⬆
Moș Ene de la Dachau: „Mureau oamenii, dar îi înlocuiau cu alţii”
- Gheorghe Ene are 91 de ani. Locuieşte în satul Petreşti, comuna Coşeşti, Argeş, într-o cameră căreia cu prea multă îngăduinţă poţi să-i spui casă. Un scaun, o masă, un dulap, soba şi un pat tare. E scund şi, dacă-ntinde mâna, ajunge la tavan. Dar pe el nu-l apasă pereţii. E mulţumit că e sănătos şi că-l ţin picioarele:dă la păsări şi la animale dimineaţa şi seara, mai merge şi la coasă, îngrijeşte de grădină. Aşa fac oamenii în putere la ţară, iar el e puternic.Gheorghe Ene a făcut războiul în Vest şi a ajuns până în Bavaria. Mai precis, la Dachau. În lagăr. Prizonier. Mai trecuse prin câteva lagăre înainte, dar acolo i-a fost cel mai greu. A văzut camere de gazare şi şi-a văzut camarazii cum intră pe uşile lor şi nu se mai întorc. A văzut cum ard trupurile oamenilor în crematorii. A văzut moartea. Faţă în faţă. Şi-a făcut cruce şi-a mers mai departe. A avut puterea asta de a merge mai departe. E un luptător.Gheorghe Ene e un povestaş. Un cronicar rece al propriilor tragedii. Fără patimă, aproape fără vreun fel de emoţie, sobru şi cu o precizie brutală. Toate au trecut. Aşa a fost să fie. E aici un soi de fatalism confortabil, chiar mântuitor, dar foarte, foarte lucid. E, poate, unicul mod prin care poţi merge mai departe. Iar Gheorghe Ene poate să iasă în curtea casei sale, poate să privească toate dealurile şi toate casele astea care curg pe Râul Doamnei, poate să-şi aşeze pălăria pe cap, să stea rezemat în cazma sau cu mâinile în şolduri şi să se lase copleşit de frumuseţea verde a copacilor. E un învingător.a consemnat Laurenţiu Ungureanu
- Armata am făcut-o la Piteşti. Din sat, trebuia să ne încorporăm eu şi un coleg. Am cerut să ne dea la Piteşti la armată. Să fie aproape de casă, să mai vină pe la noi. Cum să spun, când m-a luat militar, tata-mare s-a dus c-un curcan la major acolo, să nu mă arunce prin Craiova. L-a convins. Era primăvară. ’44. Acolo, mi-a dat uniformă:opinci de cauciuc, în creţuri, cu nojiţe, nişte opinci aşa de mari erau! Tata-mare s-a dus iar la major:„Domn’e, daţi-i nişte opinci mai mici, că băiatul e mic la picior“. „Alege, taică, de-acolo, din grămadă, care-ţi place“. A luat două, dar nu le-a mai potrivit:una era cu creţuri mici, alta n-avea nojiţă. Mi-a mai dat mănunchiere, de înfăşurat pe picior, ca să ţină pulpa. Erau de la alţi soldaţi. Mi-a dat şi haine, tot de la alţi soldaţi. Erau mici de mine, unele erau pline de sânge, altele – găurite de cartuşe. Unii se mai speriau când vedeau hainele şi nu voiau să le poarte, dar n-aveau încotro. Alea erau. Am făcut o lună şi jumate armata în opinci. După o lună jumate, ne-a dat bocanci. Eu eram al doilea din coadă, cum se zice. Alţii erau înalţi, în faţă. Eu, tre’ să spun, eram mai ager oleacă, mai iute. Am avut un sergent din Bucureşti. Activ de tot! Om sever. Era legionar. Spunea:„Bă, dacă faceţi ce vă spun eu, o să vă fie bine“. Dar, după trei luni, n-am mai putut să stăm în cazarmă la Piteşti, că erau bombardamente. Ne-am mutat la Smeura, aproape de Piteşti. Acolo m-a instruit sergentul ăsta bine. Pâine, tot ce se-aduce pentru companie, mă trimitea pe mine să iau. Când s-a făcut o grupă de antiaeriană, din soldaţii fruntaşi, m-a pus ochitor-trăgător. N-am apucat să mai facem tragere, că ne-a trimis pe front.
- Nu e nicio scenografie aici. Chiar aşa arată camera în care locuieşte Gheorghe Ene. Iarna e mai greu, dar a trecut
- *Mama mea era o femeie şistavă. Paula o chema. Pe timpul războiului din ’16 s-a refugiat. A plecat cu alte fete din sat, de teamă c-o să-şi bată nemţii joc de ea. S-a dus, iar pe drum a răcit. A făcut operaţie la Piteşti. Doctorul Nelecu i-a făcut operaţie, dar a rămas fără auz. Tata n-a mai stat cu ea. Dar cu mama, dacă vorbeai faţă în faţă, nu te mai săturai de vorbă, că ştia pe buze. Mama m-a dat la şcoală la Petreşti (n.r. – Argeş). Cinci clase, cum era atunci. Eram la învăţătorul Eugen Protopopescu. Au mai rămas, din aceeaşi clasă, un băiat din Coşeşti şi încă unul de aici, din Drăgoieni, mai mare decât mine. Restul au murit. Eu stăteam în banca din fund, a doua. La şcoală eram oleacă mai vioi. Mă mai pedepsea învăţătorul Protopopescu, mă trimitea să tai nuiele, 4-5 nuiele, i le dădeam şi-apoi îmi zicea:„Ţine palma“. Îmi dădea câteva nuiele zdravene la palmă. E adevărat, şi mie îmi plăceau năzdrăvăniile. Cel mai mult îmi plăcea să inventez. Jos, la sora mea, era un butic care vindea praf de puşcă. Un căpăcel era ieftin. Am găsit o ţeavă, i-am făcut eu pat, am legat cu tavă de tinighea, am prins-o în cuişoare şi băgam praf de puşcă, hârtie, băteam bine-bine, puneam pietre şi mă duceam în pădure. Ţinteam fagii. Câteodată intrau pietrele în coaja fagului. Cu asta mă ocupam.*Când ne-au spus să mergem pe front, nu ştiam nimic de război. Ne mai spuneau din armată:„Să fiţi cu mâna pe armă şi cu deştiu’ pe trăgaci şi când vă duceţi la WC!“. Înainte, ne dăduseră o armă şi ne-am dus să facem şi noi tragere. Eu nu puteam să-nchid ochiul stâng, ca să ochesc. Îl închideam pe dreptul. Mi se părea mie că pot să trag mai bine pe partea aia. „N-ai voie!“, „Dar nu pot!“, „Legaţi-l la ochi!“ Am tras aşa, dar nici în panou n-am nimerit. Comandantul, supărat, a luat arma să-mi arate. A tras şi el, dar de unde?, nici el n-a nimerit panoul. Era arma decalibrată, ca să vedeţi şi voi. M-ar fi trimis aşa pe front. Mi-a dat altă armă, mitralieră, nouă kilograme şi jumătate, aveam ajutorul meu care căra încărcătorul şi o ţeavă de schimb. Calibru de 7, 62.Ne-a trimis pe front în Ardeal. Acuma, ruşii erau cu noi. Pe noi ne-a dus să luptăm contra nemţilor şi-a ungurilor. Când s-a schimbat partidul ăsta al lor, la conducere, acolo, au zis că ne-aliem cu ruşii. Ei, ce se gândeau? Să ia Ardealul înapoi şi să dea Basarabia la ruşi. Auzeam şi noi. Eu, oricum, eram contra nemţilor, îi priveam, ca să spun aşa, cu ură. *Când eram copii, pe văile astea alergam. Mai jucam şi şotron, mijita (n.r. – de-a v-aţi ascunselea). La târlie (n.r. – sanie) ne plăcea cel mai mult. Şi vara ne duceam la râu. Eram copii, dar aveam curaj, eram curioşi şi făceam tot felul de prostii. Ţin minte când s-a întors fratele unui băiat din sat în permisie, cu arma după el, să meargă la o nuntă. A plecat şi a lăsat arma acasă, fără cartuşe. Un frate de-al lui mai mic a găsit nu-ştiu-un un cartuş unguresc, dar de calibru mai mare. Îi spune altuia, aşa, în joacă:„Bă, te-mpuşc!“. Nu ştiu cum s-a întâmplat, că a luat foc. I-a trecut glonţul prin gât. Aoleu, ce-a păţit bietul soldat.Era strict. Eu am făcut doi ani premilitară la Dărmăneşti. În fiecare duminică, de la 8:00 la 13:00. Cam când era slujba la biserică. La 14:00 ajungeam acasă. Dacă nu te duceai, te amenda, nu te lăsa. Erai ca şi-n armată la premilitară. Făceam târâş, aveam arme de lemn, făceam instrucţie cu ele, ni se povestea de război. Era acolo un comandant rezervist din Jupâneşti. Am avut şi legionari acolo. Aveam unul, fecior de popă, stătea în Bucureşti, dar neamurile lui erau aici. A murit. Ăsta era legionar mare la Bucureşti. Bărbulescu Nicolae. Apoi, ne-a luat în armată.*Ne-a băgat pe linia întâi. La Oarba de Mureş (n.r. – în toamna anului 1944, la Oarba de Mureş, a avut loc una dintre cele mai mari crime împotriva românilor în cel de-Al Doilea Război Mondial:11.000 de ostaşi români au fost sacrificaţi de mareşalul sovietic Rodion Malinovski, care i-a trimis la moarte sigură în bătălia cu armata germană). Acolo au fost lupte grele. De la Oarba de Mureş, am trecut Tisa. Iar lupte grele. Grele lupte. Ştiţi cum ne secera? Ca pe ciuperci, aşa era. Dar, când e să scapi cu viaţă, scapi. De mine nu s-a atins un glonţ. Barem să-mi zgârie pielea. Eu, fiind trăgător la puşca mitralieră, unde era mai rău terenul, acolo trebuia să stau. Trebuia să stau şi să trag până înaintează infanteria. Când veneau din urmă, trebuia să înaintez iar eu. Aşa mergea. Aveam un băiat, prieten bun cu mine. Şapte fraţi erau ei. Era băiat sărac rău. Când ne-aduceau mâncare, împărţeam cu el. Pe el l-a lovit la Mureş când ne-a dat înapoi nemţii prima oară. Când ne-au respins şi am fugit înapoi, l-a prins din spate. I-am spus:„Vasile, stai pe loc, că vin la tine. Nu te mişca!“. El, de spaimă, s-a mai ridicat o dată. Vrrum!, o rafală de la nemţi l-a lovit direct în spate. M-am dus la el atunci, să-l iau. După mine n-au mai tras. Îi ieşeau aburi din gură. „Măi, Vasile, de ce nu m-ai ascultat?“, îl certam. Dar el era mort. S-a dus şi prietenul ăsta. Mureau oamenii, dar îi înlocuiau cu alţii. Parcă am fost un om de fier, că nu s-a atins de mine un cartuş. Pe băiatul ăsta din Coşeşti l-a rănit pe front. Eu l-am dus la primul post de ajutor, l-am cărat cu o pătură. I-am zis:„Ioane, când te duci în ţară, eu nu ştiu dacă mai viu, mergi la mine acasă şi spune-le că-i iubesc“. După ce l-am dus, am rămas în urmă pe poziţie. Frontul înaintase mult. M-am dus şi-am nimerit într-o şleahtă de ruşi. Acolo, erau la chef, la băutură. M-am apropiat de ei. Aveau o sticlă de votcă şi, când o punea la gură, n-o lăsau până când nu-i opreau alţii, că vor şi ei. Ce să fac eu să scap de ăştia? „Bă, mă, duc să-mi fac nevoile!“, am strigat la ei. Mi-au dat un şut în cur de m-au azvârlit cu tot cu armă. Dar am scăpat de ei. La băutură, e jale cu ruşii. Şi beau, nene, nu se-ncurcă!
- În viaţa civilă, Ene Gheorghe e olar. În Regimentul V Dorobanţi, era puşcaş
- *Tata-mare avea pământ mult. Lenuţa, nevastă-mea, n-avea decât locul de casă. Vorba aia, se duceau copiii şi-şi făceau nevoile după casă. N-aveau nici unde să-şi pună un WC. Ea era mai mare ca mine cu doi ani. Era de meserie olar. Tata-mare zice:„Dacă-ţi dă 10.000 de lei, o iau în casă. Şi pământul pe care-l are!“. Avea şi ea două petecuţe, acolo:o grădină pe deal şi un loc pe luncă. Soacră-mea zice:„Le dăm şi pe-alea!“. Din vară până-n iarnă, au muncit de-au făcut toţi banii. I-au dat lu’ tata-mare. Ea era curăţică, să ştiţi. Avea şi ea un frate la Piteşti, în unitate. Nu se mai ştie nimic de el. S-a dus şi el pe front şi dus a fost. Parcă l-a înghiţit pământul.*Şi-am venit aşa, cu frontul înainte, am intrat în Ungaria – lupte iar. Ruşii băteau cu „pungi“. Încercuiau. Lăsau faţa şi înaintau cu flancurile. Şi făceau o „pungă“. Îi prindeau pe nemţi ca-n cleşte. Ruşii aveau şi tactică, şi dotare. Aveau o armă, katiuşa. Nemţii aveau „măgarul lui Hitler“ (n.r. – lansatorul de rachete Nebelwerfer, numit astfel din cauza zgomotului pe care-l făcea). Katiuşele au tras şi lângă mine:era o maşină care stătea numai trei minute pe loc, că o descopereau. Ridica panoul ăla în sus şi proiectilele mergeau pe o şină. 7-8-10 proiectile. La fiecare divizie, ruşii aveau câte-o katiuşă. Noi mergeam cu ruşii, dar, unde era mai rău, ne băgau pe noi în faţă. Am mers tot înainte, până am intrat în Cehoslovacia. Am mers pe jos. Din Piteşti până în Cehoslovacia, pe jos am mers. Tot drumul. Cu frontul. Am intrat 10 kilometri în Cehoslovacia. Acolo m-a luat pe mine prizonier. Era noiembrie. Cum se întâmplase?La un moment dat, s-au schimbat toţi comandanţii. Păi, de frică, păi, c-au fost răniţi, nu ştiu. Au venit alţii noi. Se apropia timpul friguros, trecuse vremea. Când m-a luat prizonier era deja noiembrie. Nu venise zăpada. Aveam în faţă o linie de unguri şi alta de nemţi, în spate. Comandantul ăsta nou zice:„Băieţi, mergeţi înainte pân-oi zice eu «Ho!»“. Şi-aşa am făcut. Am mers înainte. Când a zis „Ho!“, n-am apucat să dăm un rând de lopeţi pentru amplasament, când încărcătorul meu zice:„Nene, suntem încercuiţi!“ „Cum, mă?“ Zice:„Ia ridică-te şi te uită“. Păi, acu’ veneau cinci unguri:trei cu mâinile sus şi doi cu pistoalele. În spatele lor – nemţi. „Bă, da’ de ce nu se dau ăştia la noi, mă?“. Am deschis foc, dar n-am tras direct în ei. Numai să-i sperii voiam. Cum am deschis foc, mi-au omorât încărcătorul. S-au apropiat de mine. Ungurii, cu pistolul la tâmplă:„Predă-te, predă-te!“. Mi-au luat arma, mi-au găsit în sacul de merinde două grenade ofensive. Nu le-aruncasem. M-au escortat patru inşi. Stăteau în cruce:unul în faţă, în spate, în dreapta şi în stânga. Stăteau cu pistoalele la mine. În ziua aia, îmi dăduseră bocanci noi şi un pieptar nou, un cojocel frumos, frumos. Vine un neamţ la mine care m-a văzut cu bocancii şi cu pieptăruşul. Mi-a dat bocancii şi tunica lui şi mi le-a luat pe-ale mele. M-au băgat în turmă. Eram vreo 17 inşi, toţi căzuţi atunci din divizia mea. Ce ne-am închipuit noi? De ce ne-o fi zis comandantul să mergem înainte până zice el „Ho!“? Nu cumva a avut gânduri rele? Căzuse şi el, era cu noi, acolo. Ne-am repezit să-l omorâm. *Zicea tata-mare:„Bă, Lilo – că aşa o chema pe soacră-mea, iar lu’ socru-meu îi ziceau Nae –, îmi dai fata ta?“. Ea era vrednică tare. Făcea orişice. Era vestită pentru cusut. Veneau mulţi băieţi la ea s-o ia. Era să se ducă după unul din sat, dar i-a zis tata-mare:„N-ai auzit că vine băiatul acasă? Păi, ce? Ai aşteptat atâta vreme şi acum, când vine, nu mai poţi?“. Am venit în martie, în ’45, şi, până la Crăciun, am avut nunta. Până toamna am ridicat casă. Lenuţa a făcut cărămida, cu mâinile ei. N-a durat mult şi s-a îmbolnăvit. S-a îmbolnăvit de o boală grea. Am avut cu ea cinci copii. Unul a murit de mic. O fată a murit şi ea. Ea se şi căsătorise. Un băiat s-a căsătorit, a luat o fată de prin Moldova. El a murit la uzină, a avut un accident. Avea şi el cinci copii. Are o fată care e prin Norvegia. Ea e ajuns înstărită tare, a prins bănet mult. S-a luat cu un băiat din Retevoieşti, care urma să fie popă. Acum, îl mai am pe Gicu. Mai am pe Olga.*
- Gheorghe Ene în camera care îi este casă
- Ne-au dus într-un sat şi ne-au băgat într-o şcoală. Unul dintre ai noştri, de prin Ardeal, ştia limba ungurească. Nu ştiu cum a făcut, cum s-a strecurat, c-a evadat. A avut noroc. În ziua ailaltă, ne-a pornit pe toţi. Turmă. Ne-a dus într-un lagăr, în Germania. Lamsdorf (n.r. – astăzi, Łambinowice, în sud-estul Poloniei). Ne-a băgat în lagăr. Erau oameni din toate naţiile din Europa de unde-au adus nemţii. Numai americani nu erau. Era lagărul ăsta ca un fel de oraş. Aveam o pâine de 1, 7 kilograme la toţi 17 inşi. Un polonic de supă, şase cartofi şi 20 de grame de unt. Ne dădea 6 bucăţi de lemne să facem focul. În baracă la noi erau numai români. 14 zile am stat acolo.După 14 zile au venit nişte ruşi de la batalioanele de muncă, au intrat în lagăr şi au adus vestea:„Se evacuează lagărul, frontul e la 20 de kilometri!“. Aşa a fost. Ieşeai afară şi te-ncolona armata de nemţi. Pe cinci coloane. Când te uitai în urmă, ziceai că e un fluviu. Parcă erau zeci de kilometri de capete de oameni. Ne-au dus în interiorul Germaniei. Am mers o lună, o lună şi ceva. Cel mai greu a fost când mergeam pe jos. Toată ziua mergeam pe jos. Dacă nu mai putea să meargă şi leşina de foame, îl mai luau camarazii unul de-un braţ şi altul de-un braţ. Când nu mai puteau nici ei să-l care, îl lăsau. Îl omorau mişeleşte. Îl omorau şi nu ştia nimeni de el. Asta am văzut. Nu consumau cartuşe pentru el! Mişeleşte îl omorau. Cu pumnii sau cu bocancii.Am mers spre Germania, în coloană. Ne făcuserăm 60 de prizonieri români. În faţă – ruşi, în spate – ruşi. Când am trecut printr-un sat, am văzut o căruţă cu pâine. Ruşii s-au repezit la căruţă. Şi m-am repezit şi eu. Dar n-a rămas nici frimitură de pâine, să-nghit o dată. Caier s-a făcut! Praful s-a ales de pâinea aia! Când au văzut, nemţii au intrat în noi. Şi dă-i, şi omoară. Băteau şi cu pumii, şi cu picioarele, şi cu ţeava puştii, cu tot. În fine, unul din ruşi a murit. L-au omorât pe loc acolo. Când a scos neamţul pistolul la mine, am strigat:„Mi-e foame! De ce nu-mi daţi să mănânc? Mi-e foame!“. Mă ia şi-mi dă un şut şi mă bagă înapoi în coloană. Am plecat mai departe. Ăla a rămas mort acolo. Am mers, am mers tot înainte. Mâncare – ce găseam prin gunoaie, pe drum. Ziua tot mergeam, iar noaptea ne opream. Am mers aşa săptămâni întregi. Nici nu ştiam unde. *Aici, am luat un nepot, băiatul Olgăi, să mă moştenească pe mine. Era muncitor, era voinic, dar îi cam plăcea băutura. Eu îl certam. Făcea dogărie şi făcea bine. Tocmai făcuse un butoi pentru cineva din sat. Un milion primise pe butoi. Şi l-am certat rău atunci:într-o oră ai cheltuit atâţia bani?, îi ziceam. Nu banii mă interesau, dar mă supăram că-i dădea pe băutură. Mi-a zis atunci o vorbă urâtă, nici nu mai spun. Mă, copilul meu, pe care l-am crescut, să-mi zică aşa? Dacă nu-l ţinea fratele lui, mai avea puţin şi mă lovea.*Eu aveam doi prieteni, chiar de la mine din pluton. Anghel Ion şi Piţigoi Constantin. Le ştiu numele, dar nu mai ştiu din ce localitate erau. Ce găseam împărţeam. Numai aşa puteai să rezişti. Orice:coji de cartofi, tot ce puteam să băgăm în gură. Într-o seară, am staţionat la un civil. Ăsta avea o magazie mare. Sus erau paie, dedesubt era pleavă. Eu le-am spus la ăştia doi:„Băi, Anghele, eu mă simt că nu pot să mai rezist. Chiar dacă mor...“. (se opreşte câteva clipe să-şi adune gândurile) Am emoţii. „Bă, uite care e situaţia. Eu, dacă scap cu viaţă, spun de voi. Voi, dacă scăpaţi, să spuneţi de mine“. Ne-am dat adresele unul altuia şi-am hotărât să rămân. Noaptea, am scormonit în paiele alea şi m-am băgat în pleavă cât am putut să respir. Ei au mers înainte. Acum, mai ştiu nimic de ei acum. S-a făcut ziuă. Nemţii au făcut numărătoarea şi au văzut că lipsesc. Caută ’colo, caută ’colo. Auzeam vocile lor şi lătratul câinelui, c-aveau şi-un câine lup. Câinele a simţit unde sunt şi-a venit direct la mine. Prin paie a putut să-şi facă loc, dar prin pleavă – nu. Dar stătea acolo şi lătra. Nemţii au luat nişte fiare şi-au început să-nţepe. A trecut un fier pe lângă picior şi altul pe lângă mână, dar nu m-a atins niciunul. Dac-a văzut că nu sunt, a plecat. S-a făcut linişte. Am stat aşa, o juma de oră, şi iar am auzit câinii. Nici a doua oară nu m-a găsit. Au plecat şi nu s-a mai auzit nimic. Am stat trei zile acolo – mă mai ridicam oleacă să răsuflu din când în când. Trei zile am stat acolo. Cum ar veni, azi, mâine şi poimâine. Aveam şase cartofi nefierţi. Dar, să ştiţi, cartofii lor erau mai dulci decât ai noştri. Aveau alt gust. A treia zi, am ieşit. Mi-am făcut curaj şi-am zis că mă duc în casă, să cer mâncare. I-am găsit la masă:bărbatul cu femeia şi cu o fetiţă de 6-8 ani. Stăteau la masă. Când am intrat, pe mine era furnicar de păduchi. „Mi-e foame“, zic. Şi arătam cu degetul la gură. Mi-au dat trei chifle. Le-am mâncat. Mi-au mai dat trei chifle şi încă trei cartofi. Le-am mâncat şi pe alea. Mi-au mai dat cartofi, dar n-am mai putut, că mă durea stomacul. M-au luat la întrebări, dar nu ştiam ce-mi zic. Văzusem unde e grajdul, i-am luat de mână şi i-am dus acolo. Am pus mâna pe furcă, pe lopată, pe mătură să le-arăt că rânesc acolo să-mi dea să mănânc. Ne-nţelegeam prin semne. A doua zi, văd că dispare femeia şi rămâne bărbatul acasă. *Eu, cu olăria mereu. Mă duceam prin Oltenia, prin Bărăgan, prin Moldova. Am fost cu căruţa până la Iaşi. Eu aveam şi puţin pământ, şi vite. Când mergeam cu căruţa, prin Oltenia, am avut necaz mare. Eram cu doi vecini, ei au murit acum, şi, la o oprire, am găsit nişte coceni să dau la cai noaptea. Am lăsat felinarul aprins în stânga căruţei, să ne vadă maşinile de sondă când trec. Cum s-a întâmplat că, de la felinar, cocenii şi coviltirul au luat foc. M-am deşteptat şi-am fugit să dau coviltirul jos, să nu ardă căruţa. Am luat coviltirul cu smoală şi l-am dat la o parte, dar a căzut pe-o parte şi a luat căruţa foc de jos. S-au spart toate oalele. M-am ars la mână rău. Mi-a luat şi podul palmei cu smoala. Îmi arsese carnea. Dacă puneam mâna în soare, îmi vedeam arterele. Îmi arsese carnea, ce să mai. Am fost la spital la Piteşti cu trenul că aveam acolo o rudă. „Ce fac, domnule doctor, mă mai fac eu bine?“, „Am avut eu pe unul care nu mai avea carne pe picior. A plecat de aici mergând. Te fac cum ai fost“. Am trecut şi peste asta.*Cam după masă mă pomenesc cu trei haidamaci de soldaţi îmbrăcaţi aşa luxos, împodobiţi cu coifuri în cap, le străluceau coifurile pe ei. Mă iau la întrebări. Le arătam spre grajd, că rânesc la animale pentru mâncare. După câteva minute, doi dintre ei pleacă. Al treilea vine la mine:„Du, ich, lager gut“. „Gut“ e bun. „Lager“ trebuie să fie lagăr. Ăsta mă duce în lagăr. Ce bucurie era pe el! M-a luat de gât, zâmbea. Eu îl împingeam că ştiam cum stau păduchii pe mine. El, nimic:„Du, ich, lager gut“. Se duce apoi la omul casei. Femeia îmi dă o trăistuţă de cartofi fierţi şi o pâine de vreo două kile. Făcea pâine moale, era bună. Iau mantaua pe umăr şi plec după ei. Casa civilului ăstuia era aşa, mai sus, în pantă, pe un deal. Jos, era şoseaua asfaltată. Am mers toţi patru spre şosea. Eu – la mijloc. În timpul ăsta, a venit un bombardament american. Bombardau de se dârdâia pământul. Ei vorbeau între ei:„Gut amerikanisch bombardiert“. „Bă, da’ cine-s ăştia de-i laudă pe americani?“, mă gândeam eu. Zic:„Da, bombardează bine americanii“. Aşa era. Când am coborât în şosea, doi dintre ei s-au despărţit. Ăla cu care am vorbit eu a rămas cu mine. Era o distanţă cam de patru kilometri până la un orăşel. Eu mi-am închipuit că ăsta mă scoate în câmp şi mă împuşcă. Când am ieşit din sat, îmi zice iar:„Du, ich, lager gut“. Că el mă duce într-un lagăr bun. A zis cred că de zece ori „Nová Paka (n.r. – oraş din nordul Cehiei)“. Şi-mi da cu deştiul în cap, să ţin minte. Am zis şi eu după el:„Nová Paka“. Am intrat în oraş. El înainte, eu după el. Am intrat într-o clădire. O sală mare, cum e la noi, la Piteşti, la tribunal. Pe mine m-au băgat într-o boxă, cu santinela lângă mine. Ce m-au întrebat n-am ştiut. Am reuşit să spun că sunt român. M-au dus prin subteran, într-o cameră, unde mai erau trei oameni. Unul era sârb, de lângă Calafat, un rus şi un cehoslovac bolnav de plămâni. Când am intrat, sârbul:„Venişi şi tu, române!“. „Fă deparazitarea!“, îmi zice santinela. Ce deparazitare, că aveam furnicar pe păduchi pe mine. Jale ce era. Când se uită:„Aoleu, dezbracă-te în pielea goală“. Mă ia, îmi face toate hainele mototol, şi-mi spune să le arunc în camera de foc. Mă duce la baie, mă bărbieresc, mă spăl. Tot cu santinela, vin în cameră. Mai aveam doar bocancii de la neamţ, atât. Vine masa:5-6 feluri de mâncare la masă! „Ce e cu noi aici?“, „E Comandamentul Cehoslovac. Vor să ne predea la americani. Să nu facem gălăgie“. A doua zi, vin trei francezi, tot prizonieri. A treia zi, au mai venit încă trei. Uniformă kaki, îmbrăcaţi luxos, se vedea că erau culţi. Aveau nişte rucsacuri rotunde şi înalte. Acolo aveau ei mâncare, conserve. Au intrat şi n-au zis nimic. Au scos ce-aveau în rucsac şi au făcut pachete cu mâncare pentru toţi. Ăştia erau radiotelegrafişti. Îi prinseseră şi pe ei. *Eu, cu sănătatea n-am avut probleme. Am venit odată, într-o zi, de pe deal. Şi mi-a venit cam rău. Le-am spus acasă:„Mă simt cam rău, mă duc să mă culc“. M-am culcat şi, când m-am deşteptat, m-am pomenit la spital, legat şi de mâini, şi de picioare. Când mi-am revenit, întrebam:„De ce mă legaţi?“, „Nu eşti cuminte!“ Ei îmi legaseră perfuzii, dar eu, dacă nu ştiam, m-am mişcat, le-am dat jos. Am mai stat o dată în spital. Trebuia să pun caii în ham. Un cal şi-o iapă. E, eu am vrut să leg iapa înainte, dar n-a vrut să stea. Mi-a dat un picior direct în testicul. S-a cangrenat. Am fost nevoit să mă duc la spital. Mă lovise puternic, dar m-am vindecat. Şi am mai stat odată în spital, mic, când am făcut scarlatină. Toţi copiii aveau. Era tot spitalul plin. Mi-aduc aminte că era lucios pe jos şi seara dădeam cu apă şi cu oleacă de săpun şi ne dădeam pe picere (n.r. – picioare). Veneau părinţii pe la noi cu mâncare, dar nu îi lăsa să intre. Când a venit tata la mine şi mi-a dat pachetul în mână, l-au dat afară imediat. Nu-l lăsa.*Am stat acolo patru zile. A cincea zi, ne-au descoperit nemţii. Ne-au scos afară, într-un câmp plin cu prizonieri. Oamenii din comunele din jur au venit să ne-aducă la fiecare câte-o bucată de pâine. Ne-am încolonat şi am luat-o înainte. În coloană. Acuma, ne-a băgat în coloană cu ruşii. Ruşii erau răi, îmi dădeau numai cu gamelele-n cap. Am zis că mor atunci. Ce feţe aveau ruşii! Ei nu ştiau că noi suntem aliaţi cu ei de-acum, căzuseră prizonieri de mult. A dat Dumnezeu şi santinela, când a văzut că mă bat ruşii, m-a băgat într-o coloană cu francezi şi englezi. Eram 52 de inşi. Am mers în coloană cu ei. Am trăit cu ei o lună de zile. De front, nu ştiam nimic. Se auzeau bombardamente, dar nu ştiam nimic. Aşa am ajuns la Dachau. Acolo, se lucra şi cu gaze. Căutau să scape de ei. Nu prea ţineau la oameni. La Dachau era aspru rău. Am scăpat şi de-acolo. Luau pe ales, cum li se păreau. Era număr fix de oameni mereu, dar în lagăr tot mai veneau în fiecare zi. Comandantul lagărului arăta pe cine să trimită la moarte. Şi din cei noi, şi din cei vechi. Gardienii, să ştiţi, erau cam scârboşi. Erau duri. În Dachau, într-o baracă, era la marginea lagărului, aşa, spre pădure, un crematoriu. Ne-a dus acolo să ne bage la gazare. Ziceau că ne bagă în camera de baie. Eu eram ultimul, în partea stângă a uşii. Ne-am despuiat toţi. Au intrat toţi şi, când să intru şi eu, vine un neamţ şi mă ia de ceafă, mă trage înapoi şi-mi arată să mă îmbrac. Mă-mbrac. În ziua ailaltă, mă ia şi mă duce prin altă parte, să-i scot pe ăia morţi de unde erau acolo, de la gazare, să-i pun pe un cărucior şi să-i duc lângă pădure, la crematoriu. Unii încă nu muriseră, erau aşa, în agonie. Eu mai cunoşteam din ei. „Uite, ăsta e al lu’ cutare“, mă gândeam. Ar fi trebuit să fiu şi eu lângă ei, dar nu eram. Era un fum şi-un miros acolo. Ardeau oamenii de zici că erau daţi cu benzină. A dat Dumnezeu şi ne-a luat de-acolo. Două săptămâni am stat. Acolo a fost un lagăr aspru, cam de exterminare. Ne-au scos la muncă de acolo, pe calea ferată. A venit zvonul iar că frontul e apoape şi că se eliberează lagărul. Ne-a încolonat şi ne-a dus prin ţinutul Bavaria, dar nu ne mai păzeau. *Am văzut şi eu că lumea nu se mai satură de bani. E ca o molimă. Eu, din două pensii, n-am cinci milioane. 1 milion patru sute pensia mea şi 340 de la veterani. Dar mă descurc, mă mulţumesc că sunt sănătos. Ieri am fost la coasă. Am brodit o coasă a lu’ gineri-meu, care nu era bună, nu tăia neam. Am bătut-o, cum se zice. Picerele le am bune. Mă mai părăsesc şi picerele, nu zic nu, dar bine că pot să merg. Memoria... am mai pierdut din ea. Din cauza nevoilor, a necazurilor.*
- Gheorghe Ene stă cu picioarele în iarbă şi priveşte cerul
- Era într-o zi de aprilie, cam pe la 4, era soare, frumos, când aflăm că se retrag SS-iştii şi ăştia omoară tot ce le vine în cale. Nu ştiam unde suntem. Am intrat într-o baracă, am închis, s-a făcut noapte. Era lună plină. Când colo, dintr-o dată se deschid uşile şi-n faţă şi-n spate. „Raus, raus!“ O vorbă germană. Am îngheţat.
- Noi ne uitam la ei, ei la noi. Era armata americană. Atunci, am crezut că am înviat. Am ieşit afară în coloană. Iar. S-a făcut ziuă. Dar acum noi ne duceam după ei şi strigam:„Ura!, ura!“. Ei nu ne lăsau, de teamă să nu ne afle nemţii. Am ajuns într-o tabără unde am stat patru luni. Cât am stat acolo în Bavaria am vrut să venim clandestin. Acolo era frontul ruso-american. Am adunat toţi românii care mai erau să trecem dincolo, către ruşi. Când a venit un transport dinspre Germania, ne-a lăsat şi pe noi în vagon. Eram vreo 30 români. De-acolo, am venit în Ungaria, până în Budapesta. Am venit clandestin până acasă. În tren, aveam un sac de merinde italian, unde pusesem o cămaşă şi o pereche de izmene americane. Mi-au tăiat nişte civili sacul şi mi-au luat tot. „Ia uite, acum se cunoaşte că am intrat în România“, glumeam. M-am dat jos în tren la Piteşti. Am ajuns acasă. 15 kilometri am venit pe jos. Mergeam pe coastă pe la Negreni şi-n faţa mea o căruţă venea dinspre Piscani. M-am apropiat. Mă, ăsta-i vecinul meu, mă uit mai bine! Dar ce e cu fata asta? „Bă, zice, duminică am avut nuntă, mă!“, „Aoleu, şi la nuntă eram în Budapesta!“, „Un’ te duci?“, „Mă duc la Câmpulung, să fac învârteală, să nu mă ia în armată“. Şi eu eram în legătură cu soţia. Stătusem cu ea. Dar n-aveam căsătoria încheiată. Era vecină, aci, cu mine. Eram în vorbă să ne luăm, dar nu eram legaţi. Eu am ajuns seara acasă. Când am venit, mama trăia, tata-mare trăia, mama-mare trăia. Mama dădea în bobi, să vadă când am să viu. Şi-i iese că o să vin. Mai târziu, intru pe uşă. Au rămas încremeniţi. N-au zis nimic. S-au alarmat toţi vecinii. A venit şi Lenuţa, cu mă-sa. Pe 9 martie 1945 am venit. Seara.
