1958). E decorat, aplaudat şi criticat. Are un rol important în timpul revoluţiei din Ungaria, când se îngrijeşte de azilantul de la Snagov Imre Nagy, dar nu reuşeşte să-şi delimiteze un teritoriu concret în structurile de partid. Participă în şedinţe de partid doar pentru a încuviinţa deciziile adevăraţilor lideri, pentru le înfiera adversarii ori pentru a-şi face autocritica. În plenara PMR din 9-13 iunie 1958 e pus la zid în cel mai perfid mod. Rămâne un mediocru. 

Abia la Congresul al IX-lea, în iulie 1965, Goldberger a fost reprimit în Comitetul Central. „Blocarea ascensiunii sale politice poate fi pusă pe seama ostilităţii lui Dej faţă de cei care avuseseră funcţii de conducere în PCdR în perioada interbelică“, arată istoricul şi politologul Vladimir Tismăneanu în Perfectul acrobat. Moare la 19 septembrie 1970, în Viena. Avea 66 de ani.

CITAT: 

„Trebuie să recunosc că educaţie mea era foarte bigotă religioasă dar cred că tocmai pe mine ma ajutat cand am ieşit în lume şi mam lovit cu greutăţile vieţi, să scap de apăsarea religiei la 16-17 ani nu mai credam“.

Nicolae Goldberger

autobiografie din 19 iunie 1949