Autor 7490 vizualizări


Personalitate controversată, amestec de serafic şi de teluric, teolog şi om politic, poet şi publicist, Nichifor Crainic este un caz pe cît de complex, pe atît de reprezentativ pentru o întreagă categorie de cărturari români ieşiţi din orizontul satului tradiţional. Ei rămîn fundamental “ţărani”, “oameni ai pămîntului”, respectuoşi faţă de tradiţie, temeinici în gîndire şi în faptă, nu lipsiţi de mîndria de a fi depăşit pe cont propriu anonimatul istoric al speţei, oarecum “neşlefuiţi” comportamental, de o vitalitate uneori exacerbată, sur­prinzători atît în patimi cît şi în virtuţi. În această bună primitivitate se întîmplă să zacă mari resurse creatoare, apte de a se desăvîrşi prin instrucţie şi de a trece în opere culturale de o firească originalitate, în care tradiţia se primeneşte fără extravaganţă, în chip realist şi organic. Un Ion Creangă, un Nichifor Crainic, un Marin Preda au încarnat în măsura cea mai înaltă acest “model” intelectual şi creator în cultura românească.

Nichifor Crainic a fost, fără îndoială, un ins paradoxal şi pe seama lui se colportează destule poveşti picante, mai mult sau mai puţin adevărate – în speţă, eflorescenţe ale bîrfei balcanice, de care la noi nu scapă decît sfinţii. Or, hotărît lucru, Nichifor Crainic n-a fost tocmai un sfînt…

Omul avea conştiinţa nedesăvîrşirilor sale (cîţi o mai au astăzi?) şi, la terminarea studiilor teologice, a refuzat să se preoţească. A devenit, însă, unul dintre marii profesori de teologie ortodoxă ai vremii, iar un Dumitru Stăniloae era îndreptăţit să scrie despre el (Gândirea, an XIX, nr. 4, apr. 1940):“Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt şi ocolit al specialiştilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelec­tuale. Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu cîteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrşind “o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox”.

Scriitor prolific şi foarte stăpîn pe mijloacele sale, profesor universitar la Chişinău (1926-1931) şi Bucureşti (1932-1944), director al revistei Gândirea (1926-1944) şi al ziarului Calendarul (1932-1933), ministru în guvernele Gigurtu şi Antonescu (1940 şi 1941), laureat al Premiului Naţional de Poezie (1930), Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (1940) şi membru titular al Academiei Române (1941), primenitor al învăţămîntului teologic românesc şi mentor al “ortodoxismului” cultural, teoretician al “statului etnocratic”, dar şi al “patriei ecumenice” ortodoxe (probabil cel mai ambiţios plan modern de reorganizare supranaţională a lumii răsăritene, despre care conferenţiase la Sofia, în 1941, primind de la Regele Boris “Ordinul Sfîntului Alexandru cu cordon roşu”), Nichifor Crainic a fost, dincolo de avatarurile receptării sale publice, una dintre personalităţile cele mai împlinite ale epocii interbelice, animat de o vie conştiinţă misionară, pe linia deschisă de Heliade, Kogălniceanu şi Bălcescu, continuată de Hasdeu, Eminescu sau Iorga şi ajungînd, mai aproape de noi, pînă la Eliade, Noica sau Ţuţea.

Numele pe care şi l-a impus încă din anii primului război mondial şi sub care îl cunoaşte posteritatea, acela de Nichifor Crainic, este de fapt un splendid pseudonim, nu doar prin rezonanţa sa tradiţional-românească şi ortodox-răsăriteană, ci mai cu seamă prin semnificaţiile pe care le poartă neostentativ (gr. nike-phoros, “purtător-de-victorie” şi crainic, “vestitor”, derivat probabil din crai, vocabulă de nobleţe arhaică, dar şi de încărcătură religioasă, evocîndu-i pe “regii magi” – “craii de la Răsărit”):“cel ce aduce vestea izbînzii”.

Adevăratul său nume era Ion Dobre;se născuse la Bulbucata (Vlaşca), pe malurile Neajlovului, la 22 decembrie 1889, într-o familie destul de umilă. După copilăria petrecută pe{esurile natale (aşa îşi va intitula primul volum de versuri, apărut în 1916), va pleca la Bucureşti, ca elev bursier al Seminarului Central;de pe acum, mai exact din 1907, îşi începe activitatea publicistică, în periodice ortodoxe şi sămănătoriste (mai tîrziu, căutînd să definească sensul “gândirismului”, scria:“Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pămîntului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii sale. Peste pămîntul românesc, pe care din Sămănătorul am învăţat să-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe”). Între 1912 şi 1916 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. În anii războiului de întregire (1916-1918) va fi redactor permanent la Neamul românesc al lui N. Iorga, pe atunci mare cruciat al românismului integral (“România a Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor”). Marele istoric cu aură de apostol pare să fi fost principalul far al tinereţii lui Crainic şi omul pe care acesta l-a respectat cel mai mult de-a lungul vieţii lui, chiar şi atunci cînd era evident că poziţiile lor spirituale şi ideologice ajunseseră tot mai divergente (cam de prin 1930). După război (1920-1921), îşi va desăvîrşi studiile la Viena, unde va avea, ca şi Eminescu odinioară, o rodnică întîlnire cu cultura şi literatura germană (erau anii de glorie ai expresionismului), fără a sacrifica nimic din orientarea sa ortodoxă (o altă confirmare a observaţiei lui Blaga cum că influenţa germană, spre deosebire de cea franceză, “catalizează” fără a confisca). A fost o conştiinţă mai europeană decît cred unii, iar formula pe care a colportat-o (într-un aspru rechizitoriu al rasismului nazist, “Rasă şi religiune”) – “Pacea Europei înseamnă:pămînt naţional şi cer comun” – rămîne singura definiţie valabilă a unei Europe creştine.

Încă din 1921 îşi începe colaborarea la Gândirea, pe atunci în faza ei clujeană, cu Cezar Petrescu la conducere. Desfăşoară o vreme, în paralel cu gazetăria, activitate de consilier cultural şi editor, iar în 1926 va fi numit secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor (sub ministeriatul lui Vasile Goldiş). A ţinut o vreme pagina religioasă duminicală a ziarului Cuvântul (căruia mai tîrziu îi va da faimă Nae Ionescu) şi a fost colaborator apropiat al lui Pamfil{eicaru (de care se va îndepărta nu după multă vreme, numindu-l depreciativ “Ziarilă”) la un alt faimos ziar de dreapta:Curentul. Din 1926, cînd Cezar Petrescu abandonează Gândirea (deşi numele îi va figura pe copertă pînă în 1928), conducerea ei este preluată de Crainic, care-i va imprima destul de repede direcţia ortodoxistă (ceea ce nu va împiedica gruparea în jurul revistei a unei elite literare şi culturale, altminteri greu reductibile la acelaşi numitor:Ion Barbu, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Dan Botta, Al. Busuioceanu, Mateiu I. Caragiale, Oscar Walter Cisek, Aron Co­truş, Radu Gyr, N. I. Herescu, Gib. Mihăescu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Ioan Pe­tro­vici, Ion Pillat, Adrian Maniu, V. I. Popa, Dragoş Protopopescu, Ion Marin Sadoveanu, Dumitru Stăniloae, Paul Sterian, Francisc{irato, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Sandu Tudor, Tudor Vianu, Pan M. Vizirescu, Vasile Voiculescu, G. M. Zamfirescu şi mulţi alţii, dintre care unii, ce-i drept, numai temporar, ca Tudor Arghezi, George Căli­nes­cu, {erban Cioculescu, Petre Pandrea, Mircea Eliade, Emil Cioran etc.). Tot în 1926 îşi în­cepe ilustra carieră universitară.

Anul 1930 deschide deceniul cel mai bogat al scrisului său. În aceşti ani apar (sau sînt elaborate), printre altele, Ţara de peste veac (versuri – 1931), Cursul de teologie mistică (1935-1936), Puncte cardinale în haos (1936), Ortodoxie şi etnocraţie (1937), Nostalgia paradisului (1940). La capătul acestui deceniu de efervescenţă creatoare şi misionară, devine (la propunerea filosofului Ion Petrovici) membru titular al Academiei Române, pe locul rămas vacant prin dispariţia prematură a lui Octavian Goga, pe care-l va elogia în discursul de recepţie (22 mai 1941;îi răspunde Lucian Blaga, vechi prieten şi colaborator, de care se va despărţi totuşi în anii următori, mai mult din motive contextuale decît strict personale). Din scrisul lui Crainic se încheagă treptat atît o concepţie generală asupra culturii (culminînd în Nostalgia paradisului, fără îndoială cea mai densă şi mai bine articulată dintre cărţile sale), cît şi o adevărată doctrină politică de dreapta, “naţionalismul constructiv” (sintagmă de mare succes în epocă), concentrată în Programul statului etnocratic (publicat iniţial în revista Sfarmă-Piatră, apoi inclus, ca anexă, şi în volumul de eseuri Ortodoxie şi etnocraţie), ambele altoite pe trunchiul Ortodoxiei, cu un dar deosebit de a realiza osmoza între valorile tradiţiei şi problemele actualităţii, pe de o parte, între valorile naţionale şi cele universale, pe de alta (principiul fundamental fiind:

“Ceea ce e divin nu e nici vechi, nici modern, ci actual. Cînd zic că revelaţia e modernă, adică actuală, nu înţeleg că ea se modifică după spiritul timpului, ci că ea modifică noile generaţii în sensul idealului creştin, adică ea modifică spiritul timpului, acordîndu-l cu spiritul lui Hristos”.

În ciuda tonului partizan şi uşor exaltat, un Pan M. Vizirescu avea dreptate să scrie:“Sistemul d-lui N. Crainic a cuprins de la început toate resorturile vieţii naţionale, punîndu-ne în faţă viziunea totalitară ştotalizatoareţ a realităţii româneşti. E o doctrină care nu lasă nimic nerezolvat…”(“N. Crainic, creatorul gîndirii noastre”, în Sfarmă-Piatră, 16 iunie 1938). Iar Blaga (pe urmele lui D. Stăniloae, citat mai sus) afirma categoric, chiar în forul academic (v. “Răspunsul” integral în Academia Română, Discursuri de recepţiune, LXXIX, Monitorul Oficial, 1941, sau în Gândirea, iunie 1941):“Invazia teologică în cultura română postbelică şde după primul război mondial – n.n., înţeleg penetraţia ei masivă şi profundă, va rămîne pentru totdeauna legată de numele lui Nichifor Crainic. Teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti de astăzi datorită precumpănitor activităţii sale literare. Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămîne fără pereche în analele vieţii noastre culturale. Este aici şi o patetică activitate de animator, dar este aici şi o operă de gînditor ortodox”.

După 1940 – 1941, apele se vor tulbura;amestecat în politica vremii, în divergenţă cu mai toată lumea (dar mai ales cu umbra lui Nae Ionescu şi cu legionarii, de care cîndva fusese destul de apropiat), duce o viaţă agitată, scrie mult mai puţin, vînează onoruri cu un orgoliu cam exacerbat, care transpare mai tîrziu din memoriile sale, şi sfîrşeşte prin a fi hăituit de comunişti, de care se ascunde prin mai multe sate transilvănene, vreme de trei ani (1944-1947). Ajuns pe mîinile acestora, intră în perioada cea mai cumplită a vieţii sale, la polul opus al gloriei pe care o cunoscuse din plin;sînt ani lungi de suferinţă, de umilinţe şi compromisuri. El, care-l judecase aspru odinioară pe “bătrînul Miron Costin”, socotind că omul nu este “sub vremi”, ci că, dimpotrivă, “voinţa omului bărbat este capabilă să frîngă grumazul monstrului”, a trebuit să experimenteze pe propria-i piele (şi conştiinţă) limitele umanului…

Este deţinut vreme de 15 ani (la Văcăreşti şi la Aiud), fără sentinţă judecătorească, fiind eliberat în primăvara lui 1962 – abia o umbră a cărturarului şi luptătorului de altădată. Acceptă compromisul de a deveni redactor la Glasul Patriei (publicaţie editată sub vegherea Securităţii pentru rom#nii din exil) de unde se va pensiona în 1968 (an în care tînărul Nicolae Manolescu îl introduce curajos, cu cinci poezii şi o notă bio-bibliografică, în volumul întîi din Poezia română modernă). Îşi definitivează Memoriile şi alte manuscrise, visează să se reimpună măcar ca poet (aşa s-a născut antologia conjuncturală pe care un Nedic Lemnaru a înţeles să o publice ca atare în 1990), dar a murit marginalizat, la 20 august 1972, încondeiat de comunişti ca unul dintre cei mai “reacţionari” gînditori din România “burghezo-moşierească” (numai Codreanu, Nae Io­nescu şi Horia Sima au mai fost prezentaţi în culori atît de sumbre). Pentru el va fi fost poate marea eliberare, “dezmărginirea” a cărei grandioasă viziune lirică o avusese cîndva:“Şi de pe vîrf de munte mă voi sui pe-un nor;/ Zi grea, cutremurată va fi – o zi de-adio – / Cînd inima-mi de tine făşii voi dezlipi-o, / Amară frumuseţe, pămînt rătăcitor”… Pe urma sa rămînea, în aşteptarea unor vremuri mai bune, dincolo de contradicţiile omului şi de calomniile epocii, o operă teologică, literară şi publicistică de un considerabil interes.

Prăbuşirea regimului comunist (petrecută chiar în ziua cînd se împlineau o sută de ani de la naşterea lui Crainic!) a creat contextul revenirii sale treptate în circuitul public românesc. În 1990, la Editura Roza Vînturilor, a apărut ediţia de poezii (în două volume) “îngrijită” de Nedic Lemnaru, incluzînd (deşi mult deformate) şi versurile “create mental” în temniţa Aiudului, care fac din autorul lor, alături de Radu Gyr (1905-1975), cel mai de seamă poet al închisorilor comuniste din România. În 1991 i s-a publicat şi prima parte a Memoriilor (Zile albe, zile negre), la Casa Editorială “Gândirea”, de către acelaşi N. Lemnaru. Această primă parte dă seama de răstimpul dintre 1889 şi 1944, fiind redactată iniţial pe vremea pribegiilor postbelice. Partea a doua (încheiată spre sfîrşitul anilor ’60), îngrijită şi prefaţată de Alexandru Condeescu şi apărută (1996) la Editura Muzeului Literaturii Române (“Orfeu”), acoperă perioada 1944-1962 (textul propriu-zis – Pribeag în ţara mea. Memorii din închisoare – este urmat de Memoriu. Răspuns la actul meu de acuzare, document recuperat din arhivele Securităţii în 1993). Dincolo de accesele de megalomanie şi de unele jenante “piruete” ideologice (semne ale unei senectuţi chinuite), Crainic se înscrie, prin arta evocării, în galeria celor mai străluciţi autori de proză memorialistică din literatura română a secolului XX (L. Blaga, M. Eliade, N. Steinhardt, M. Preda etc.).

În anii din urmă, i s-au editat ori reeditat numeroase volume:Cursul de teologie mistică(1993, sub titlul editorialSfinţenia – împlinirea umanului), Nostalgia paradisului(1994), Puncte cardinale în haos(1996 şi 1998), Ortodoxie şi etnocraţie(1997), Îara de peste veac. Poezii antume:1916-1944 (1997), Dostoievski şi creştinismul rus (1998), Spiritualitatea poeziei româneşti (1998). Se lasă aşteptat în continuare, dintre lucrările mai importante, Cursul de mistică germană.

E regretabil că personalitatea lui Crainic, în care lumina covîrşeşte totuşi umbrele de care n-a fost lipsită, întîrzie, în ciuda valului de (re)editări şi a discretei sale reconfirmări ca membru titular al Academiei Române (22 noiembrie 1994), să fie tratată aşa cum s-ar cuveni într-un peisaj cultural cu pretenţii de normalitate. Acum, la peste 30 de ani de la moartea sa, ar fi poate vremea să se iasă din cele două fundături simetrice ale abordării sale actuale:cea pios-ditirambică (din unele restrînse cercuri ortodoxizante) şi cea impios-anecdotică (slujind unor tendinţe de frondă antitradiţională). Avem multe de învăţat de la alţii, dar nimic nu ne îndreptăţeşte să refuzăm de a învăţa cîte ceva şi din propria noastră zestre culturală, pe care de multe ori n-am făcut nici un efort onest de a o cerceta şi înţelege, mulţumindu-ne să perpetuăm “verdictele” ideologice ale unei jumătăţi de veac de înstrăinare de noi înşine. Rămînem datori trecutului, chiar dacă n-am avea de învăţat din el, vorba lui Noica, decît dezvăţul…

rostonline.org

sursa:istoriiregasite.wordpress.com