Autor 5690 vizualizări


Cu riscul de a copia titlul unui interesant film despre „afacerea Dreyfus”, în regia lui Ken Russell, nu putem să nu-i atribuim această etichetă, din subtitlul articolului, conservatorului Nicolae Filipescu, unul dintre cei mai combativi oameni politici bucureșteni de la cumpăna veacurilor XIX-XX, atât în discursurile parlamentare cât și în stradă sau pe terenul de duel.

A fost, pe rând, primar al Bucureștiului și ministru de Război și a știut să-și apere convingerile atât prin cuvânt cât și prin spadă sau pistol, dovedindu-se un element incomod, nu atât pentru rivalii liberali, cât mai ales pentru colegii săi conservatori sau chiar pentru... autoritățile statului. Onoarea de a rămâne consecvent în apărarea principiilor l-a antrenat într-o luptă istovitoare care l-a epuizat și i-a grăbit sfârșitul, rezervându-i destinul nedrept de a nu-și vedea împlinit idealul pentru care militase o viață întreagă: Marea Unire a tuturor românilor.

„Închisoarea obligă, ca și noblețea.” (Nicolae Bălcescu)

Unul dintre cei mai tineri membri ai partidului conservator, în anul 1887 (avea doar 25 de ani), Nicolae Filipescu avea să se remarce pentru prima dată, ca om politic cu atitudine de „frondeur”, într-un moment de criză a Partidului Liberal, aflat atunci la putere. Se putea lăuda cu studii în drept la Paris și Geneva și... cu faptul că era vlăstarul a două mari familii boierești, ca fiu al lui Grigore Filipescu și al Anastasiei Rosetti. Așadar, o partidă bună! În aceste condiții, în ce privește căsătoria, o altă alternativă decât unirea cu un neam la fel de ilustru nu putea intra în discuție. Fericita aleasă a fost Maria de Blaremberg, fiica generalului rus împământenit la noi, sub domniile regulamentare, Vladimir de Blaremberg și a Mariei Băleanu.

Familia Blaremberg își avea casele între strada Batiștei și strada Snagov. Una dintre acestea, care adăpostește actualmente Consulatul american, a revenit fericitului ginere. Încă de tânăr, Filipescu s-a remarcat ca un risipitor pasionat al averii părintești, dar nu în aventuri galante și alte soiuri de orgii bahice, alimentare sau la jocuri de noroc, ci în interesul Partidului Conservator și (o spunem fără niciun strop de falsitate, dacă luăm în calcul mărturiile contemporane) în interes național. Încă din 1885 pusese pe picioare ziarul Epoca, publicație care va deveni, alături de Timpul, condus de Mihai Eminescu, al doilea oficios al conservatorilor.

În legătură cu această atitudine timoniană (de la Timon din Atena, personajul lui Shakespeare, prototip al generosului cu „mână largă”), mama lui Nicu, Asica Filipescu, s-a plâns bătrânului lider conservator Lascăr Catargiu. Dar venerabilul om politic s-a mulțumit să-i laude tânărului latura „jertfelnică”, atrăgându-i totodată atenția mamei asupra temperamentului său impulsiv: „băietul aista are să facă multe pozne partidului.” Și a avut dreptate, după cum se va vedea.

Mai mult decât pozne... a făcut însă cinste... cu excepția unui trist și tragic eveniment care a văduvit gazetăria românească de un condei deosebit de talentat. Până atunci, să vedem cum și-a făcut debutul în politică Nicolae Filipescu. În anul 1887 se împlineau doi ani de când ființa Epoca. În așteptarea unei ocazii favorabile afirmării, Filipescu nu a stat prea mult timp pe bară. Această ocazie i-a fost oferită de criza guvernului liberal condus de I. C. Brătianu.

Până în acel an, Partidul Liberal se putea mândri cu o suită remarcabilă de realizări... de la proclamarea și câștigarea Independenței la proclamarea Regatului și înființarea Băncii Naționale, sub patronajul lui Eugeniu Carada și al lui I. C. Brătianu. Mateiu Caragiale, obsedat de ideea ratării personale, aducea în discuție cazurile unor personalități care au așteptat o viață întreagă pentru a cuceri notorietatea pe tărâm politic, atingând gloria la vârste venerabile: cardinalul Fleury, la șaptezeci și trei de ani, Thiers la șaptezeci și patru, cancelarul Hohenlohe la șaptezeci și cinci. „Ca să aștepți norocul trebuie să ai timp”, remarca dezamăgit autorul „Crailor...”.

Nicolae Filipescu nu a fost obligat să aștepte atât de mult. Și a probat cu vârf și îndesat valabilitatea replicii lui don Rodrigo, din tragedia „Cidul” de Corneille: „Valoarea nu așteaptă trecerea anilor.” În anul 1887, așa cum notează Titu Maiorescu, „corupția partidului guvernamental îi sapă existența”. La aceasta se mai adaugă și constatarea unor abuzuri privind furniturile armatei. Pentru procurarea acestora, Camera Deputaților votase un credit de 30 de milioane, dar ministrul de Război generalul Alexandru Anghelescu nu supraveghease cu atenție achiziționarea materialului militar.

Descoperirea unor legături de afaceri între colonelul și generalul Maican- Dumitrescu (frați) și americanul Broadwel, reprezentantul fabricii furnizoare, a aprins spiritele. Ancheta, condamnarea celor doi, încercările de remaniere guvernamentală întreprinse de primul-ministru I. C. Brătianu, nu au mai putut salva partidul de guvernământ, amenințat de o „Opoziție Unită”, în fruntea căreia figurau conservatori ca prințul Alexandru Știrbei, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, Nicolae Filipescu, dar și liberali disidenți ca turbulentul Nicolae Fleva. Criza s-a prelungit până în anul 1888.

Călătoria regelui Carol I la Berlin pentru a lua parte la funeraliile împăratului Wilhelm I a amânat tulburările publice, dar, după întoarcerea suveranului, ele au izbucnit cu o violență previzibilă... într-o zi de luni, chiar cu ocazia aniversării Regatului. După o adunare zgomotoasă a Opoziției în sala „Orfeu”, manifestanții, conduși printre alții de Filipescu, goniți de armată, pătrund „cu grămada prin dosul Străzii Academiei în curtea Palatului, strigând «Jos Brătianu!»” (Titu Maiorescu). Acolo sunt luați în primire de jandarmii călări ai maiorului Fănuță, care șarjează cu săbiile. În timp ce Piața Palatului răsună de pocnete de pușcă și revolver, la Teatrul Național are loc un banchet oferit de comercianții bucureșteni lui Ion Brătianu.

Evenimentul are darul de a indigna și mai mult Opoziția Unită, care, a doua zi, organizează un marș de la Clubul Conservator „Unirea” de pe Bulevard la Cameră, în dealul Mitropoliei. Aici, la intrarea în Cameră, apariția sergenților și a vânătorilor provoacă împușcături, cărora le cade victimă un nevinovat ușier. În cele din urmă ordinea este restabilită prin intervenția promptă a armatei, din dispoziția generalului Dimitrie Lecca, președintele Camerei și a procurorilor și judecătorilor de instrucție care îi percheziționează, căutând arme, pe deputații bănuiți de opoziție (act fără precedent în analele parlamentare, după Titu Maiorescu, și sub un regim liberal). Ce mai putea urma, decât demisia guvernului Brătianu și numirea unuia conservator?

În ce-l privește pe Nicu Filipescu, reputația lui de agitator politic l-a dus (ca și pe liberalul Fleva) la închisoarea Văcărești, de unde a fost eliberat în aceeași zi în care avea loc formarea no ului guvern junimist. Departe de a-l potoli, această experiență îl va înverșuna și mai mult. Filipescu părea a-și fi însușit deviza lui Nicolae Bălcescu (la ieșirea de la Mărgineni): „Închisoarea obligă, ca și noblețea!” Da... detențiunea politică îi putea conferi titlul de „martir al neamului”! Nu trebuie să ne mire această atitudine. În comedia bucureșteană „Dansul milioanelor” de Victor Eftimiu, un personaj îi recomanda tânărului ziarist Camil Valonidy experiența recluziunii la Văcărești, ca pe o etapă obligatorie în traseul unui viitor om politic, în construirea unei cariere de succes.

Primar, capșist și... adversar al antisemitismului

Primar al Bucureștiului între anii 1893-1895, Nicu Filipescu s-a remarcat printr-o activitate edilitară remarcabilă care a avut drept rezultate, printre alte îmbunătățiri adu se aspectului și salubrizării capitalei, amenajarea Parcului Filipescu și lărgirea Bulevardului Colței, cu prețul unor exproprieri, între victimele cărora figura și casa Bărcănescu. Epoca, gazeta al cărei proprietar și director era, i-a susținut politica administrativă, dar și-a câștigat un plus de prestigiu datorită unei campanii pentru apărarea drepturilor evreilor pământeni care nu dobândiseră naturalizarea.

Este vorba despre un proiect de lege emis în anul 1897 de ministerul de Război condus de generalul Anton Berindei, prin care această categorie era exclusă de la serviciul militar. Să nu uităm că suntem în anul în care în Franța se desfășoară răsunătorul proces al căpitanului de origine evreiască Alfred Dreyfus, acuzat, în baza unor probe false, de spionaj în favoarea Germaniei. La protestele evreilor pământeni, studenții bucureșteni răspund cu devastarea magazinelor evreiești, fără intervenția Poliției Capitalei al cărei prefect Caton Lecca era și el antisemit și se ocupase în mod special de recrutarea studențimii în solda instituției pe care o conducea.


București, bulevardul Colței

Totul se petrecea sub guvernul liberal (culmea!) condus de Dimitrie A. Sturdza, un motiv întemeiat pentru Nicolae Filipescu de a lua poziție, prin gazeta pe care o conducea, împotriva acestei măsuri. Și acesta era doar începutul unei răfuieli cu respectivii guvernanți și cu numitul Caton Lecca, răfuială care va sfârși într-un incident pe strada Enei, în urma căruia un alt guvern liberal va cădea, pentru a face loc unuia conservator. Dar, toate la timpul lor!

După cum se observă, „rotativa guvernamentală” nu putea funcționa fără convulsii în care demagogia se amesteca des cu afirmarea marilor principii. Un asemenea personaj pitoresc nu putea lipsi de la reuniunile pe teme politice care se încingeau la vestitul restaurant „Capșa”. Aici, Nicu Filipescu, după cum ne informează Bacalbașa, „perora în grupul său ca un simplu «frondeur» politic și nu oferea niciodată sticle de șampanie”.

La polul opus se situa liberalul Anastase Stolojan, care, tot con formmărturiilor lui Bacalbașa, „aduna în jurul său pe reporterii ziarelor de toate culorile politice și ținea conferințe. De cele mai multe ori oferea și sticle de șampanie căci... era un mare iubitor al bunei mâncări și băuturi.” Filipescu nu avea însă nevoie de ziariști chemați în mod expres la masa lui. Firea sa impulsivă și instabilă, generatoare de scandaluri politice, putea atrage presa, avidă de senzațional, așa cum „siropul atrage viespile” (ca să-l citez pe au torul de romane polițiste de buzunar San Antonio).

Drumurile lui Filipescu la „Capșa” se vor fi intersectat destul de des cu ale gazetarului George Em. Lahovary, și el un cunoscut al localului, directorul ziarului „L’Indépendance Roumaine”, de nuanță liberală. În curând soarta îi va pune față în față într-o împrejurare nefastă care, pentru Lahovary, va însemna sfârșitul unei prodigioase cariere de jurnalist, iar pentru Filipescu începutul unei lungi agonii morale, încărcată de remușcări și regrete târzii.

Spada – supremul și fatalul argument

Profesionist și discipol fidel al armei albe, Nicolae Filipescu lua frecvent lecții de scrimă în particular, cu maestrul Guyon. Și pentru el, „onoarea era o poftă” (ca să-l cităm pe Gerald Vaughan-Hughes, scenaristul filmului „Dueliștii”, în regia lui Ridley Scott, ecranizarea unei povestiri de Joseph Conrad). Poftă pe care duelistul și-o potolea prin sângele vărsat pe teren, nu neapărat însoțită de dorința de a face moarte de om.

„A obține satisfacție”: justificarea elegantă a unei sălbatice și sanguinare pasiuni a violenței! Ocazia de a se afirma ca spadasin i s-a oferit lui Filipescu nu de puține ori, dar întâmplarea care a stârnit vâlvă și un val de revoltă, în lumea politică a Bucureștiului sfârșitului de secol, a fost duelul cu George Em. Lahovary, desfășurat în același an cu reacția antisemită a ministrului de război Berindei. Motivul ieșirii pe teren a celor doi ar fi fost, după amintirile lui Iancu Cerchez, un articol al lui Lahovary, în care acesta îi reproșa lui Filipescu faptul că „patima politică prea înfocată îl duce uneori la neconsecvență, că de exemplu Epoca a atacat cea dintâi pe fostul mitropolit [Ghenadie Petrescu] și apoi tot Epoca l-a apărat cu cea mai mare înverșunare.”

Acestei cauze neînsemnate i s-a mai adăugat un alt articol semnat de același Lahovary, intitulat L’Histoire d’une Fiction care dezvăluia manevrele ziaristului pentru a-l menține în postul de ministru al României la Paris pe fratele său, Alexandru Lahovary. Criticile aduse cu această ocazie conservatorului nostru, aspirant la această funcție, ar fi determinat provocarea la duel din partea lui Filipescu care i-a trimis lui Lahovary doi martori: pe Alexandru Săulescu și Victor Ionescu.

Întâlnirea a avut loc în sala Societății de Dare la Semn (de tir) de pe cheiul Dâmboviței (ulterior Teatrul de Operetă). Arma aleasă a fost spada. Martorii lui Lahovary au oferit explicații, propunând o împăcare, refuzată de martorii Filipescului. Duelul a început cu un schimb de lovituri precise de ambele părți. Filipescu nu avea de gând să-și ucidă adversarul. Dar rezistența lui Lahovary l-a determinat să-l împingă spre zid pe gazetar și, la o mișcare violentă imposibil de controlat, l-a străpuns în piept, omorându-l pe loc. Plângerile venite din partea familiei victimei au avut drept rezultat arestarea duelistului și condamnarea lui la șase luni de închisoare. Pentru a doua oară în viață, Filipescu făcea cunoștință cu Văcăreștii.

La ieșirea din temniță, se jură că nu se va mai bate decât cu pistolul... atât de tare trebuie să fi apăsat asupra conștiinței lui moartea lui Lahovary. Însă acest duel n-a fost primul și nici ultimul. Nicolae Filipescu a mai încrucișat spada (fiind ușor rănit la gură) cu Leon Ghica-Dumbrăveni, partizan al lui Take Ionescu, coleg de partid și rival al conului Nicu. Motivul? Acuzația de pungășie adusă numitului Ghica, în urma însușirii de către acesta a unui patronim ce nu-i aparținea, prin căsătoria cu bătrâna Catinca Balș, proprietara moșiei Bălșești-Dumbrăveni.


Cercul Militar

În sfârșit, un alt duel, de data aceasta cu pistolul, ar fi putut să-l coste viața pe Filipescu. Șerban Cantacuzino, alt partizan al lui Take Ionescu, i-a căutat nod în papură pe motiv că atacă bătrânele fără apărare (aluzie la duelul cu Leon Ghica). În întâlnirea care a avut loc pe terenul hipodromului de la Băneasa, Filipescu a tras în aer, în timp ce Cantacuzino s-a străduit cât putea de bine să-l nimerească, fără a reuși.

Mai târziu, Filipescu ar fi declarat că a auzit glonțul șuierându-i pe lângă ureche. În cercare de sinucidere superioară? Că u tare a ispășirii prin moarte? Sau doar respectarea, cu prețul vieții, a unei promisiuni făcute înaintea duelului unchiului lui Șerban, Ghiță Cantacuzino, că îi va cruța nepotul (precum personajul lui Dumas, contele de Monte-Cristo, iubitei sale Mercedes, înaintea duelului cu fiul acesteia, Albert de Morcerf)? Oricum ar sta lucrurile, nu se putea spune că Filipescu nu și-a înfruntat destinul cu onoare, gata să răspundă în orice clipă pentru păcatul său capital.

Amurgul unui luptător

Militant asiduu pentru drepturile românilor din Transilvania, Filipescu s-a folosit în anul 1899 de greșelile săvârșite de guvernul liberal condus de Dimitrie A. Sturdza, compromis de relațiile cu baronul Bánffy, prim-ministru al guvernului maghiar și inspiratorul legislației dure care lovea școlile românești din Ardeal. S-a numărat printre organizatorii unei manifestații stradale pe Calea Victoriei și Bulevardul Academiei, oprită de cavaleria scoasă în stradă de același prefect de poliție Caton Lecca.

Urmarea a fost o sângeroasă încăierare cu forțele de ordine, în strada Enei, provocând rapid căderea guvernului. Începutul de secol inaugura o nouă eră conservatoare, dar și debutul lui Filipescu în calitate de ministru, mai întâi la Domenii, apoi la Război, deși, în perioada cât a fost primar al Bucureștiului, cunoscut fiind și pentru atacurile aduse monarhiei în Epoca, declarase că „locul lui nu poate fi niciodată pe banca ministerială.”

Și totuși, în ciuda acestei scăpări demagogice nu și-a făcut de râs numele. Ca ministru de Război a patronat înființarea Cercului Militar, pe terasa căruia l-a înfruntat (din nou!) pe un alt prefect al Poliției Capitalei, Emil Petrescu, amenințându-l cu pălmuirea, a comandat material de război, echipament și armament, a construit cazărmi și a stabilit criterii precise pentru înaintarea în grad. Când mandatul i-a expirat, și-a regăsit vocația de „frondeur”, interpelând la Cameră pe cel care i-a succedat în funcție, generalul Gh. Manu, în legătură cu indiferența manifestată față de înzestrarea oștirii.

Tot ca ministru s-a remarcat și prin dineurile și recepțiile organizate la Cercul Militar și la propria reședință, unde invitații au savurat meniurile Casei „Capșa”. În sfârșit, duelul său verbal și ideologic cu Take Ionescu, cealaltă personalitate a Partidului Conservator, a luat sfârșit în anul 1916, când cei doi colegi de partid și adversari neîmpăcați și-au dat mâna, uniți de același crez: intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antantă, împotriva Puterilor Centrale.

Tot Filipescu, în ciuda suferinței fizice care avea să-l răpună în curând, animă, alături de Take Ionescu, o ultimă manifestație pentru a determina guvernul liberal al lui Ionel Brătianu să ia o hotărâre grabnică, îndemnându-i, de la balconul Clubului Conservator, pe soldații scoși în stradă de colonelul Boboc, comandantul garnizoanei Bucureștiului, să nu tragă în mulțime. Deși de regele Ferdinand îl lega o animozitate reciprocă (pe care C. Argetoianu o punea pe seama unei pasiuni comune pentru doamna Prezan, afirmând că „gelozia de pe terenul sentimental se transformase în ură pe cel politic”), Filipescu a știut să fie loial până la capăt regelui său.

Și, spre a întări eticheta pe care i-am pus-o, de „prizonier al onoarei”, trebuie spus că la Consiliul de Coroană de la Cotroceni, care avea să decidă intrarea României în război, deși bolnav, s-a târât cu ultimele puteri, pentru a-i spune regelui Ferdinand cuvintele memorabile: „Măria Ta, ori mori pe crestele Carpaților, ori te încununezi la Alba Iulia!” Nu a mai avut timp să-l vadă pe suveranul său încoronat ca rege al tuturor românilor, stingându-se din viață în același an 1916 – anul intrării României în război.

BIBLIOGRAFIE:

Victor Bilciurescu, București și bucureșteni de ieri și azi, Editura Universul, București 1945
Ion Bulei, Atunci când veacul se năștea, Editura Eminescu, București 1990 Ion Bulei, Arcul așteptării, Editura Eminescu, București 1981
Maria-Magdalena Ioniță, Casa și familia Capșa în România modernă 1852-1950, Editura Publimpres, București 2000
Emanoil Hagi-Mosco, București. Amintirile unui oraș, Editura Fundației Culturale Române, București 2000
Titu Maiorescu, Istoria contemporană a României, Editura Librăriei Socec & Co, București 1925
""