Nicolae Bălcescu, sufletul revoluţiei de la 1848



Nicolae Bălcescu s-a născut la Bucureşti, la 29 iunie 1819, într-o familie de boierasi, tatăl sau fiind pitarul Barbu Bălcescu, iar mama sa, serdăreasă Zinca Petreasca Bălcescu, ei trăgându-şi numele de la moşia lor din Bălceşti, judeţul Argeş. Nicolae a avut 2 fraţi – Costache şi Barbu – ambii implicaţi în revoluţia de la 1848, şi 2 surori, una pe nume Sevasta, iar alta soţia unui Gianolu. Prima i-a fost deosebit de ataşată şi avea să-l îngrijească în ultimul său an de viaţă -1852.

Educaţia şi-a început-o în familie, cu un dascăl grec, şi a continuat-o la Sf Sava, unde l-a avut că profesor pe Eliade Rădulescu. Din matricolele şcolii rezultă că în 1832 era  în clasă a V-a, iar în 1835-1836, la vârstă de 15 ani era în clasele complementare. Aici a studiat – istoria universală, aritmetica, algebra, geometria, trigonometria, filosofia formală, dreptul civil român şi limbile:franzoseasca, elinească şi latinească.” El ar fi vrut să-şi desăvârşească formaţia intelectuală la Paris, dar neputându-şi atinge visul, la 19 ani a intrat în armată că iuncăr (cadet). Însă curând şi-a dat seamă că acel regim nu i se potrivea, întrucât milităria – nu e carieră pentru oamenii de trampa sa – şi – nici slujbă miliţii, nici oamenii ce era  silit a-i vedea nu era de natură a-i mulţumi nici spiritul, nici inima.” Totuşi şi aici se remarcă prin faptul că a cerut domnului înfiinţarea unei şcoli pentru soldaţi, unde timp de 4 luni, Bălcescu i-a învăţat pe subofiţerii Regimentului nr 3, care se aflau în garnizoană la Bucureşti, precum şi pe un escadron de cavalerie   scrierea,   citirea, aritmetica şi geografia, deşi trebuie spus că ofiţerii erau foarte ignoranţi şi prea puţin interesaţi de noţiunile ce li se predau.

Luptător pentru idealurile politice ale României

Iniţierea în lupta politică şi-a făcut-o aderând la “Partida Naţională“ a lui Ion Câmpineanu, care a desrobit ţăranii de pe moşia sa şi a desfiinţat claca.În manifestul lui Câmpineanu din 1838 se vorbea de “fuziunea întregului popor românesc şi reunirea lui sub acelaşi sceptru” într-o patrie independentă. Un proiect de constituţie elaborat de Câmpineanu  cu ajutorul fostului ataşat al Consulatului francez din Bucureşti, Felix Colson, prevedea votul universal şi eliberarea clacasilor fără a li se da pământ. Programul lui Câmpineanu, care în chestiunea agrară, nu făcea decât să întărească moşia boierească, eliberând-o de orice servitute feudală, nu putea să-l satisfacă pe Bălcescu, care se lasă atras de societatea secretă organizată şi condusă de Mitita Filipescu în 1840. Profitând de războiul turco-egiptean, care agravase situaţia Imperiului Otoman şi trezise în toate popoarele creştine din Turcia europeană nădejdea eliberării, societatea s-a dezvoltat repede, atrăgând mai ales tineri din pătură mijlocie. Printre fruntaşii societăţii se numărau Filipescu şi Bălcescu, C Telegescu, Marin Serghiescu, D Macedonski, Eftimie Murgu şi profesorul francez J. A. Vaillant.

Conform lui Bălcescu, scopul societăţii era răsturnarea dominaţiei otomane şi suprimarea regimului regulamentar, desfiinţarea privilegiilor feudale şi instituirea unei republici democratice, în care cetăţenii să fie egali în faţă legii, iar clăcăşii eliberaţi şi stăpâni embaticari pe pământul aflat în stăpânirea lor. Dar Societatea a fost descoperită şi membrii ei arestaţi. Alexandru Ghica îi trimite pe cei 10 acuzaţi, la 1/13 februarie, în judecată Înaltului Divan, dar această trimitere se face mai mult din cauza insistenţelor consulilor străini – Viena şi Sankt Petersburg. Patru acuzaţi sunt condamnaţi la muncă silnică la ocnă, 5 la 8 ani închisoare la mânăstiri, iar Nicolae Bălcescu, minor, la 3 ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, apoi la Gorgani.

Organizaţia Frăţia

Eliberat după 2 ani, intră în “Societatea Literară“, unde se întâlneau viitorii conducatori ai Revoluţiei de la 1848:Tell, Bolliac, Ion Ghica, doi Goleşti, Eliad, Voinesu Ion, Laurian. Societatea era tolerată de guvern deoarece pretindea că se ocupă doar cu chestiuni inofensive de limbă, în realitate scopul ei fiind întărirea unităţii culturale. La adapostul acestei societăţi s-a constituit organizaţia secretă “Fraţia”, întemeietorii căreia – Ion Ghica, Bălcescu şi Tell – au jurat să-şi închine viaţa patriei şi să lupte pentru emanciparea şi împroprietarirea clacaşilor, în numele sentimentului de “Fraţie “, adică de solidaritate natională.

In cele din urma, in 1846, Nicolae Bălcescu a reusit sa plece la Paris, unde  s-a intalnit  cu Kogalniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica si Ion si Dimitrie Bratianu. Principala lui preocupare era sa stranga date despre o “poema istorica asupra lui Mihai Voda Viteazul”, prin care spera sa puna piatra de temelie a unitatii nationale. Pentru a-si completa documentarea, dar si pentru a cunoaste Italia, s-a dus la Roma, apoi la Neapole, unde s-a intalnit cu Vasile Alecsandri si Elena Negri, pe care i-a insotit la Palermo. Intors in Franta, participa la revolutia din februarie 1848, convins ca ea va schimba fata lumii. Cand revolutia a cuprins si Germania si Austro-Ungaria, tinerii aflati la Paris au hotarat ca e momentul de a declansa revolutia si in Principate.

Anul 1848

Ei se intalnesc la Bălcescu acasa la 8/20 martie 1848 si stabilesc principiile in numele carora avea sa se ridice poporul:libertatea individuala, a cuvantului si a presei, desfiintarea privilegiilor feudale, improprietarirea taranilor cu despagubirea proprietarilor, regim constitutional sub suzeranitatea Portii si abolirea Regulamentului Organic. Pe baza acestor principii, Bălcescu a redactat o proclamatiecare, aprobata la Bucureşti de membrii “Fratiei “, avea sa fie citita la Islaz.     

La Bucureşti, comitetul “Fratia” conta pe sprijinul maiorului Christian Tell, pe membrii influenti de la tara si din orase, precum si pe nemultumirea generala impotriva domniei lui Gheorghe Bibescu.

In acest sens, ajuns in tara impreuna cu Alexandru Golescu-Negru, Bălcescu se indreapta spre Caracal, pentru a-si asigura sprijinul lui Gheorghe Magheru, prefectul judetului Romanati, pe care insa nu-l gaseste acolo. A doua zi, se duce la Islaz pentru a se intalni cu maiorul Nicolae Plesoianu.Acesta ii va spune ca este gata, avand aceleasi sentimente si bucurandu-se de sprijinul soldatilor, dar ca mai intai trebuie anuntat si maiorul Christian Tell, lucru pe care care Bălcescu se grabeste sa-l faca, plecand la Giurgiu, unde se afla maiorul Tell. Aici ii comunica acestuia “hotararea de a face cat mai in graba o revolutie“, programul hotarat la Paris, precum si cele discutate cu Plesoianu.Planul de actiune propus era acesta:Tell sa porneasca cu batalionul de sub comanda sa spre Bucureşti, in timp ce Plesoianu urma sa se indrepte cu soldatii sai spre Craiova. A doua varianta a planului a fost ca Tell sa mearga la Plesoianu, sa preia comanda soldatilor de la Islaz sis a porneasca de acolo spre Craiova. Tell este de accord cu aceasta a doua varianta, luandu-si in plus si sarcina de a-l atrage in miscare si pe Magheru, care ii era prieten. Mai mult, el ii da sugestia lui Bălcescu ca la Bucureşti sa constituie baza organizatorica a revolutiei, in sensul unirii intr-o singura tabara a tuturor revolutionarilor.

Ajuns in Bucureşti, in intrevederile sale cu ceilalti revolutionari, Bălcescu militeaza pentru declansarea revolutiei in ziua de Pasti, adica 11 aprilie 1848, dar ion Bratianu se opune, cerand sa fie asteptat sprijinul francez. Astfel, se ia hotararea ca declansarea revolutiei sa fie amanata cu 2 luni.

Pentru Bălcescu, principala revendicare ce trebuia imediat rezolvata era cea agrara, insa intampina rezistenta in rezolvarea ei chiar din partea colegilor sai din Comitetul  revolutionar, care erau boieri liberali si stapani de mosii. Ei erau de acord cu Nicolae  Bălcescu in a recunoaste ca relatiile agrare regulamentare erau de tip feudal si ca taranimea dependenta se afla in o stare de dependenta, insa nu recunosteau taranilor un drept de coproprietate, afirmand ca mosia era proprietatea deplina a stapanului ei, dar recunoscand necesitatea de a se ceda satenilor o parte din aceasta prin despagubire.

Chiar si dupa declansarea revolutiei de la Islaz din iunie 1848 si abdicarea lui Bibescu, Balcesu continua sa se preocupe de aceasta problema, infiintand chiar o Comisie a Proprietatii.Insa presiunile externe si iminenta unei interventii militare straine duc in august 1848 la suspendarea dezbaterilor din Comisia proprietatii, iar mai apoi intrarea in capitala la 13 septembrie a ostilor otomane si apoi a celor tariste insemna lichidarea guvernului revolutionar si instaurarea unui regim de ocupatie.

Admitand, printr-un act public remis lui Soliman –Pasa, suspendarea institutiilor create prin revolutie, Locotenenta domneasca a sacrificat autonomia tarii, revolutia sociala si politica fiind astfel abandonata.

Ridicat impreuna cu ceilalti, Bălcescu e dus la Giurgiu unde se imbarca pe o ghimie.De la Orsova se duce la Sibiu, apoi la Belgrad, pentru ca in final, trecand prin Atena, sa ajunga la Constantinopol in martie 1849. 

In acest timp revolutia maghiara continua, iar Bălcescu spera ca aceasta revolutie a maghiarilor sa duca la o noua redesteptare a sentimentelor nationale si la repornirea revolutiei, in tarile romane. In acest sens, el isi propune sa realizeze o conciliere intre Kossuth si Avram Iancu, plecand la 14 aprilie 1849 din Constantinopol, inzestrat cu scrisorile de acreditare de la Ion Ghica pentru Kossuth si generalul Bem. Odata ajuns la fata locului, isi da seama ca maghiarii nu aveau de gand sa le faca nici o concesie romanilor, chiar in ciuda succeselor repetate ale lui Avram Iancu.

In iulie 1849, Kossuth ii oferea lui Iancu un post de general in armata sa, nefacand insa niciun fel de concesii natiunii romane. Singurul rezultat pe care Bălcescu l-a avut in tentativa sa de reconciliere, a fost neutralitatea lui Iancu in timpul luptelor armatei maghiare cu cele austro-ruse din august 1849.

Activitatea lui Bălcescu, după 1848

Dupa capitularea de la Siria din 15 august 1849, Bălcescu s-a intors la Avram Iancu care l-a tinut ascuns catva timp in o coliba de pe munte, pana cand, travestit, a putut, prin Pesta si Viena, sa se intoarca la Paris.

Ramane la Paris pana in 1852, cand, bolnav de tuberculoza fiind, pleaca la Constantinopol, iar de acolo la Galati, incercand sa patrunda in Tara Romaneasca pentru a-si vedea familia. I se refuza acccesul si, la sfatul medicilor, se stabileste in Italia, la Palermo, unde se va si stinge din viata la sfarsitul lui noiembrie 1852, la numai 33 de ani.

Principalele opera ale lui Nicolae Bălcescu

Pentru a ne putea face o impresie cat mai buna despre activitatea si despre ideile  revolutionare ale  lui Nicolae Bălcescu, nu este de ajuns sa tratam revolutia de la 1848, ci trebuie sa ne preocupam si de operele sale, macar de cele mai importante dintre ele.   

Avem astfel  “Puterea armata si arta militara de la intemeierea Principatului Valahiei pana acum“ din 1844, completata cu “Puterea armata in Moldova“, opere in care atribuie armatei un  rol important in cucerirea libertatii si independentei nationale. Idealul de armata permanenta, recrutata din o taranime libera, il gaseste la Mircea cel Batran si Stefan cel Mare, scopul lui fiind sa isi indemne poporul sa-si caute dreptatea singur, la fel cum au facut-o stramosii prin puterea armelor lor.

In 1846 scrie primul sau studiu de istorie sociala “Despre starea sociala a muncitorilor plugari“ in care cauta sa demonstreze ca stapanirea pamantului de boieri e o uzurpatie, iar pamantul trebuie inapoiat taranilor. Boierii si-au atins scopurile prin 3 mijloace:interesul, nevoia si sila:

            1.Interesul – marii proprietari, ca detinatori ai marilor dregatorii de stat, obtinusera de la domn scutirea de dari pentru locuitorii de pe mosiile lor. Din interesul de a dobandi scutiri de dajdii si aparare impotriva slujbasilor publici, multi tarani liberi s-au vandut impreuna cu mosia lor unui stapan puternic.

            2.Nevoia – razboiul i-a silit pe mosneni sa se indatoreze si cum nu s-au putut elibera la timp, proprietatile lor au cazut in mana creditorilor, care erau boierii si manastirile.

            3.Sila – cel mai eficace si mai general mijloc de spoliere a taranilor a fost sila:incalcarea si acapararea brutala a proprietatii mosneanului, procesele nedrepte in care boierii erau si parti si judecatori, falsificarea actelor si furtul documentelor autentice.

Aceste idei sunt reluate si in 1850 in “Question economique“, in care este analizata situatia claselor noastre sociale si regimul politic si economic al Regulamentelor  Organice si in care sunt formulate reformele de care depindea ridicarea clasei taranesti.

Tot in 1850, in “Mersul revolutiei in istoria romanilor“ e afirmata ideea ca revolutia e dreptul legitim al tuturor popoarelor asuprite.

Trebuie amintita principala opera a lui Bălcescu, scrisa intre 1846 si 1852 si ramasa neterminata:”Istoria romanilor supt Mihai Voda Viteazul“, opera in care le sunt evocate urmasilor degenerati faptele marelui domn. Mihai devine “un erou de epopee “, “poate cel dintai razboinic din Europa “, care, inainte de Gustav Adolf si Turenne, a inteles tainele strategiei moderne. De fapt, Bălcescu proiecta in trecut preocuparile si idealurile timpului sau, asternand pe “trupul vanjos al vechiului voievod “ toate atributele omului de stat din preajma revolutiei de la 1848.

Ca o concluzie, putem spune ca Nicolae Bălcescu a fost unul dintre marii revolutionari de la 1848 si un aparator fervent al idealurilor si nazuintelor nationale, in slujba carora si-a pus viata, din frageda tinerete si pana la moartea sa prematura din 1852.

 

Bibliografie:

Otetea, Andrei-Nicolae Bălcescu, Bucureşti, Editura Didactica si Pedagogica, 1967

Panaitescu, Petre P.-Contributii la o bibliografie a lui Nicolae Bălcescu, Bucureşti, Tipografia “Convorbiri literare”, 1923

Georgescu-Buzau, Gheorghe-Activitatea lui Nicolae Bălcescu pentru pregatirea revolutiei de la 1848, in “Revista de istorie “, IX, nr1, 1956, p45-57

Stan, Apostol –Nicolae Bălcescu si problema agrara, in “Studii si articole de istorie”, vol XIV, Bucureşti, 1969

""